Oricine încearcă astăzi să dea înapoi filele istoriei neamului românesc  din Transilvania şi Banat va întâlni din ce în ce mai des numele lui Ioan Popasu, cel care a fost secretar al episcopului Vasile Moga de la Sibiu, preot şi protopop al Braşovului între 1837-1865 şi episcop ortodox al Caransebeşului între anii 1865-1889. 

         Prin credinţa şi faptele sale, Ioan Popasu, aparţine acelei generaţii de aur a neamului românesc care îi include pe Nicolae Bălcescu şi Ioan Heliade-Rădulescu, pe Simion Bărnuţiu şi George Bariţiu, pe August Treboniu Laurian şi Ioan Maiorescu, dar şi acelei generaţii de bănăţeni din care s-au detaşat membrii familiei Mocioni, Vincenţiu Babeş şi generalul Traian Doda.

           Biografii săi l-au aşezat mai tot timpul alături de Andrei Şaguna, subliniind unanim că ceea ce a fost mitropolitul Şaguna pentru Ardeal a fost Popasu pentru Ardeal. Aceştia doi au fost cei care au dorit să reclădească Biserica românească în spiritul tradiţiei strămoşeşti şi să ducă spre înflorire acele instituţii administrativ-bisericeşti, şcolare şi culturale de care aveau nevoie mai mult ca oricând românii în deceniile redeşteptării naţionale.

           Profesorul Ştefan Velovan îl numeşte pe Ioan Popasu „semănător de aşezăminte culturale, tot atâtea monumente nepieritoare care sunt singura noastră mândrie naţională şi garanta pentru un mai bun viitor”.

          Opera sa trebuie căutată, în anii tinereţii în Braşovul natal, unde a ctitorit şcoală românească, în Viena unde energicul protopop român al Braşovului contribuia alături de alţi prieteni de idei la redactarea unor memorii prin care se cerea împăratului emanciparea naţională şi spirituală pentru cei de un sânge cu sine.

          În Caransebeş opera sa se găseşte la tot pasul, care mai poartă şi azi însemnele „epocii Popasu”, dar ea trebuzie căutată şi mult mai departe, în părţile Moldovei-Noi şi ale Oraviţei, ale Bisericii-Albe, Vârşeţului şi Panciovei, locuri unde românii şi-au păstrat credinţa strămoşească ascultând de glasul părintesc al episcopului de Caransebeş, şi-au apărat limba, portul şi tradiţiile, creând instituţii culturale şi şcolare trainice ce s-au dovedit în timp adevărate cetăţi ale romanităţii.

           Pe întreg parcursul activităţii sale în slujba credinţei strămoşeşti şi a apărării acesteia Ioan Popasu nu a cunoscu odihna şi a vegheat neîncetat asupra limbii şi culturii româneşti. El a fost omul pe care Banatul l-a primit în haine de sărbătoare, l-a ajutat întru făurirea operei sale şi l-a aşezat mai apoi – pentru totdeauna – în pământul său, pământ pe care ca nimeni altul l-a iubit, înconjurat fiind de oameni binevoitori, pe care şi i-a ales după criteriul iubirii de neam.

         Biografii lui Ioan Popasu începând cu aceia din Braşov, îl caracterizează ca pe un om „providenţial”, ceea ce i se cuvine pe bun drept pentru întreaga lui viaţă, deoarece el a ştiut să preţuiască şcoala şi a cărui binecuvântată activitate nu avea să se mărginească numai în Braşov, ci era menită să se reverse în cercuri cu mult mai largi, în întreg Ardealul şi Banatul.

           Cultura solidă a lui Popasu, dublată de vigoarea lui lăsat în braşov şi în întreg Ardealul urme şi realizări nepieritoare pentru idealul de emancipare culturală şi naţională a românilor, iar în Banat experienţa lui s-a cristalizat în înfăptuiri care au înscris o pagină luminoasă în istoria acestei provincii şi a Bisericii sale. 

           În monografiile oraşului se spune, în general, că episcopia Caransebeşului datează înca din timpuri străvechi.  Datorită evenimentelor de la 1848, prin efortul depus de Andrei Şaguna, se primeşte prin rescriptul împărătesc de la 24 decembrie 1864 dreptul de a se înfiinţa Mitropolia greco-ortodoxă din Transilvania si Ungaria. Acesteia i s-au instituit două episcopii sufragane: Aradul si Caransebeşul, cea din urmă fiind reaşezată în dreptul său de odinioară. Astfel s-a pus problema găsirii unui titular bun care să fie capabil sa reorganizeze această instituţie religioasă aşteptată şi dorită de toţi oamenii din Banat. Un astfel de om s-a găsit în persoana protopopului de Braşov, care era unul din cei zece secretari ai adunării revoluţionare de la Blaj din 3/15 mai 1848, Ioan Popasu. 

           La începutul secolului al XIX-lea românii din Braşov erau recunoscuţi, împreună cu saşii si grecii, ca participanţi activi la viaţa comercială, mulţi dintre ei ajungând să aibă o situaţie materială bună. La început au locuit în cartierul românesc Şchei, apoi, începând cu anul 1781 li s-a permis sa locuiască şi în Cetate. Dintre familiile de români, care locuiau în Braşov în acea vreme, făcea parte si familia viitorului episcop de Caransebeş, Popasu. Era o familie cu o situaţie materială destul de bună. Părinţii săi, Ioan si Stana Popasu erau veniţi aici de la Valenii-de-Munte, localitate situată în Ţara Romanească, la nord de Ploieşti.

           Astfel cel ce avea să devină un bun carmuitor al viitoarei Episcopii  din Caransebeş s-a născut la 20 decembrie 1808, în aceeaşi zi cu viitorul episcop si mitropolit Andrei Şaguna. 

         Înca de mic copil a avut o minte foarte ageră primind de la Dumnezeu darul înţelepciunii, având un talent deosebit pentru învăţătură. El a fost stimulat în permanenţă şi de către părinţii săi, care la rândul lor erau nişte oameni înţelepţi. Datorită faptului că şcoala românească din Braşov exista doar cu numele primele cunostiinţe de scris şi citirea le-a primit de la un unchi al său. La început a urmat cursurile şcolii primare de pe lângă biserica Sfântul Nicolae, condusă de dascălul Simeon Jinariul. Apoi, după ce făcuse aceşti primi paşi, a fost mutat de către părinţii săi la şcoala grecească de lângă biserica Sfintei Treimi care era condusă de marele ban Grigore Brâncoveanul. Aici a învăţat limba greacă modernă si cea elenă. După ce a terminat această şcoalş s-a înscris la gimnaziul săsesc din Braşov. Studiile de aici le-a contiunuat la gimnaziul romano-catolic din Sibiu, unde învaţă limba germană şi latina. De aici a plecat la Cluj unde a urmat cursurile liceului romano-catolic, ca elev al secţiei de filosofie, pe care le termină în anul 1832. 

         Beneficiind de sprijinul părinţilor, atat din punct de vedere material, dar şi sufletesc, tânărul Ioan Popasu urmează cursurile Facultaţii de Teologie a Universitaţii din Viena pe care le termină după patru ani, în anul 1836. Deşi, pe parcursul mai multor ani, a urmat şcoli de teologie romano-catolice credinţa ortodoxă nu s-a depărtat de el, aşa cum spune într-un studiu adresat lui de către Iosif Traian Bădescu spunând că spiritul dominant al acestora n-au reuşit ,,să-i fi alterat ortodoxismul, dreapta credinţă implantată în sufletul său încă din sânul familiei”.   

        După ce a terminat studiile universitare, Ioan Popasu stăpânea la perfecţie câteva limbi şi dobândise o cultură aleasă. În urma acestui fapt, după ce s-a întors în Transilvania, episcopul Vasile Moga din Sibiu îl numeşte secretar al său. Fiind tânăr şi ambiţios el nu s-a mulţumit cu postura de secretar şi forţează mâna destinului său cerându-i stăpânului său să-l sfinţească într-u Taina Preoţiei. Astfel la 25 februarie/9 martie 1837 este sfinţit diacon, iar după patru zile preot-celib. Imediat a fost ales paroh la biserica Sfântul Nicolae din Braşov, cu toate că episcopul Vasile Moga s-a opus.

          Episcopul Vasile Moga a încercat să împiedice această alegere adresându-se, în scris, prin întrebări meşteşugite reprezentanţilor bisericii Sfântul Nicolae şi prin aceştia parinţilor lui Ioan Popasu cu scopul de a stârni neîncredere în tânărul aspirant la postul de paroh. Răspunsurile părinţilor transpuse într-un protocol de la 21 martie 1837 l-au înmuiat pe episcopul Vasile Moga. Tatăl său declara că încă din copilărie a dorit să fie sfinţit într-u preot şi până să plece la şcoli mai mari era tot timpul pe lângă biserica Sfântul Nicolae. Tatăl său mai spunea ca încă de mic nu dorea să se căsătorească şi că ei işi dau acordul ca el să fie sfinţit preot-celib. Părinţii săi  cereau să fie sfinţit cât mai curând şi să îl trimită paroh la această biserică deoarece erau bătrâni şi doreau să fie alături, să se bucure şi ei. După toate acestea episcopul Vasile Moga sugera să fie întrebaţi părinţii lui şi conducătorii credincioşilor români, dacă biserica aceasta nu este prea mare pentru el? Răspunsul tatălui său este acceptat de către reprezentanţii bisericii braşovene şi este edificator hotărârii lui Ioan Popasu de a se dărui Bisericii neamului: ,,Acest fiu al nostrum anume Ioan, pe care l-a învrednicit Dumnezeu a fi teolog, din mica sa copilărie întru această sfântă Biserică s-au pomenit şi au crescut, dând la toţi cinstiţii preoţi ajutorinţă şi mână de ajutoriu şi s-au obişnuit în toate trebuiţele Bisericii…”. 

         În felul acesta s-a risipit îndoiala că tânărul Ioan Popasu, în vârstă de numai 29 de ani, ar fi depăşit de problemele cu care avea să se confrunte în parohia care tocmai i-a fost încredinţată.

         Venind la Braşov şi preluându-şi funcţia de preot, Ioan Popasu va păstori aici cu o competenţă şi o autoritate neîntrecute. Măsurile luate pentru reorganizarea parohiei, starea de activitate permanentă, blândeţea si tactul faţă de credincioşi duc la alegerea sa în luna mai 1837 ca protopop al tractului al doilea, iar în iunie 1838 în cea de protopop al tractului întâi, funcţie pe care o va îndeplini până în vara anului 1865, când va părăsi Braşovul şi va pleca la Caransebeş fiind ales episcop al acestei eparhii.

         Prin activitatea pe care a desfăşurat-o între anii 1837-1846 în raza protopopiatului său îl propulsează între cei mai cunoscuţi şi apreciaţi slujitori ai Bisericii ortodoxe române din Transilvania.

           La 27 decembrie 1845, după o păstorire de 34 de ani, episcopul Vasile Moga moare şi scaunul de episcop rămâne vacant. Este puţin probabil ca şi Ioan Popasu să fi dorit să ocupe scaunul episcopal al diecezei ortodoxe al Transilvaniei, participând astfel la alegerile de la sinodul de la Turda din 2 decembrie 1847 alături de protopopul şi profesorul Ioan Moga, protopopul si directorul şcolilor ortodoxe române din Ardeal – Moise Fulea si Andrei Şaguna, vicarul general al Bisericii Ortodoxe Române din Ardeal. Credem, însă, că Ioan Popasu văzuse în Andrei Şaguna pe cel mai îndreptăţit la ocuparea scaunului episcopal lucru care se şi întâmplă. Ioan Popasu a obţinut 11 voturi fără să işi fi depus candidatura.

          Întreaga sa activitate a fost orientată spre tărâmul luminării poporului din care făcea parte punând bazele pe cultură şi pe şcoală. El spune că singura garanţie a drepturilor naţionale sunt în bărbaţii ,,desavarşiţi prin şcoli.”  Astfel, începând din anul 1843, fiind sprijinit de către comercianţii locali, Ioan Popasu a militat pentru unirea şcolilor româneşti din Cetate cu cea din Schei. A propus să se cumpere un loc unde să se construiască un gimnaziu care să adăpostească şcolile elementare, reale şi comerciale româneşti. S-a adunat suma de 4ooo de florini prin contribuţia românilor mai înstăriţi din care 500 florini constituiau donaţia sa. El a ştiut să-şi atragă de partea sa pe toţi românii braşoveni care dispuneau de bani pentru înălţarea gimnaziului, însă moartea episcopului Vasile Moga şi evenimentele revoluţionare de la 1848-1849 au amânat împlinirea acestui proiect. Venind Andrei Şaguna pe scaunul episcopal al Transilvaniei este chemat de către Ioan Popasu la faţa locului pentru a vedea că sunt îndeplinite toate condiţiile pentru construirea şi finalizarea gimnaziului. Văzând că, întradevăr, sunt îndeplinite toate condiţiile s-a angajat cu trup şi suflet alături de Ioan Popasu şi spre bucuria românilor braşoveni, episcopul Şaguna a pus piatra fundamentală a primului gimnaziu românesc din Transilvania fiind recunoscut şi de guvernul din Budapesta.

          Pentru realizarea acestui mare proiect de cultură al românilor transilvăneni, mulţi analişti aduc numai cuvinte de laudă. Iosif Traian Badescu vorbeste in Biografia primului episcop al reinfiinţatei dieceze gr. or. române a Caransebeşului-Ioan Popasu despre străduinţele protopopului de a aduna banii necesari, la fel şi Nicolae Corneanu într-un studiu îi acordă cel mai mare merit în istoria vieţii culturale din Transilvania anilor 1850- 1863 datorită înfiinţării acestei şcoli.  Şi Andrei Bârseanu vorbeşte foarte frumos în revista Convorbiri Literare din anul 1909 într-un articol în care face comparaţie între Ioan Popasu şi Andrei Şaguna fiind mai exact nişte frumoase aprecieri la adresa acestora şi anume: ,,Dacă Popasu a sădit cu mâinile sale binecuvântate pomişorul din care cu timpul s-a format pomul plin de putere şi bogat în roade, Şaguna cu braţul său puternic l-a proptit şi l-a apărat împotriva vânturilor ce puteau să-l culce la pământ; dacă Popasu a fost corăbierul îndrăzneţ, care a pus vasul în mişcare, Şaguna a fost pilotul isteţ şi prevăzător, care l-a strecurat printre stânci şi l-a ştiut adăposti furtunilor nimicitoare; dacă Popasu a fost stegarul neînfrânat, care a păşit fără teamă în fruntea cetei sale în vălmăşugul luptei, Şaguna a fost comandantul ager şi iscusit care a condus-o cu siguranţă la biruinţă.”

         La acest gimnaziu Ioan Popasu a adus profesori aleşi, cu studii universitare făcute la Budapesta, Viena sau în alte oraşe europene. Aici au urmat cursurile fie români modeşti sau mai înstăriţi veniţi din Ardeal, Banat, Maramureş şi din toate părţile unde se vorbea româneşte punându-l în acest fel în slujba întregului său neam.

         Ioan Popasu a creat condiţii materiale mai bune şi tuturor şcolilor primare de pe raza protopopiatului său. Cu sprijinul localnicilor a reuşit să ridice şcoli mai arătoase, a avut în vedere mai buna pregătire a învăţătorilor prin introducerea conferinţelor învăţătoreşti şi a reorganizat procesul instructiv-educativ.

         Un rol important, Ioan Popasu, l-a avut şi la revoluţia de la 1848 când situaţia politică, naţională, sociala şi religioasă a românilor de la vest de Carpaţi atinsese cote maxime ducând la insuportabilitate. Dieta maghiară hotărăşte alipirea Transilvaniei la Ungaria, lucru ce se întampla foarte repede. Bisericii ortodoxe i se confiscase de mult dreptul de a avea o mitropolie proprie şi noua putere politică nu avea nici un interes pentru a da voie să se înfiinţeze una nouă. Astfel, se depindea în continuare de mitropolia de Carloviţ care era dăunătoare pe plan naţional, spiritual si cultural pentru neamul românesc.

           Acestea au fost cauzele pentru care românii transilvăneni şi bănăţeni sau ridicat în primăvara şi vara anului 1848 împotriva acestor hotărâri. Toate acestea au culminat cu adunările de la Blaj din 3/15 mai si Lugoj din 15/27 iunie 1848. Aici s-au formulat revendicări de ordin politic, naţional, administrativ şi religios. Cereau ca limba română să fie limba de administraţie, românii să poată accede la funcţii publice, iar Biserica strămoşeasca să-şi recapete drepturile avute până în anul 1700, îndeosebi restaurarea mitropoliei proprii şi crearea unor episcopii ortodoxe.