Într-o lume fiscală de o amploare fără precedent, valorificarea informaţiei economice se poate asigura numai în cadrul unor sisteme informaţionale care să fundamenteze deciziile ce se adoptă cu informaţii rapide şi complexe.

        Componentă de bază a sistemului  informaţional economic, contabilitatea furnizează partea covârşitoare a informaţiilor necesare argumentării şi luării deciziilor manageriale, devenind treptat un domeniu complex, cu obiect de studiu, cu metode şi domeniu de aplicabilitate proprii.

        Alinierea ţării noastre la normele aplicabile în ţările europene- Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate, nu poate fi asigurată decât printr-un efort colectiv şi permanent, manifestat atât teoretic, cât şi practic. În condiţiile actuale, România se află în plin proces de armonizare a sistemului său contabil cu normele contabile internaţionale menţionate mai sus, sfera şi funcţiile contabilităţii suferind schimbări succesive şi adânci.

        Principalele modificări cu un important impact asupra fluxurilor financiare ce se derulează la nivelul instituţiilor publice, vizează accentuarea procesului de descentralizare fiscală, modificarea sistemului de finanţare a acestora şi derularea resurselor financiare publice prin Trezoreria statului.

       Incluse, din punct de vedere financiar- contabil, în sistemul instituţiilor publice,  unităţile militare au avut aceeaşi „traiectorie”, dar,  din păcate,  modificările menţionate nu au fost însoţite de instrumente adecvate de programare şi de urmărire a utilizării resurselor financiare publice, actualul sistem de construcţie a bugetelor cât şi cel de urmărire a cheltuielilor nerăspunzând necesităţilor de ordin practic. Am încercat în lucrarea de faţă să surprind atât aspectele teoretice, cât şi pe cele practice ale organizării şi conducerii contabilităţii la unităţile militare, utilizând drept element de comparaţie organizarea şi conducerea contabilităţii la agenţii economici, pentru ca, în final, să arăt care ar putea fi eventualele aspecte ce ar putea fi îmbunătăţite.

         Considerat atât ştiinţă cât şi artă totodată, managementul a devenit în zilele noastre unul dintre cele mai interesante domenii ale activităţii umane, deţinând o încărcătură intelectuală, dar şi una de ordin social şi chiar emoţional. Importanţa acestui domeniu, atât prin prisma terenului generos de investigaţii teoretice interdisciplinare pe care îl oferă, dar şi prin expresia pragmatică a talentului şi capacităţilor pe care conducerea organizaţiilor de toate tipurile şi profilurile le presupune, a crescut treptat pe parcursul secolului trecut, intensificându-se cu precădere în ultimele decenii.

        Părintele managementului, Peter Drucker, a evidenţiat că apariţia acestui domeniu reprezintă un eveniment al istoriei umane: „el reprezintă organul societăţii, a cărui sarcină este să facă productive resursele, el reflectă spiritul epocii moderne... de fapt el este indispensabil”.  

       Arbitrar de tipul organizaţiei sau de scopul acesteia, managementul are menirea de face productive activităţile umane. Combinarea resurselor disponibile ale unei organizaţii care să aibă ca efect atingerea obiectivului pentru care aceasta a luat fiinţă, şi, implicit a satisfacţiei membrilor ei, reprezintă preocuparea managementului, ca parte componentă a ştiinţelor economice.

      Fără fundamentul creat de  studiul ştiinţelor economice, arta managementului nu poate fi deprinsă, şi cu atât mai puţin, pusă în aplicare. Unii specialişti români consideră că managementul „rezidă în studierea proceselor şi relaţiilor de management din cadrul lor, în vederea descoperirii legităţilor şi principiilor care le guvernează, a conceperii de noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere, de natură să asigure ridicarea eficienţei.”. Alţi autori definesc managementul ca un „mod de a conduce şi gestiona raţional o organizaţie, de a organiza activităţi, de a stabili scopuri şi obiective, de a construi strategii.” 

• Organizaţia este un agent economic, indispensabil în configuraţia şi evoluţia oricărei economii;

• Organizaţia a reprezentat mereu zona cea mai fertilă în procesul evoluţiei teoriei şi practicii managementului.

        Prin management financiar  se înţelege „totalitatea principiilor, metodelor, tehnicilor şi sfaturilor ce îl pot ajuta pe orice individ care îşi propune creşterea averii personale prin intermediul unei organizaţii să- şi atingă acest scop.”  Managementul financiar înseamnă, cu alte cuvinte, „obţinerea unui profit cât mai mare în condiţiile asigurării echilibrului financiar al organizaţiei şi a solvabilităţii permanente a acesteia, deziderate realizate prin menţinerea unor proporţii judicioase între mijloacele băneşti vehiculate.” 

         

• Este o ştiinţă economică de sinteză în care finalitatea tratării problemelor cu care se confruntă organizaţiile este concentrată către maximizarea eficienţei economice;

• Este o ştiinţă cu caracter interdisciplinar pentru că foloseşte, într-o manieră proprie, ca o reflectare a particularităţilor relaţiilor de management, o serie de categorii economice şi metode preluate de la numeroase alte discipline cum ar fi: contabilitate, microeconomie, analiză economică, marketing, sociologie, matematică, statistică, finanţe etc.

          Cele mai strânse raporturi le are cu ştiinţa economică, care studiază procesul numai din punct de vedere economic, nu şi managerial. Ştiinţa managementului consideră unitatea economică un sistem deschis şi schimbător faţă de alte sisteme.

       Cele două ştiinţe se ajută reciproc, fiecare păstrându-şi autonomia, cu roluri distincte, cu avantaje şi dezavantaje, deseori având interese comune, cum ar fi cele privind preţurile, bugetele, fiscalitatea, impozitele, tarifele şi taxele, monedă şi credit, controlul financiar şi de gestiune.

        Ştiinţa managementului explică de ce două entităţi, egale din punct de vedere economic şi tehnologic, obţin rezultate diferite, tocmai datorită calităţii activităţii manageriale. 

        În cele din urmă, prin management financiar se înţelege şi activitatea echipei manageriale a organizaţiei (staff-ului), prin care se pun în practică funcţiile managementului: previziunea, organizarea, comanda- decizia, coordonarea, controlul – reglarea- evaluarea rezultatelor.

       Cadrul organizatoric în care o entitate îşi desfăşoară activitatea productivă presupune un ansamblu de procese dinamice şi complexe, care se pot grupa în funcţiuni ce se intercondiţionează şi a căror integrare permite  organizaţiei să reacţioneze corespunzător la solicitările mediului, să evolueze eficient şi să se dezvolte continuu.

        Analizând întregul complex de activităţi ce se desfăşoară într-o organizaţie, Henry Fayol a iniţiat conceptul de funcţiune, concept care mai târziu a constituit subiectul a numeroase studii şi cercetări iniţiate de specialiştii din domeniul managementului.

       „Funcţiunea poate fi definită prin ansamblul activităţilor orientate spre realizarea unor obiective derivate, rezultate din obiectivele generale ale organizaţiei. O anumită funcţiune se prezintă ca o grupare concretă de activităţi omogene, specializate.” 

        

• Funcţiunea de cercetare- dezvoltare (cuprinde activităţile prin care se studiază, se concepe, se elaborează şi se realizează viitorul cadru tehnic, tehnologic şi organizatoric);

• Funcţiunea comercială (cuprinde un ansamblu de activităţi vizând aprovizionarea tehnico- materială, desfacerea produselor, comerţul exterior şi cooperarea economică internaţională, ele fiind grupate în trei categorii: marketing, aprovizionare, desfacere);

• Funcţiunea de producţie (cuprinde totalitatea activităţilor legate de realizarea bunurilor, fie acestea produse, lucrări sau servicii, în care este specializată organizaţia);

• Funcţiunea financiar- contabilă (cuprinde activităţi privind folosirea mijloacelor financiare necesare în procesul economic şi de urmărire a rezultatelor obţinute de organizaţie);

• Funcţiunea de personal (cuprinde activităţi cum ar fi: determinarea necesarului de forţă de muncă; recrutarea, selecţia, angajarea, evaluarea performanţelor în muncă şi promovarea personalului; organizarea perfecţionării pregătirii a personalului; stabilirea sistemului de salarizare etc.).

     Funcţiunea financiar-contabilă este reprezentată de activitatea privind obţinerea şi folosirea mijoacelor financiare necesare entităţii economice, precum şi înregistrarea si evidenţierea în expresie valorică a fenomenelor economice din interiorul acesteia. 

        

• Evidenţa contabilă financiară, al cărei scop îl reprezintă înregistrarea şi raportarea activelor, pasivelor, veniturilor şi cheltuielilor agentului economic. Finalitatea acestor activităţi o reprezintă raportul financiar periodic. De regulă, informaţiile financiare se comunică prin publicarea bilanţului contabil şi a altor documente de evidenţă contabilă, în forma şi având conţinutul reglementat prin lege, tocmai pentru a fi asigurată claritatea necesară interpretării acestora.

• Evidenţa fiscală, aceasta cuprinzând activităţile de stabilire corectă a impozitelor, în concordanţă cu legile fiscale. Directorul economic sau contabilul- şef al entităţii are atribuţia de a stabili baza impozabilă, respectând totodată şi legile amintite mai sus. Volumul bazei impozabile este dependent într-un procent foarte mare de exactitatea datelor înscrise în evidenţa contabilă financiară.

• Organizarea internă a evidenţei contabile, care presupune respectarea următoarelor cerinţe:

 Asigurarea securităţii arhivelor;

 Asigurarea calităţii şi fiabilităţii datelor contabile;

 Asigurarea eficienţei opraţionale;

 Asigurarea aderenţei la politica managerială a organizaţiei.

• Elaborarea schemei organizatorice a sistemului contabil. Aceasta necesită crearea unui sistem de evidenţă, cuprinzând structura conturilor şi modelelor de înregistrare a datelor în anumite conturi fie pe cale manuală, fie pe cale mecanică sau electronică, reducând astfel costurile şi timpul de lucru.

• Contabilitatea managerială, care se referă la aspectul comunicării datelor financiare către managerii instituţiei pe care o conduc, în primul rând prin analiza managerială a costului. Această componentă a funcţiunii financiar-contabile permite managerilor, într-o mare măsură să îşi exercite funcţia de control şi să întreprindă  totodată acţiuni corective, în vederea obţinerii unor rezultate superioare în viitor.

        În condiţiile actuale, cu toate progresele făcute în domeniul tehnologic, economia unei ţări nu se poate lipsi de contabilitate, ea rămânând cea mai exactă formă de evidenţă; până în prezent nu s-a găsit nici un alt mijloc de înlocuire a contabilităţii la nivelul agenţilor economici. Orice entitate economică dispune, la începutul activităţii sale de un patrimoniu care se regăseşte, în totalitatea şi structuralitatea sa, în obiectul activităţii contabile. Existenţa patrimoniului reprezintă „cauza” existenţei obiectului contabilităţii. Ştiinţa contabilităţii reprezintă un sistem de obiective şi principii menite să conducă la definirea de norme solide privind construirea şi comunicarea informaţiei privitoare la situaţia netă şi financiară a patrimoniului, precum şi la rezultatele obţinute.

• În concepţia administrativă, obiectul contabilităţii constă în reflectarea şi controlul valoric al faptelor administrative, în vederea obţinerii de efecte economice maxime cu eforturi minime.

• Concepţia juridică consideră obiectul contabilităţii patrimoniul unei persoane fizice sau juridice, adică a drepturilor şi obligaţiilor materiale(pecuniare) în corelaţie cu obiectele(bunuri, valori) corespunzătoare.

• Concepţia economică defineşte obiectul contabilităţii ca circuit al capitalului privit sub aspectul destinaţiei lui (capital fix şi circulant) şi al modului de dobândire (capital propriu sau străin).

• Concepţia financiară consideră obiectul contabilităţii ca fiind cercetarea şi soluţionarea laturilor valorice ale existenţei, mişcării şi transformării resurselor patrimoniale, pe care le tratează sub aspectul provenienţei şi din punct de vedere al utilizării. Această concepţie a câştigat în ultima vreme tot mai mulţi adepţi, şi, împreună cu cea economică, stă la baza studiilor pentru elaborarea convenţiilor şi standardelor internaţionale de contabilitate.

      În plan contabil, patrimoniul „reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică, aparţinând unei persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile la care se referă” . 

• Bunurile economice- sunt elemente care se găsesc în patrimoniul tuturor unităţilor (banii, clădirile, mobilierul, mijloacele de transport, efectele comerciale), în afara elementelor caracteristice fiecărei unităţi, în funcţie de particularităţile activităţii acesteia;

• Procesele economice- sunt activităţi şi operaţii specifice derulate sistematic în fazele circuitului economic care produc modificări cantitative în structura şi valoarea patrimoniului unităţii;

• Relaţiile juridice- se înscriu ca elemente ale patrimoniului unităţii, generând drepturile şi obligaţiile agentului economic.

      Prevederile Legii contabilităţii nr. 82/ 1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, sintetizează obiectul contabilităţii astfel: „Contabilitatea, ca activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoaşterea, gestiunea şi controlul activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, precum şi a rezultatelor obţinute din activitatea persoanelor juridice şi fizice trebuie să asigure înregistrarea cronologică şi sistematică, prelucrarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la poziţia financiară, performanţa financiară şi fluxurile de trezorerie, atât pentru cerinţele interne ale acestora, cât şi în relaţiile cu investitorii prezenţi şi potenţiali, creditorii financiari şi comerciali, clienţii, instituţiile publice şi alţi utilizatori.” 

      Am putea concluziona că ştiinţa contabilităţii poate fi definită ca fiind un ansamblu de reguli şi proceduri ce trebuie urmate pentru a cuantifica, prelucra şi comunica informaţii, preponderent de natură financiară, despre o entitate economică identificabilă, în scopul adoptării deciziilor economice.

     Aşadar, prin intermediul contabilităţii se realizează procesul de informare operativ şi dinamic asupra ciclurilor de exploatare, finanţare şi de investiţii derulate în cadrul întreprinderii. În condiţiile economiei de piaţă, contabilitatea are rolul de a asigura cu informaţie obiectivă şi veridică toţi „actorii” de pe scena creată de entitatea economică, de mediul intern şi extern.