Marile transformări ce au avut loc în 1989, în România şi în celelalte ţări foste comuniste, au adus pe lângă democratizarea respectivelor sociatăţi şi unele fenomene negative. Unul dintre aceste fenomene este creşterea criminalităţii. 

     Slăbirea mecanismelor legislative şi de control social, lipsa de autoritate a unor instituţii fundamentale, “culpabilizarea sau timorarea reprezentanţilor instituţiilor abilitate să aplice legea, ca urmarea faptului că aceştia au desfăşurat aceeaşi activitate ca şi în trecut” , sunt cauze ce au dus la exacerbarea fenomenului infracţional. 

      O altă cauză în strânsă legătură cu cele enunţate mai sus este faptul că, unii indivizi au confundat şi confundă încă democraţia cu anarhia şi libertatea de a face ce vor. Pentru aceşti indivizi, democraţia înseamnă apariţia unor oportunităţi de săvârşire a unor infracţiuni ce pot consta fie în acte de violenţă, fie în îmbogăţirea rapidă prin diverse “inginerii financiare”. 

Această escaladare a faptelor îndreptate împotriva persoanei şi a patrimoniului acesteia poate fi pusă, de asemenea, şi pe seama crizei economice cu care se confruntă România. 

Procesul de trecere de la economia centralizată la cea de piaţă liberă, a atras în mod inevitabil după sine şi unele efecte secundare: inflaţie, şomaj, instabilitate economică, toate acestea afectând nivelul de trai al populaţiei şi dând naştere sentimentelor de nesiguranţă şi frustrare. Scăderea nivelului de trai, reflectându-se în imposibilitatea oamenilor de a-şi asigura cele necesare traiului, îi determină uneori, pe unii dintre ei, să se orienteze spre alte surse de venit, care de multe ori se dovedesc a fi ilegale. Efectele crizei economice pe care le-am prezentat mai sus, au dus la apariţia unor decalaje între aspiraţiile persoanelor şi posibilităţile materiale de a le satisface, adâncirea acestor decalaje având ca efect naşterea unui sentiment de frustrare, sentiment care uneori a determinat săvârşirea unor fapte antisociale. Această discrepanţă dintre obiec¬tivele individului şi mijloacele pe care societatea le pune la dispoziţia acestuia pentru atin¬ge¬rea lor a format obiectul teoriei “anomiei sociale” a sociologului american Robert Merton. 

Creşterea cea mai îngrijorătoare a criminalităţii s-a înregistrat în domeniul econo¬mico-financiar, acest fapt putând avea consecinţe grave asupra dezvoltării economice, a tranziţiei la economia de piaţă, şi chiar asupra trecerii la o democraţie autentică.  

Criminalităţii economico-financiare i s-au dat diverse definiţii. În principiu, prin acest gen de criminalitate se înţelege totalitatea infracţiunilor ce se produc în teritoriul sistemului economic şi financiar al unei ţări. Conform unei definiţii noi, acest tip de criminalitate, denu¬mită şi “criminalitatea afacerilor” sau “corupţie economică” cuprinde “actele şi faptele ilicite sau ilegale comise de indivizi, asociaţii, societăţi sau organizaţii în legătură cu derularea unor afaceri sau tranzacţii financiare, bancare, vamale, comerciale, prin utilizarea înşelăciunii, fraudei, abuzului de încredere, activităţii în urma cărora sunt prejudiciate interesele economice colective sau particulare”  . 

“Existenţa unei legislaţii parţial adecvate economiei de piaţă, goana după acumu¬larea unor profituri materiale pe orice căi, manifestată de către unele persoane, coroborată cu slăbirea sau chiar dispariţia în totalitate a controlului financiar exercitat de organele aparţinând chiar societăţilor comerciale cu capital de stat şi a instituţiilor financiare, au favorizat comiterea unor mari fraude economice, pe fondul apariţiei unor grave acte de corupţie”  .   

Sistemul legislativ readaptat la economia de piaţă existent în România (şi în celelalte ţări foste comuniste), nu a putut controla decât în parte multitudinea de tranzacţii economice ce se desfăşurau în nou creatul climat concurenţial. 

Astfel, faptul că, reglementările financiar-contabile erau incomplete sau chiar inexistente au produs creşterea exponenţială a evaziunii fiscale. 

Lipsa legislaţiei bancare, coroborată cu reaua credinţă a funcţionarilor bancari, a avut ca efect săvârşirea unor mari fraude în acest domeniu, fraude ce au dus uneori chiar la falimentarea unor bănci. De asemenea, ineficienţa legislaţiei vamale şi coruperea unor lucrători vamali au făcut să crească în mod alarmant infracţiunile de contrabandă. Toate aceste infracţiuni, alături de: spălarea banilor, deturnarea de fonduri, delapidarea, concu¬renţa neloială şi alte asemenea fapte, ce vor fi pe larg analizate în capitolele următoare, au fost la începutul anilor 1990 şi din păcate încă mai sunt o constantă a sistemului economico-financiar al României. 

        

Infracţiunile comise în sistemul economico-financiar au fost incriminate în Princi¬patele Române din cele mai vechi timpuri. Astfel, primul Cod Penal modern al României, adoptat în 1865 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza, inspirat din Codul Penal francez din 1810 şi cel prusac, conţinea o serie de prevederi referitoare la acest gen de fapte. 

      În Cartea a II-a a Codului Penal (“Despre crime şi delicte în specie şi despre pedepsele lor”), în articolul 140 se pedepsea cu “reclusiunea”, funcţionarul “însărcinat cu percepţiunea” ce a deturnat sau sustras bani publici sau privaţi, titluri care se aflau în “mâinile lui în puterea însărcinării sale”. Cel ce săvârşea acestă faptă, pe lângă pedeapsa principală, prevedea dreptul la pensie şi dreptul de a ocupa o funcţie publică pe toată viaţa, dacă valoarea pagubei era mai mare de 3000 lei. 

    Articolul 141 incrimina “nedreptele luări” săvârşite de funcţionarii publici însărcinaţi cu perceperea taxelor, contribuţiilor şi veniturilor publice care au cerut, primit ceea ce nu aveau dreptul sau mai mult decât se cuvenea să ia ca drepturi de taxe, bani, contribuţii şi venituri. 

În capitolul intitulat “Crime şi delicte contra proprietarilor”, articolul 343 pedepsea cu “reclusiunea” pe cei ce se vor declara culpabili de bancrută frauduloasă în cazurile prevăzute de legea comercială”. De asemenea, erau incriminate înşelăciunea, escrocheria şi plăsmuirea de monede şi bilete de bancă. 

Referitor la infracţiunile de corupţie, articolul 144 al acestui Cod, prevedea pedeap¬sa închisorii, amendă (dublul valorii mitei), interdicţia de a ocupa o funcţie publică şi piederea dreptului la pensie pentru funcţionarii din domeniul administrativ sau judecă¬toresc, care au primit mită. 

După Marea Unire din 1918, s-a impus adaptarea unui nou Cod Penal, aplicabil în toate teritoriile româneşti. 

Intrat în vigoare în 1938, “Codul Penal – Carol al II-lea”, în Capitolul “Crime şi delicte săvârşite de funcţionarii publici” al Cărţii a II-a “Crime şi delicte în special” articolul 236 prevedea că funcţionarul public care “îşi însuseşte, trafică sau întrebuinţează pentru el sau pentru altul, bani, efecte sau alte bunuri mobile din avutul public, încredinţate lui în administrare sau păstrare, în virtutea însărcinării sale legale, comite crima de delapidare”. 

Infracţiunile de: dare de mită, luare de mită şi trafic de influenţă, erau prevăzute în articolele 250,251 şi 252 într-o formulare asemănătoare cu cea a Codului Penal actual. 

În articolul 540, în mai multe modalităţi normative , era incriminată gestiunea frauduloasă. Astfel, comitea această infracţiune administratorul sau directorul unei societăţi care: "alcătuind un bilanţ fals a încasat sau plătit dividende sau participaţiuni sub orice formă, pentru beneficii nereale”, “a provocat la bursă sau prin răspândire de ştiri false scăderea sau ridicarea valorii creanţelor societăţii în scopul de a-şi procura beneficii” ,”a utilizat creditul societăţii pentru scopuri străine obiectului social”, etc. Persoana care prin “cereri sau oferte fictive, ori prin publicare sau răspândire de ştiri false, exagerate sau tendenţioase sau prin întrebuinţarea de alte manopere frauduloase de natură a influenţa preţurile vrea să tulbure târgul intern al valorilor sau mărfurilor negociate la bursă sau în comerţ” comite conform articolul 572 delictul de speculă contra economiei publice”. 

Potrivit articolului 417, săvârşeşte “delictul de zdruncinare a creditului” acela care prin “ răspândire în public de ştiri sau fapte neadevărate, exagerate sau tendenţioase, ori prin diferite manopere provoacă retragera de depozite din institiţiile de credit şi economie, ori în scop de speculă provoacă scăderea titlurilor sau valorilor admise la bursă sau negociate în comerţ, ori scăderea sau urcarea preţurilor lucrurilor sau mărfurilor de primă sau generală necesitate, ori prin abţinerea de la cumpărarea sau subscrierea de titluri sau valori”. Dacă fapta era comisă pentru a “favoriza interese străine” sau dacă s-a provocat deprecierea monedei naţionale sau a titlurilor de stat, pedeapsa aplicată era mai aspră. (Fapta din articolul 417 îndreptată împotriva unor intreprinderi comerciale sau industriale constituia “delictul de compromitere a creditului particular). 

       De asemenea, prin articolul 548 al Secţiunii “Fraudarea creditorilor” era pedepsită şi persoana care ”în scop de a frustra pe un creditor , ascunde, înstrăinează, deteriorează, risipeşte sau distruge ceva din averea sa, sau face datorii fictive sau alte acte, în paguba creditorilor”. 

Secţiunea 2: Infracţiunile economico-financiare prevăzute de legislaţia penală în vigoare – trăsături juridico-penale comune 

În prezent, majoritatea infracţiunilor de acest tip, sunt prevăzute în Titlul VIII al Codului Penal: “Infracţiuni la regimul stabilit pentru anumite activităţi economice”. 

Infracţiuni economico-financiare mai prevăd, de asemenea, şi alte titluri ale Codului Penal: Titlul I –“Infracţiuni contra siguranţei statului” (subminarea economiri naţionale), Titlul III, IV: “Infracţiuni contra avutului public şi privat (gestiunea frauduloasă, delapidarea ,etc.), Titlul VI: Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi de interes public sau altor activităţi reglementate de lege” (infracţiunile de corupţie), precum şi unele legi speciale (Legea nr. 87/94 pentru combaterea evaziunii fiscale, Codul Vamal, etc). 

Din punct de vedere juridico-penal, acest gen de infracţiuni au următoarea structură:

I. Condiţiile preexistente  

a) Obiectul juridic generic – îl constituie relaţiile sociale ocrotite privitoare la acti¬vităţile economice, comerciale şi financiare care se desfăşoară în România, şi a căror existenţă şi dezvoltare nu poate fi concepută fără incriminarea faptelor ce lezează economia naţională, împiedică activitatea agenţilor economici şi prejudiciază interesele economice ale populaţiei.  

        De asemenea, pot constitui obiect juridic generic şi următoarele relaţii sociale: 

 cele privitoare la siguranţa naţională a României (în cazul infracţiunii de subminare a economiei naţionale);

 cele referitoare la apărarea patrimoniului public sau privat (infracţiunile de delapidare, gestiune frauduloasă, etc.);

 cele menite să asigure buna şi normala desfăşurare a activităţilor unităţilor publice sau de interes public (infracţiunile de corupţie).

      Obiectul juridic special este constituit din acele relaţii sociale a căror protecţie trebuie asigurată împotriva faptelor specifice.    

b). La unele infracţiuni poate exista şi obiect material, asupra căruia poartă fapta socialmente periculoasă. Spre exemplu, pot constitui obiect material, sumele de bani detur¬nate de făptuitor în cazul infracţiunii de deturnare de fonduri, sau bunul dat spre administrare (conservare) făptuitorului în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă. 

a). Subiect activ al acestor infracţiuni poate fi de regulă orice persoană fizică, legea necondiţionând pentru existenţa infracţiunii vreo anume calitate a autorului. De la această regulă există şi excepţii: în cazul infracţiunii de gestiune frauduloasă , spre exemplu, poate fi subiect activ al infracţiunii numai persoana care are sarcina de a administra sau conserva un bun mobil sau imobil al altei persoane. 

De asemenea, subiectul activ poate fi de două ori calificat : pe de o parte funcţionar sau alt salariat, iar pe de altă parte să aibă calitatea de “administrator sau gestionar de bunuri“ ce aparţin unei persoane juridice publice, în cazul infracţiunii de delapidare. 

Aceste infracţiuni pot fi comise în toate formele de participaţie prevăzute de lege. 

b). Subiect pasiv principal este statul, care potrivit Constituţiei în vigoare are îndatorirea fundamentală de a apăra economia naţională. Subiecţii pasivi secundari sunt agenţii economici sau persoanele fizice a căror interese patrimoniale au fost direct prejudiciate. 

II. Conţinutul constitutiv. 

a). Elementul material în cazul acestor infracţiuni se realizează în modalităţi variate, de cele mai multe ori prin acţiuni. La unele infracţiuni din această categorie, legea condiţionează elementul material de existenţa unor cerinţe esenţiale. Spre exemplu, în cazul deturnării de fonduri, schimbarea destinaţiei fondurilor băneşti sau resurselor materiale trebuie să se facă fără respectarea prevederilor legale”. 

b). Urmarea imediată – constă de regulă în însăşi, săvârşirea faptei, producându-se astfel o stare de pericol pentru buna desfăşurare a activităţilor economice, comerciale şi financiare.