Infracţiunile de natură economică au devenit de-a lungul anilor, odată cu evoluţia societăţii şi implicit a modului de gestionare a activităţii unei organizaţii,tot mai agresive şi mai complexe, “storcând” fonduri importante din bugetele respectivelor organizaţii.

        În ceea ce priveşte România, aflată în plin proces de recuperare a decalajului faţă de ţările vestice ale Europei, şi beneficiind de un real suport financiar din partea Uniunii Europene, aceste acţiuni, coroborate cu ampul fenomen al corupţiei, nu numai că privează întreaga societate de la o mult aşteptată si imperioasă evoluţie, dar chiar împiedică în mod real alinierea economiei la standardele secolului XXI, şi anulează vizibil progresele făcute în ultimii ani.

     Lucrarea de faţă, este structurată pe trei capitole urmate de concluzii şi propunere de îmbunătăţire a legislaţiei în vigoare. În primul capitol este tratată infracţiunea la modul general, înglobând inevitabil şi infracţiunea de deturnare de fonduri, cu accentul pe importanţa definirii legale a infracţiunii şi subliniind pericolul social generat şi prevederea faptei în legea penală.

        Deturnarea de fonduri este amplu dezbătută în capitolul II, sub aspectul conţinulului legal, a condiţiilor preexistente şi a conţinutului constitutiv dar şi din punct de vedere al formelor, modalităţilor şi a sancţiunilor impuse.

       Capitolul III abordează utilizarea fondurilor în Administraţia Publică şi implicit în Administraţia Militară. În scopul identificării şi înţelegerii modalităţilor de prevenire a deturnării de fonduri, am prezentat modalităţile legale de utilizare a banului public în Administraţia Militară şi Administraţia Publică, ca factor integrator, în scopul unei bune cunoaşteri a gestionării eficiente a fondurilor, pentru evitarea căderii în ilegalitate, dar şi pentru oferirea de soluţii celor responsabili în controlul şi supravegherea funcţionarilor publici. Trebuie bine înţeles acest fenomen dar mai ales, trebuie să pornim de la mentalitatea fiecăruia, de la modul în care fiecare înţelege să îşi facă datoria în funcţia pe care o ocupă, fără compromisuri şi cu reala dorinţă de profesionalism şi un mod european de gestionare a fodurilor şi implicit a întregii activităţi.

        Respectiva lucrare reprezintă o încercare de abordare a fenomenului infracţional de natură economică, cu accentul pe deturnarea de fonduri, privită atât sub aspect teoretic al dreptului penal dar şi din punct de vedere economic şi preventiv. Am încercat să prezint atât formele şi modalităţile deturnării de fonduri, cât şi mecanismele de prevenire, urmărind să găsesc totodată câteva soluţii de îmbunătăţire a cadrului normativ existent, trăgând un semnal de alarmă pentru o sporire a responsabilităţii funcţionarilor publici şi un control eficient din partea organelor de control abilitate, în scopul stopării sau cel puţin al diminuării acestor acţiuni.

        Deturnarea de fonduri reprezintă una din formele de criminalitate cele mai agresive din România de după revoluţie.

      Instituţiile fundamentale ale dreptului penal sunt : infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa. Caracterizarea -ca fundamentale- a acestor instituţii este justificată de împrejurarea că toate normele dreptului penal, indiferent dacă aparţin părţii generale sau speciale a acestuia, se bazează pe ele ori gravitează în jurul lor. 

      Între cele trei instituţii sus menţionate există o strânsă legătură şi condiţionare, în sensul că instituţia infracţiunii determină existenţa şi funcţionarea celorlalte două. Fără infracţiune nu poate exista răspundere penală şi fără răspundere penală nu se poate concepe aplicarea unei pedepse. Săvârşirea oricărei infracţiuni atrage, pentru cel care a comis-o, o pedeapsă,  pedeapsa  implică, din partea persoanei care o suportă, răspunderea sa penală pentru fapta săvârşită. 

        Codul penal dă expresie acestei reacţii  în articolul 17 alin. 2, în care se arată că „infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale ”. În ipoteza în care datorită unor cauze determinate prevăzute de lege (legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea fizică sau morală) caracterul penal al faptei săvârşite este înlăturat, nu există nici răspundere penală şi, desigur, nici pedeapsă.

       De subliniat că, totuşi, din cele trei instituţii fundamentale, cea a infracţiunii este mai importantă pentru că, aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, ea constituie „piatra de temelie” a oricărui sistem de drept penal, deoarece reglementările sale se răsfrîng asupra tuturor normelor incriminatoare din acel sistem de drept penal.

       Infracţiunea, ca instituţie fundamentală, presupune, prin urmare, un ansamblu de norme penale prin care se reglementează, în general, condiţiile de existenţă şi trăsăturile caracteristice comune tuturor infracţiunilor descrise în legea penală, şi nu în special, adică prin perspectiva diferitelor infracţiuni, ca de exemplu: furt, omor, tâlhărie, fals etc .  

         Codul penal, în capitolul I din Titlul II al Părţii generale prevede reglementări care privesc infracţiunea în aspectele ei generale. Aceste reglementări au ca principal obiect stabilirea prin norme  de drept a trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii.

        Înainte de a trece la examinarea reglementărilor din Codul Penal este necesar să prezentăm câteva consideraţii generale asupra infracţiunii privită din punct de vedere material , social-politic şi juridic.

       Privită  din punct de vedere material, infracţiunea este o activitate omenească îndreptată împotriva regulilor de convieţuire socială, este activitate antisocială, neconvenabilă pentru relaţiile sociale. Unele dintre aceste activităţi antisociale reprezintă un pericol social mai mic, altele un pericol social mai mare. Acestea din urmă sunt considerate şi apreciate ca activitate infracţională. Astfel, trecerea de partea duşmanului, spionajul, omorul, calomnia, delapidarea etc. sunt fapte deosebit de periculoase. Unele din acestea se comit prin violenţă, altele prin fraudă, iar altele sunt producătoare de grave prejudecăţi materiale.

         Într-o formă sau alta, astfel de activităţi, astfel de fapte sunt neconvenabile pentru societate, sunt antisociale, prin materialitatea lor, prin urmările lor. Privită din punct de vedere al cauzelor care au determinat apariţia sa, infracţiunea este un fenomen social-istoric. Este un fenomen social, fiindcă se produce numai în societate, în viaţă de relaţiile sociale. Infracţiunea este o încălcare a unor norme de conduită, norme care apar şi sunt posibile numai în societate, în relaţiile sociale. In acelaşi timp infracţiunea este un fenomen istoric, fiindcă a apărut într-un anumit moment al dezvotării societăţii, anume, atunci când s-au ivit cauze şi condiţii social-politice care au determinat şi favorizat apariţia ei. Infracţiunea constituie, uneori, un fel de protest individual împotriva condiţiilor de viaţă, un semn al inadaptării la acele condiţii sociale. Odată cu schimbarea şi dispariţia acestor cauze şi condiţii, şi fenomenul infracţional, ca fenomen frecvent, se schimbă şi chiar dispare. 

        Cu privire la acest fenomen antisocial, se emit reguli de drept, reguli garantate în executarea lor de către stat. Prin astfel de reguli de drept, fenomenul antisocial este proclamat infracţiune şi sancţionat cu pedeapsă. Din acest moment, fenomenul antisocial primeşte o nouă apreciere, o apreciere din partea statului şi, prin aceasta devine un fenomen juridic sau o faptă juridică, adică un fapt generator de o anumită obligaţie, aceea de răspundere penală. 

        Atâta timp cât un fenomen antisocial nu e cuprins în sfera de acţiune a normelor de drept, el rămâne un fenomen antisocial şi reprobat de societate, dar nu este încă o infracţiune în sens juridic. Din momentul în care un asemenea fenomen este reglementat prin norme de drept, el devine un fenomen juridic, devine o faptă juridică. Ea trece de pe planul social-material pe planul social-juridic, primind o nouă caracterizare, aceea de infracţiune. Fapta fiind incriminată prin lege ca infracţiune, ca un fenomen juridic, toţi cetăţenii şi toate organele de stat trebuie să o considere şi să o aprecieze aşa 

cum este considerată şi apreciată de lege, respectiv ca o infracţiune, ca un fenomen juridic, care implică anumite consecinţe juridice, anumite răspunderi.

       Normele privitoare la infracţiune sunt numeroase, unele se referă la noţiunea de infracţiune privită în trăsăturile ei esenţiale, altele la formele infracţiunii, etc.

         Ele alcătuiesc, în acest sens, reglementarea unei adevărate instituţii juridice, instituţia juridică a infracţiunii .            

        În viaţa socială se pot săvârşi fapte ( acţiuni , inacţiuni ) neconvenabile care vatămă sau pun în pericol interesele membrilor societăţii, fie că aceste interese aparţin tuturor, adică colectivităţii în ansamblu, fie că ele aparţin numai unora dintre ei.1) Toate aceste fapte întrucât tulbură ordinea socială, sunt antisociale, însă ele nu pot fi caracterizate ca infracţiuni decât în măsura în care sunt incriminate prin legea penală şi sancţionate cu o pedeapsă. 

       Pornindu-se de la caracteristica sus-menţionată, aceea de a fi o faptă incriminată de legea penală, infracţiunea -ca fenomen juridic- a fost uneori definită ca o violare a legii penale. 

         În legătură cu această definiţie este de observat că legea penală nu stabileşte în mod expres respectarea vieţii altora, ci doar prevede o pedeapsă pentru infractor.

         De asemenea, în loc de a defini infracţiunea ca o violare a legii penale, uneori, pentru definirea infracţiunii, se recurge în mod exclusiv, la cealaltă caracteristică a ei -pedeapsa- spunându-se că infracţiunea este o faptă pedepsită de legea penală.

       Considerarea infracţiunii ca fenomen juridic, făcându-se abstracţie de caracterul său social, conduce în mod necesar la o definiţie formală a infracţiunii, pentru că aceasta reflectă, în mod exclusiv, înfăţişarea juridică a faptei penale ( incriminarea şi pedeapsa ) , iar nu conţinutul său real ( o atingere adusă unor valori sociale ocrotite de lege ).

       În contrast cu definiţiile formale ale infracţiunii, Codul Penal Român în vigoare, pornind de la caracterul social al faptelor penale, dă o definiţie materială în care , fără a se omite aspectul juridic, accentul este pus pe pericolul social al infracţiunii, adică pe aptitudinea unei conduite umane de a vătăma sau de a pune în pericol valori esenţiale pentru normala desfăşurare a vieţii sociale. În Codul Penal noţiunea de infracţiune în general a căpătat, în cuprinsul unei norme juridice (articolul 17), o formulare precisă în care se reflectă aspectul material, social, uman, moral şi juridic al conţinutului infracţiunii.

       Dispoziţia din articolul 17 prevede că este infracţiune „fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”.