Lupta contra infracţiunilor este o problemă care intereseză nu numai un stat, ci şi alte state. De multe ori, efectele infractiunii săvărşite într-un stat se răsfrâng, într-un fel sau altul şi asupra altor state. 

        Exită numeroase situaţii când anumiţi infractori, după ce au comis infracţiuni sau după ce au fost condamnaţi pe teritoriul unui stat, se refugiază în alt stat, căutând în acest fel, să scape de urmărire sau condamnare, ori de executarea pedepsei. Statul pe teritoriul căruia s-a refugiat infractorul va trebui ca, pe baza solicitarii adresate, să-l predea statului pe teritoriul căruia s-a comis fapta sau acelui care a fost lezat prin infracţiune, ori al carui cetăţean este făptuitorul, în vederea judecării, condamnării sau executării pedepsei, contribuind astfel la lupta comună dusă pe plan internaţional împotriva criminalităţii.

          Pentru uşurarea realizării unor astfel de relaţii între state a fost creată instituţia extrădării. Extrădarea este consecinţa teritorialităţii legii penale şi se bazează pe colaborarea internaţională ce priveşte asistenţa juruidică între state.

         În stiinţa dreptului penal român extradrea este definită ca fiind un act bilateral, politic şi juridic prin care statul, pe al cărui teritoriu se află un infractor străin, predă pe acesta statului unde s-a săvârşit infracţiunea ori statului ale cărei interese au fost afectate prin comiterea faptei sau al cărui cetătean este, în vederea tragerii la răspundere penală ori a executării pedepsei la care a fost condamnat printr-o hotărâre definitivă. 

        Dreptul internaţional defineşte extrădarea ca fiind un act de asistenţă juridică interstatală, în materie penală, care urmăreste transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat.

         Sub raportul finalităţii sale, extrădarea este un act de reciprocă asistenţă juridică internaţională şi poate fi acordată numai in baza unei convenţii internaţionale sau în condiţii de reciprocitate. Fiind o instituţie juridică, exrădarea are şi un pronunţat  conţinut politic, întrucât ea se realizeză pe baza voinţei liber exprimate a statelor, respectându-se suveranitatea şi independenţa lor. 

         Din punctul de vedere al dreptului internaţional, extrădarea reprezintnă un atribut al suveranităţi statului care o acordă. Ea se realizează fie:

- pe baza unor convenţii internaţionale, de regulă prin convenţii bilaterale de asistenţă  juridică, dar şi prin convenţii multilaterale, cu este cea încheiată, în 13 decembrie 1957, între statele membre ale Consiliului Europei, ori Convenţia interamericană de extrădare din 15 februarie 1982;

- pe baza de reciprocitate, în raporturile dintre două state, chiar în lipsa unor convenţii speciale în care să se menţioneze expres obligaţia de extrădare;

- în temeiul unor dispoziţii din legea internă a statului care acordă extrădarea (articolul 9, Codul penal român).

        De asemenea, pentru a acorda extrădarea se respectă condiţia dublei incriminări (fapta pentru care se solicită extrădarea să fie incriminată şi de legislaţia statului care o acordă), cât şi principiul specialităţi (persoana extrădată să nu fie judecată şi condamnată decât pentru infracţiunea pentru care s-a  cerut extrădarea).

            Potrivit dispoziţiilor din articolul 9 Codul penal român, extrădarea se acordă sau poate fi cerută de statul nostru unui alt stat fie în baza unei convenţii încheiate cu acest stat, fie pe bază de reciprocitate, fie, în lipsa convenţiei sau reciprocităţii, în temeiul legii privitoare la extrădare. Legea penală nu cuprinde, aşadar, dispoziţii referitoare la condiţiile de realizare a extrădării, ci se mulţumeste să consacre şi în materia extrădării prioritate convenţiilor şi practicilor internaţionale, în raport cu reglementările internaţionale. Se porneşte de la premisa că extrădarea, implicând acordul de voinţă al statelor între care intervine, este în esenţă o instituţie de drept internaţional şi de aceea ea trebuie să-şi găsească locul în convenţii internaţionale sau să fie statornicită în relaţiile dintre state. Atunci când reglementarea extrădării se face prin convenţie internaţională, această reglementare îşi găseşte aplicare cu prioritate în reglementările din dreptul intern. Acestea din urmă se aplică numai în relaţiile cu statele cu care statul nostru nu a încheiat convenţii privitoare la extrădare şi nu practică reciprocitatea în această  materie. Normele de drept intern, comun, privitoare la extrădare sunt cuprinse în Legea nr.4/18 martie 1971 privind exrădarea.

       Expulzarea este o măsură de siguranţă care se poate lua faţă de o categorie limitată de persoane, şi anume, cea a cetăţenilor străini şi persoanelor fizice fără cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară.

Conform Codului penal, art. 117, prin expulzare se înţelege “măsura de siguranţă potrivit căreia un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţara noastră şi care a comis o infracţiune în ţara noastră i se interzice în condiţiile legii rămânerea sa pe teritoriul ţării “.

Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul ţării a infractorului, cetăţen străin sau persoană fără cetăţenie, care nu domicialiază în România, dacă în urma săvârşirii infracţiunii, prezenţa lui pe acest teritoriu prezintă pericol social. Aceată măsură de siguranţă este destinată să înlăture starea de pericol ce decurge din temerea că cetăţeanul străin sau apatridul domiciliat în afara teritoriului ţării, care a săvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor ţării noastre, ar putea, rămâne în continuare pe acest teritoriu să săvârşască noi infracţiunii (de exemplu, infracţiunii împotriva statului, contra autorităţii, infracţiuni economice). Starea de pericol se deduce din fapta săvârşită şi din împrejurările comiterii acesteia, din legatura ei cu mediul social în care a fost săvârşită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ţinând seama de condiţia sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul ţării, şi, ca urmare,  prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.

În dreptul internaţional, expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp. 

Corespunzător dreptului statului de a stabili condiţiile de intrare a străinilor, este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea şederii pe teritoriul naţional şi, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înţelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde îşi are reşedinţa. Datorită caracterului său sancţionator, măsura expulzării este dispusă printr-un act administrativ individual, motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, sistemului economic, securitate naţinală.

În ceea ce priveşte însă condiţiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internaţional impune anumite limite. Se consideră, astfel, că aceste condiţii nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului, să-şi aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenţei, a detenţiei ilegale.

Articolul 13 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabileşte că “Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea şi dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă poisibilitatea de a prezanta motivele care pledează împotriva expulzări sale şi de a obţine reexaminare  cazlui său de către o autoritate competentă “.

Există însă şi alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit art. 33 (1) din Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 adopată de Conferinţa O.N.U a plenipotenţialilor, “un străin nu trebuie expulzat într-o ţară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amenninţate pe motiv de rasă, religie, cetăţenie sau opinii politice”. 

Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturări unor stări de pericol şi+a preântâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală. Astfel, măsura de siguranţă a expulzării se caracterizează, ca şi celelalte măsuri de siguranţă, prin trăsături specifice şi anume: 

- prin cauza care provoacă starea de pericol social şi justificarea recurgerii la această măsură de siguranţă ;

- prin felul şi intensitatea pericolului social care determină regurgerea la această măsură de siguranţă ;

- prin modul în carese ajunge la înlăturarea stării de pericol.

        Expulzarea, ca măsură de siguranţă, se deosebeşte de expulzarea ca măsură administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai  fată de străinul care a săvârşit o infracţiune şi prezintă pericolul săvârşiri unor noi fapte şi numai de către instanţele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se ia, asa cum o arată şi denumirea, de către organele administrative, faţă de străini consideraţi indezirabili pe teritoriul ţării, deşi nu au  săvărşit fapte ilicite.

      În dreptul penal român expulzarea este reglementată în Codul penal, art. 117. Executarea măsuri expulzării este reglementată în art. 438, Codul de peocedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranţă însoţeşte sau nu măsura închisori. De asemenea, pentru luarea măsuri expulzării, instanţa trebuie să constate că făptuitorul a săvârşit o infracţiune, deci o faptă care prezintă toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi că nu există vreo cauză care exclude infracţiunea conform art. 44-51 Codul penal.

        O primă  asemănare între  instituţia extrădării şi cea a expulzării o presupune faptul că   se aplică numai infractorului cetăţean străin sau fără cetăţenie  cu domiciliul în străinătate , nici un cetăţean român   sau persoană fără cetăţenie care domiciluiaza pe teritoriul ţării noastre neputând fi extrădat sau expulzat. 

        Tototdată nici una din cele două măsuri nu se va lua  în eventualitatea în care infractorul  străin sau fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate riscă să fie supus torturii  sau să i se aplice pedeapsa capitală.

        De asemenea, în cazul ambelor instituţii trebuie să  se fi comis o infracţiune astfel încât, acestea să poată fi aplicate, deosebindu-se însă prin faptul că,  în cazul extrădării infracţiunea trebuie să se fi săvârşit  pe teritoriul statului solicitant, pe când în cazul  expulzării ihnfracţiunea trebuie să se fi săvârşit pe teritoriul statului nostru.

        O altă deosebire între cele două instituţii este din punct de vedere procedural. Astfel, expulzarea se deosebeşte de extrădare întrucât cea dintâi se dispune din oficiu de către autorităţile judiciare, ca urmare a comportării necorespunzătoare în ţara noastră a străinului sau a persoanei fără cetăţenie  care nu domiciliază în România , în timp ce extrădarea (instituţie de drept internaţional) se dispune la cererea unui stat , pe bază de convenţii internaţionale de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare, datorită faptului  că persoana respectivă a avut  o comportare necorespunzătoare  în străinătate.