Apreciată ca o condiţie esenţială a existenţei statului , populaţia acestuia reprezintă totalitatea persoanelor existente la un moment dat pe teritoriul lui. Ca efect al principiului suveranităţii, statul are, în planul realităţilor interne, competenţa deplină şi exclusivă de a stabili regimul juridic al populaţiei sale, al diferitelor categorii de persoane care o alcatuiesc: cetăţenii proprii, cetăţenii străini, bipatrizii, apatrizii, refugiaţii, persoane migrante etc. Astfel, nu numai cetăţenii proprii sunt supuşi jurisdicţiei statului, ci orice persoană care s-ar afla pe teritoriul acestuia, cu excepţia unor situaţii care vizează regimul special acordat anumitor categorii de străini (de exemplu, imunităţile şi privilegiile diplomatice).

       În planul relaţiilor internaţionale, populaţia statelor este grupul uman organizat politic pe un teritoriu determinat, expresia juridică a acesteia fiind statul (ca personalizare a grupului). Dacă iniţial s-a considerat că grupul care constituie populaţia statului, dincolo de caracterul lui permanent, trebuie să-şi asigure subzistenţa din propriile resurse, ceea ce presupune anumite caracteristici calitative şi cantitative, aceste conotaţii nu mai au astăzi relevanţă. Mai ales, faptul că fenomenul decolonizării a adus pe scena internaţională numeroase state cu populaţii mici şi teritorii foarte reduse (microstatele), a căror existenţă nu este pusă sub semnul intrebării, duce la concluzia că dreptul internaţional actual nu impune anumite criterii cu privire la populaţia statelor. Sunt state cu populaţie foarte numeroasă, dar şi state cu populaţii doar de câteva mii de locuitori.

        Cantitativ, populaţia nu interesează dreptul internaţional public, ci politica statelor din punct de vedere demografic sau al migrării, chestiuni care, evident, au influenţe asupra identităţii şi stabilităţii sociale. Şi din punct de vedere calitativ, populaţia este legată determinativ de interiorul statului. Dar, statele, prin angajamentele lor internaţionale, sunt obligate să stabilească norme juridice interne interne care să reglementeze diversele relaţii dintre cei care alcătuiesc populaţia lor, dreptul internaţional având un rol important din acest punct de vedere.

        Dreptul internaţional public contemporan, ca şi doctrina juridică, asociază statul, ca subiect de drept internaţional, cu populaţia sau naţiunea, deşi nu există o suprapunere între populaţia statului şi popor sau naţiune. Identificarea poporului sau naţiunii (ca grup uman organizat politic) cu statul poate fi acceptată într-un sens foarte larg dar imprecis, pentru că, într-o abordare mai profundă, ea nu explică existenţa şi poziţia pe teritoriul statului a străinilor sau a unor grupuri umane minoritare cu altă identitate.

        Popoarele sau naţiunile sunt privite de dreptul internaţional public mai ales din perspectiva egalităţilor lor în drepturi şi a dreptului lor de a dispune de ele însele – dreptul la autodeterminare – ceea ce a dus la recunoaşterea calităţii lor ca subiecte de drept internaţional atunci când îl exercită .

        Populaţia statelor reprezintă pentru dreptul internaţional public doar o condiţie a existenţei statului, foarte generală şi ambiguă la o analiză mai atentă. De altfel, dreptul internaţional public este orientat tot mai mult în ultimul timp spre entităţi concrete, precum fiinţa umană în individualitatea ei, şi mai puţin spre entităţi generale, precum statul sau naţiunea. De aceea, strâns legat de populaţia statelor, ca ansamblu de fiinţe umane socotite ca valori supreme, s-a conturat o ramură distinctă a dreptului internaţional public – dreptul drepturilor omului – care reprezintă astăzi o reazare şi o preocupare dintre cele mai importante, formulată chiar ca principiu fundamental .

        Atât poporul cât şi naţiunea, deşi nu coincid cu populaţia statelor, sunt forme de comunitate umană care interesează societatea internaţională şi dreptul internaţional din perspectiva dreptului lor de a se constitui ca state suverane. Mai mult, existenţa pe lângă popor sau naţiune a unor grupuri minoritare cu altă identitate etnică interesează dreptul internaţional public din punct de vedere al statului juridic al persoanelor care alcătuiesc, deci ca regim juridic individual şi nu de grup.

     Naţiunea este considerată o formă de comunitate umană caracterizată prin unitate istorică, lingvistică, culturală, economică, dar şi politică daca este constituită ca stat (titulară a suveranităţii) .  

  În procesul constituirii lor  ca state, naţiunile au cunoscut evoluţii istorice diferite, fie ca state naţionale, fie ca state multinaţionale, fie ca naţiuni fără state. La aceste situaţii care scot în evidenţă aspecte ale populaţiei în contextul procesului de constituire statală, putem adăuga şi statele fără naţiune.

Populaţia reprezintă o colectivitate permanentă, relativ organizată şi numeroasă. În dreptul internaţional, prin populaţie se înţelege totalitatea indivizilor sedentari aflaţi pe teritoriul său. Aceşti indivizi sunt supuşi aceleiaşi autorităţi.

Populaţia reprezintă un element esenţial al statului, el determinând existenţa teritoriului şi guvernului pentru că fără o comunitate umană cu o legătură pemanentă prin mecanizme bine constituite, un spaţiu teritorial nu ar putea fi considerat o entitate statală.

Dreptul internaţional consideră că populaţia unui stat este formată din persoanele fizice ce deţin cetăţenia acestuia. Unii doctrinari vorbresc despre populaţie ca fiind totalitatea persoanelor sedentare pe teritoriul unui stat, supuşi fără excepţie jurisdicţiei acestuia. Categoric, un stat nu ar putea fiinţa fără populaţie, el fiind înainte de toate o colectivitate umană.

Există şi concepţia potrivit căreia populaţia unui stat e formată din totalitatea indivizilor acestui stat dar prin această definiţie se înţelege că populaţia unui stat cuprinde toţi indivizii care trăiesc pe teritoriul său. Din punct de vedere juridic, această definire cunoaşte însă un dublu inconvenient. Pe de o pare, este prea largă pentru că include şi străinii domiciliaţi într-un stat, dar care n-au renunţat la cetăţenia de origine şi cere nu pot fi consideraţi ca ,,elemente constitutive" ale statului, iar, pe de altă parte, exclude cetăţenii proprii, instalaţi în alte ţări, dar care continuă să participe la viaţa politică a statului de origine .

Aşadar, indivizii şi statul sunt uniţi printr-o legătură juridică stabilă şi permanentă care se exprimă prin cetăţenie. De unde rezultă că populaţia, ca element constitutiv al statului, cuprinde totalitatea indivizilor legaţi de stat prin instituţia cetăţeniei. Ea cuprinde ansamblul cetăţenilor ce locuiesc pe teritoriul acelui stat, dar şi acea parte din ei ce se află pe teritoriul altor state.

Alături de cetăţenii proprii, pe teritoriul unui stat, după cum am mai arătat, se pot afla şi străinii, cetăţeni ai altor state dar cu domiciliul de bază în statul de reşedinţă, indivizi fără cetăţenie sau refugiaţi, fie persoane aflate în mod temporar pe teritoriul statului ei fiind turişti, oameni de afaceri etc.

Indiferent de categoria de persoane din care fac perte, totalitatea indivizilor care formează populaţia unui stat, se supun reglementărilor dreptului intern al acelui stat, în baza competenţei sale teritoriale.

Aşadar, străinii, apartizii, bipartizii, refugiaţii sau strămutaţii şi nu în ultimul rând, cetăţenii statului respectiv, se găsesc conform principiului suveranităţii sub jurisdicţia statului pe teritoriul căruia trăiesc (quidquid est în teritoria eteam est de teritoria). Există totuşi categorii de străini care, deşi locuiesc pe teritoriul unui stat, au un statut special. Fac parte din aceste categorii membrii misiunilor diplomatice aparţinând altor state, reprezenţii şi funcţionarii unor organizaţii internaţionale, armata străiniă etc. care se bucură de anumite imunităţi, limitând jurisdicţia statului asupra acestor persoane .

Alte două categorii de persoane, cele cu dublă cetăţenie şi cele ce nu deţin cetăţenia a nici unui stat, fac obiectul multiplelor tratate şi convenţii internaţionale fiind necesară în acest caz o intensă colaborare între state. Obiectul altor tratate şi implicit a altor colaborări între state l-a făcut şi regimul juridic al străinilor, adică al cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat, urmărind să li se ofere acestora protecţie şi unele drepturi egale cu acelea ale cetăţenilor statului pe al cărui teritoriu se află. În acelaşi timp orice stat urmăreşte asigurarea unui regim cât mai favorabil cetăţenilor săi aflaţi în mod temporar sau permanent pe teritoriul altor state.

Astfel, fiecare stat, din punct de vedere al exercitării competenţelor sale asupra populaţiei, se află în dublă ipostază ca stat de origine şi ca stat de primire.

Un alt domeniu în care s-a remarcat o intensă colaborare între state e reprezentat de cel al reprimării unor infracţiuni comise de indivizi, infracţiunicare au consecinţe internaţionale şi prezintă un pericol comun pentru diferite state şi implicit pentru cetăţenii lor. O primă infracţiune de acest gen este considerată prietenia.

Începând cu secolul XIX se observă o mare preocupare în domeniul colaborării între state astfel încât acesta să nu se limiteze la aspectele mai sus prevăzute, ci să urmărească asigurarea unor drepturi elementare ale persoanei, să elimine practici care le încalcă flagrant.

Astfel, colaborarea statelor în domeniul persoanelor a dus la naşterea unor reglementări de drept internaţional poblic privind statutul juridic al bipatrizilor, apatrizilor al persoanelor refugiate sau strămutate pprecum şi în domeniul statutului străinilor. Pe lângă toate acestea dreptul internaţional cuprinde şi principii şi norme referitoare la expulzarea unor persoane, extrădarea lor şi în materia dreptului la azil.

Privite în mod general, reglementările conţinute de dreptul internaţional public cu privire la populaţia statelor, inclusiv cele ale căror obiect îl constituie persoana fizică (omul), urmăresc crearea cadrului juridic necesar garantării anumitor drepturi entităţilor respective. Dar tot prin aceste reglementări iau naştere şi anumite obligaţii ce le revin statelor în aceste domenii.

Astfel, în cadrul congresului de la Viena din 1815, statele membre au adoptat o declaraţie prin care se hotăta suprimarea cât mai grabnică a comerţului cu sclavi negrii fiind considerat contrar principiilor umanităţii şi moralei universale.

Sclavia a făcut însă obiectul mai multor instrumente multilaterale. Aceste instrumente se epuizează la sfârşitul secolului trecut până la primul război mondial şi pentru combaterea traficului pentru femei şi copii, traficului cu stupefiante, precum şi în domeniul muncii, urmate după primul război mondial de un număr mare de convenţii, elaborate de Organizaţia Internaţională a Muncii, creată în 1919.

Primele reglementări din dreptul internaţional referitoare la oameni au fost cele privind populaţia statelor, element de bază a acestora.

În cadrul populaţiei unui stat găsim, după cum am mai arătat, cetăţenii acelui stat (resortisanţii), precum şi celelalte persoane aflate pe teritoriul său şi sub jurisdicţia sa.

Caliatatea de persoană juridică internaţională a statului este dată de o serie de elemente care-i conferă şi suveranitatea de care se bucură în raporturile cu alte state. 

Cu privire la aceste elemente, în cadrul colectivităţii internaţionale s-a conturat o practică al carei conţinut se regăseşte în dispoziţiile Convenţiei de la Montevideo, din 1933, privind drepturile şi obligaţiile statelor şi în funcţie de care le sunt recunoscute colectivităţilor umane calitatea de subiecte ale dreptului internaţional.

Elementele care conferă statelor calitatea de subiect al dreptului internaţional sunt:

• teritoriul – de natură sociologică;

• guvernul – de natură juridică;

• populaţia – de natură sociologică.

      În Convenţia de la Montevideo este menţionat şi cel de-al patrulea element – capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, care, în accepţiunea dreptului internaţional contemporan, constituie unul dintre atributele instituşiei suveranităţii, trăsătura puterii politice a acestora.

      Fără a exista un spaţiu teritorial înăuntrul căruia să-şi exercite suveranitatea o entitate şi prin care să-i fie localizată existenţa în relaţiile cu celelalte state, entităţiile statale sunt de neconceput.

       Teritoriul constituie baza materială, indispensabilă pentru existenţa statului şi, potrivit pricipiului suveranităţii naţionale, determină limitele în care statul îşi exercită competenţa exclusivă.

      În accepţiunea normelor dreptului internaţional, în teriotoriul unui stat sunt cuprinse: solul, subsolul şi alte interioare, marea teritorială şi spaţiul aerian de deasupra acestora.

      Guvernul constituie un alt element indispensabil statului, deoarece numai în măsura în care există o structura de organe bine consolidate, entitatea în cauză îşi exercită efectiv prerogativele conferite de calitatea de subiect internaţional. 

        Cel de-al patrulea element care determină personalitatea internaţională a statelor – capacitatea de a intra în relaţii cu alte state, prevăzut de Convenţia de la Montevideo, în dreptul internaţional contemporan, constituie unul dintre atributele suveranităţii cu care sunt înzestrate entităţiile statale şi constă în: facultatea pe care o au statele de a produce acte juridice internaţionale; capacitatea de a deveni membre şi a participa la activităţiile organizaţiilor internaţionale; atitudinea de a fi parte în litigiile cu care sunt investite instituţiile jurisdicţionale internaţionale; capacitatea de a stabili relaţii diplomatice şi consulare cu alte state.

Populaţia  

        Populaţia constituie elementul determinant al personalităţii internaţionale a statelor. Populaţia mai constituie elementul care determină existenţa celorlalte două elemente, întrucât, dacă nu existaă o comunitate umană cu o legătură permanentă prin mecanisme bine constituite, nu se poate pretinde că acest spaţiu teritorial poate fi considerat un stat. Populaţia trebuie să fie organizată şi relativ numeroasă pentru a putea subzista din resurse proprii şi motiva raţiunea existenţei unui stat. 

       Legătura juridică permanentă dintre un stat şi populaţia sa se realizează printr-o serie de instrumente create în acest scop, din rândul cărora se detaşează reglementările interne referitoare la cetăţenie şi la statutul juridic al străinilor.