Nulitatea este mijlocul sancţionator prevăzut de lege pentru a asigura respectarea condiţiilor de realitate a actului juridic. În măsura în care un act juridic concret  nesocoteşte aceste condiţii el este lipsit de efectele sale prin mijlocirea nulităţii. Întrucât însă ceea ce se urmăreşte prin instruirea nulităţii nu este reprimarea încălcării în sine a legii, ci asigurarea realizării scopului în considerarea căruia a fost stabilită condiţia de validitate, nulitatea trebuie să opereze numai când nerespectarea condiţiei de valabilitate respective contravine acestui scop.

În legislaţia noastră civilă nu există o definiţie a nulităţii actului juridic civil. În această situaţie, în doctrină s-au format mai multe definiţii care, deşi au elemente comune, prezintă unele diferenţe.

Astfel, într-o opinie , nulitatea este considerată ca fiind “acea sancţiune de drept civil, care lipseşte actul juridic de efectele contrare normelor juridice edictate pentru încheierea sa valabilă”.

Elementele acestei definiţii pun în evidenţă trăsăturile specifice nulităţii:

a) nulitatea este o sancţiune de drept civil; această trăsătură precizează ce este nulitatea actului juridic civil, iar prin folosirea expresiei “acea sancţiune” se evidenţiază faptul că nulitatea este numai una din sancţiunile dreptului civil, ce asigură respectarea normelor sale;

b) nulitatea lipseşte actul juridic de efecte; din această caracteristică rezultă, pe de o parte, sfera de acţiune a nulităţii, ea privind numai actele juridice nu şi faptele juridice “stricto sensu”, iar, pe de altă parte, conţinutul acestei sancţiuni, şi anume lipsirea de efecte a actului juridic. 

c) nulitatea lipseşte actul juridic de efectele care contravin normelor juridice; astfel, nulitatea nu vizează actul juridic, în întregul său, ci numai efectele sale şi nu vizează orice efecte ale actului, ci numai pe acelea care contravin normelor juridice;

d) nulitatea lipseşte actul juridic de acele efecte care contravin normelor juridice edictate în vederea încheierii valabile a actului juridic; în aprecierea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor actului juridic criteriul este cel al scopului, al finalităţii legii; 

e) nulitatea priveşte încheierea actului juridic; această trăsătură determină momentul în raport cu care se apreciază conformitatea sau neconformitatea cu scopul legii a efectelor la care actul urmează să dea naştere. 

Această definiţie nu este însă la adăpost de critică. Astfel, s-a arătat  că ea evidenţiază conţinutul noţiunii de nulitate prin caracteristici negative (“efectele contrarii normelor juridice”) şi nu prin caracteristici pozitive; de asemenea, lasă impresia că în urma sancţiunii nulităţii actul juridic există în continuare, că ar supravieţui, ceea ce nu este exact; în sfârşit, s-a mai spus, mai întâi se vorbeşte de nulitatea actului juridic civil şi numai apoi de nulitatea efectelor unui astfel de act. 

În această ultimă opinie, nulitatea a fost definită ca fiind “sancţiunea de drept civil care desfiinţează actul juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege”.

S-a mai spus despre nulitate că este “sancţiunea încălcării prin act juridic – încălcare la data când actul a fost făcut – a unei dispoziţii a legii ” sau “sancţiunea care intervine după înfrângerea dispoziţiei legale, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora el a fost încheiat ” 

Aceste definiţii sunt deficitare întrucât nu menţionează că nulitatea intervine în cazul încălcării normelor juridice care reglementează condiţiile de validitate ale actului juridic, lăsând să se înţeleagă că ar putea fi vorba şi de alte dispoziţii legale care trebuie avute în vedere la încheierea actului juridic dar care, în caz de încălcare, atrag alte sancţiuni civile (spre exemplu inopozabilitatea actului juridic faţă de terţi). De asemenea, ultima definiţie creează impresia că nu ar exista decât nulităţi totale, neprecizându-se că nulitatea lipseşte actul juridic de efectele contrarii normelor juridice referitoare la condiţiile de validitate încălcate la încheierea lui. 

Într-o altă opinie se arată că “prin nulitate se înţelege o sancţiune de drept civil , care suprimă, în măsura stabilită prin hotărârea judecătorească, efectele actului juridic, potrivnice scopului urmărit de dispoziţiile legale referitoare la condiţiile sale de validitate ”. Această definiţie este criticabilă pentru că, pe de o parte, ea lasă impresia caracterului judiciar al sancţiunii când, în realitate, ea este o sancţiune legală (fiind opera legii) şi, pe de altă parte, ea exclude posibilitatea nulităţii amiabile. 

În doctrină s-au mai formulat şi alte definiţii, dar, în esenţă, nulitatea este sancţiunea care intervine în cazul în care nu se respectă, la încheierea actului juridic civil, condiţiile de validitate (de fond sau de formă) impuse de lege.

În stadiul actual al legislaţiei civile nu există o reglementare unitară a nulităţii actului juridic civil, ci normele juridice care formează această instituţie se găsesc răspândite în tot  Codul civil ( art.5; art.790 alin. (1); art. 803; art. 822 – 823; art. 839; art. 886, art. 910 alin (2); art. 953, art. 961; art. 965 – 966; art. 1008; art. 1010; art.1067; art. 1156; art. 1167 – 1188; art. 1190; art. 1308 – 1309; art. 1211; art. 1689 alin (1); art. 1712; art. 1716; art. 1774 – 1776;art. 1897; art. 1900), precum şi în alte acte normative ce constituie izvoare  ale dreptului civil ( de exemplu: art. 20 şi art. 34 din Decretul 31/1954; art. 22 alin (3) şi art. 24  alin(1) din Legea nr. 16/1994; art. 11 din Legea nr. 112/1995; art. 41  alin(1) şi (2) şi art. 51  alin.(2) din  Legea nr. 8/1998, art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 54/1998, art. 5 din Legea 190/1999, art. 9 din  Ordonanţa nr. 9/2000, art. 46 din Legea nr. 10/2001 etc.

În doctrina din ţara noastră nu există o unanimitate de păreri în ceea ce priveşte funcţiile nulităţii. Conform unei opinii , nulitatea actului juridic civil poate realiza următoarele funcţii: cea preventivă, cea sancţionatoare şi funcţia de mijloc de  garanţie a principiului legalităţii în domeniul actelor juridice civile.

1. Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care îl exercită asupra subiectelor de drept  civil, tentate să încheie actul  juridic civil cu nerespectarea condiţiilor sale de valabilitate. Astfel, ştiind că un  act încheiat cu încălcarea legii privind valabilitatea sa va fi lipsită de efecte, subiectele de drept civil sunt descurajate şi îndemnate să  respecte legea civilă.

2. Funcţia sancţionatoare intră în acţiune dacă prima funcţie nu şi-a dovedit eficienţa. Această funcţie  sancţionatoare se referă la însăşi înlăturarea efectelor contrare legii.

3. Funcţie de mijloc de garanţie a principiului legalităţii se referă la faptul că prin realizarea celor două funcţii de mai sus se asigură respectarea normelor de drept civil care reglementează condiţiile de valabilitate a actului juridic civil. Totodată nulitatea  apare ca un mijloc juridic de asigurare a respectării ordinii publice şi bunelor moravuri .

Într-o altă opinie , nulitatea are două funcţii: funcţia  preventivă  şi cea sancţionatoare.

Într-o altă concepţie  se face deosebire între funcţia potenţială a nulităţii şi funcţia operativă a nulităţii iar, în analiza acesteia din urmă funcţii, se vorbeşte printre altele de finalitatea represivă şi de finalitatea preventivă. 

Funcţia potenţială nu este altceva decât starea legală a actului juridic în intervalul de timp cuprins între momentul încheierii şi momentul anulării lui.

În perioada interimară, de  provizorat, actul juridic  imperfect dăinuie ca titlu exterior. Deşi  viciat, el produce în fapt efectele normale care îi sunt inerte, ca şi cum ar fi pe deplin valabil. Ca atare, nimic nu împiedică un început de executare sau chiar îndeplinirea integrală de către sorţi a obligaţiilor asumate.

Totodată, operaţiunea încheiată, fie ca o manifestare de voinţă unilaterală, fie o convenţie, se bucură  media tempora de prezumţia de valabilitate.

În faza interimară este posibil ca părţile să procedeze din proprie  iniţiativă la validarea  actului juridic. Intrarea sub în legalitate are ca rezultat preîntâmpinarea unei eventuale  nimiciri, pe care nulitatea  latentă o  prevesteşte. Mai mult decât atât sancţiunea potenţială a desfiinţării poate, uneori să devină ineficientă rămânând fără obiect, prin însăşi prelungirea existenţei actului juridic deficitar până la împlinirea termenului de prescripţie extinctivă.

Efectele interimare decurg în perioada de aşteptare din existenţa potenţială a nulităţii, deşi atrag atenţia într-o măsură mai redusă, prezintă în realitate, o importanţă deosebită în fapt şi în drept, făcând de multe ori  inutilă desfiinţarea operaţiunii.

Funcţia operativă se referă la  faptul că nulitatea, potrivit finalităţii care o defineşte, intervine eficient şi radical în faza judiciară, pentru a  restabili preeminenţa legii temporar   încălcate prin manifestarea de voinţă a subiectului de drept. Acţiunea nulităţii se exercită nemijlocit asupra actului juridic imperfect de natură civilă, cu specială referire la condiţiile contemporane constituirii sale.

Obiectul nulităţii îl constituie actul juridic de natură civilă. Funcţia nulităţii constă în a înlătura definitiv unele efecte potrivnice legii, izvorâte direct din actul juridic  iar nu a sancţiona calitatea voinţei  subiectului de drept în cauză.

Nulitatea are ca finalitate să înlăture condiţiile contemporane cu naşterea actului juridic. Ea se referă în exclusivitate la elementele esenţiale, de fond şi de formă, cerute  pentru valabilitatea operaţiunii.

În principal, fiind o sancţiune de drept civil, nulitatea îndeplineşte o finalitate  represivă. Incidenţa sa nu se mărgineşte însă la anihilarea efectelor nelegale ale actului juridic. Tot atât de specific poate fi considerat rolul preventiv care îi revine. Ameninţând cu nimicirea  orice încercare  de eludare  a reglementărilor în vigoare, nulitatea  frânează de la sine eventualele abuzuri. Practic ea preîntâmpină în imensa majoritate a cazurilor de a  contraveni dispoziţiilor normative la constituirea actului juridic.

Finalitatea preventivă poate fi  realizată îndeosebi dacă  operaţiunea (negoţium)  îmbracă forma autentică, deoarece va beneficia astfel de o verificare prealabilă de legalitate , efectuată  de organul instrumentator de specialitate, de regulă  notarul public. Acesta este obligat să examineze scopul urmărit de părţi prin actul juridic şi să constate dacă sunt  îndeplinite  condiţiile de împuternicire, încuviinţarea, autorizarea sau forme prealabile de orice fel prevăzute de lege.  Notarul va refuza să autentifice înscrisuri ori să  legalizeze semnătura de  pe înscrisuri al căror cuprins ar fi potrivnic dispoziţiilor legii, intereselor statului sau regulilor de convieţuire socială sau dacă ar lipsi condiţii necesare spre a le conferi forma solicitată de către parte.

Înscrisurile sub semnătură privată, întocmite de către părţile în cauză,  din iniţiativa şi după priceperea lor, în afara unei asistenţe autorizate nu exclud riscul unor  eventuale neconcordanţe cu legea. Abaterile nu mai sunt  remediabile decât dacă legea o permite prin  validare subsecventă, spre a evita efectul represiv al nulităţii.

Funcţia sancţionatoare a nulităţii, departe de a conduce la desfiinţarea globală a actului juridic se defineşte prin caracterul limitat al rezultatelor pe care le generează. Ea nu se îndreaptă spre reprimare în sine, ci urmăreşte  să asigure realizarea scopului în vederea căruia legea a instituit condiţia de valabilitate nerespectată. În consecinţă, nulitatea infirmă unele efecte ale operaţiuni care contravin unei dispoziţii legale imperative, lăsându-le de regulă în funcţie  pe cât posibil pe celelalte. Numai în situaţia de excepţie nimicirea afectează actul în totalitate.

În  decursul timpului concepţia despre nulitatea  actului juridic civil a cunoscut o anumită evoluţie.

Ca şi celelalte reglementări din dreptul modern contemporan  şi nulitatea îşi are originile în vechiul drept roman. Deşi  este un  lucru normal  ca dreptul roman să ofere o temelie solidă instituţiilor pe care  le-a consacrat, în ceea ce priveşte nulitatea s-a spus pe drept cuvânt  că romanii nu au dezvoltat o teorie a nulităţii şi această lacună se  simte şi astăzi . 

Astfel, autorii din literatura de specialitate au căzut de acord asupra faptului că, în comparaţie cu complexitatea problemelor  pe care  le ridică nulitatea, fizionomia acesteia în dreptul roman era simplă, rigidă şi formalistă .  

Pornind de  la maxima „nihil actum est, nullum est negato” romanii  considerau că actul care  contravenea regulilor de drept era lipsit de valoare juridică şi nu putea să producă nici un fel de efecte. Se punea astfel semnul egalităţii între nulitate şi ineficacitate totală a actului, considerându-se că actul nu a existat niciodată.

     În viziunea acestei teorii rigide era de neconceput  ideea  salvării actului nul, iar nulitatea opera ab intio fără a fi necesară pronunţarea acesteia în justiţie. Nulitatea era, în principiu, totală şi iremediabilă.

De asemenea în dreptul roman nu se făcea distincţie între nulitate şi inexistenţă şi nici între nulitatea absolută şi nulitatea relativă pentru că în  esenţă acest sistem de drept nu cunoştea decât instituţia nulităţii absolute. Exista astfel doar o nulitate de drept care intervenea în urma unor greşeli în executarea ritualurilor formale ce se cereau îndeplinite la încheierea contractului, dar odată îndeplinite aceste formalităţi, chiar dacă actul în sine era total neavenit şi inechitabil el nu putea fi anulat. Pentru a înlătura formalismul şi inechitatea unui sistem atât de rigid, mai târziu în timp, odată cu reforma pretoriană se consacră şi ideea  anulabilităţii actului. Această operă sub forma unei restituţio in integrum, acordate de  pretor aceluia care era prejudiciat prin încheierea unui act juridic. Este  vorba în acest caz de persoanele care au contractat sub impulsul violenţei sau . Este vorba însă numai de  ideea de anulabilitate deoarece pretorul  nu putea pronunţa nulitatea actului, acesta era  considerat valabil din punct de vedere legal, putea însă acorda efectele nulităţii, adică o restituţio in integrum, la cererea persoanei prejudiciate. Din aceste motive repunerea în  situaţia anterioară era acordată de pretor în virtutea puterii sale de comandă şi nu în virtutea puterii sale jurisdicţionale.