În anul 1977, Peter Gutman publică în „Financial Analyst Journal” un studiu cu titlul The Subterranean Economy în care vorbeşte despre activitatea economică neînregistrată statistic. Conceptul de „economie subterană” a fost preluat apoi de comunitatea economică internaţională.

Pornind de la studiul economistului american şi având în vedere scopul evident al activităţii subterane, respectiv maximizarea veniturilor indiferent de mijloacele folosite, Ştefan Popa şi Adrian Cucu, definesc economia subterană ca fiind „ ansamblul activitaţilor economice desfăşurate organizat, cu încălcarea normelor sociale şi ale legilor economice, având drept scop obţinerea unor venituri ce nu pot fi controlate de stat ”. 

  În concepţia specialiştilor din ţările unde crima organizată are rădăcini adânci şi se manifestă permanent în viaţa cotidiană a societăţii, aceasta este definită prin existenţa unor grupuri infracţionale, organizate în ideea înfăptuirii unor activităţi ilegale, conspirate, având drept principal scop obţinerea de profituri ilicite la cote deosebit de ridicate .

      Arsenalul complex al acestor grupuri de infractori cuprinde, în diferite proporţii, folosirea violenţei, şantajul, escrocarea forţei de muncă, traficul de droguri, jocurile de noroc, camăta, răpirea de persoane, prostituţia, contrafacerea  şi plasarea mijloacelor de plată false, contrabanda, evaziunea fiscală, coruperea oficialităţilor publice şi chiar acţiuni aparent legale, dar care presupun încălcarea legislatiei în vigoare, toate acestea în scopul acumulării unor venituri substanţiale pe care, după ce au fost reciclate, le canalizează în reluarea activităţii infracţionale, la niveluri superioare, cu un grad de pericol social mai ridicat, inclusiv pentru a „cumpăra” şi controla organismele puterii şi administraţiei statului.

La începutul mileniului III, după mai multe decenii de acumulări şi transformări, marile regiuni dezvoltate ale lumii construiesc cadrul social, economic, cultural şi politic al unei noi civilizaţii. În acelaşi timp, mai mult ca oricând, lumea de astăzi este confruntată cu un inamic nou, “crima strategică”, care este o combinaţie profund ilegală de crimă organizată, trafic de droguri şi terorism, cu o întindere şi un conţinut larg ce ameninţă grav puterea legitimă a statelor.

  Exponenţii acestor activităţi speculează cu tenacitate şi imaginaţie diabolică orice disfuncţie din interiorul statelor, fie ele bogate sau sărace. La nivel mondial ststisticile organismelor abilitate estimau, în anul 2002, afaceri ilicite al căror produs financiar depăşea 1100 miliarde dolari . 

          În anul 1996 estimarile FMI stabileau cantitatea totală de bani murdari din economie undeva între 2 si 5 procente din PIB-ul mondial . Folosind datele statistice din 1996, rezultă că suma de bani « spălaţi » se încadrează între 590 şi 1500 miliarde dolari americani. Desi intervalul de variatie este foarte mare,  chiar si cea mai mica valoare subliniaza seriozitatea problemei fiind comparabilă ca valoare produsul intern al Spaniei.

În ceea ce  priveşte pericolul social deosebit al crimei organizate, nu este de neglijat faptul că organizaţiile mafiote sunt mai bine dotate din punct de vedere tehnic, mai abile şi mai rafinate în acţiunile lor ilegale decât structurile de luptă împotriva lor.

Deşi este afectată orice societate, sub diverse forme - în funcţie de tradiţii, condiţii economice şi politice specifice şi de tipul de activitate implicat - crima organizată, traficul de droguri şi terorismul reprezintă grave ameninţări mai ales la securitatea democraţiilor în formare din Europa Centrală şi de Est şi implicit pentru România.

Conjunctura internaţională în care se manifestă aceste grave fenomene a surprins nepregătite noile democraţii din Europa Centrală şi de Est. Tranziţia la economia de piaţă a demarat în majoritatea statelor de la zero, vidul legislativ ori insuficienţa cadrului juridic precum şi criza de autoritate a instituţiilor statului de drept au constituit cauze care au favorizat apariţia şi proliferarea crimei organizate, au condus la crearea şi dezvoltarea unor economii subterane, la exacerbarea marii violenţe, subminând puterea statului şi încrederea unor cetăţeni în capacitatea acestuia de a-i proteja.

Deschiderea frontierelor în regiune şi relaxarea controalelor vamale au constituit alte condiţii favorizante pentru creşterea criminalităţii. Grupurile de infractori, din ce în ce mai organizate, cu articulaţii în grupările de tip mafiot din Europa şi din alte zone ale lumii, au prosperat din plin din activităţile ilicite.

Faţă de aceste realităţi, comunitatea internaţională caută cu febrilitate remediile necesare. Din acordurile şi convenţiile internaţionale, respectiv Convenţia Naţiunilor Unite de la Viena (1988) împotriva traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, Convenţia cu privire la spălarea banilor, cercetarea, sechestrarea şi confiscarea profiturilor rezultate din infracţiuni (Strasbourg-1990), Acordul şi Convenţia de la Schenghen (1985; 1990), precum şi din Directiva Comunităţii Europene (Luxembourg 1991) rezultă că problematica ridicată de crima organizată trebuie soluţionată în forţă, în special prin mijloacele legii penale.

Regiunea Central-Est Europeană este expusă în mod particular actului crimei organizate, atât din considerente de ordin geografic, cât şi din motivaţii de ordin politic. În România, până în prezent, crima organizată nu s-a manifestat la intensitatea şi amploarea existentă în ţările vestice sau limitrofe şi nici nu au proliferat organizaţii criminale de un tip deosebit. Cu toate acestea, sunt creaţi factorii socio-economici şi criminologici propice şi chiar stimulenţi pentru crima organizată internă, existând tendinţe evidente de racordare rapidă a acesteia la procesul de globalizare şi internaţionalizare a organizaţiilor criminale cu care se confruntă statele lumii.

Atunci cand o activitate ilegala genereaza profituri substantiale, cel care o săvârşeşte trebuie mai întâi să găsească o modalitate de a controla fondurile fără a atrage atenţia. Acest lucru se realizează prin mascarea surselor, schimbarea formei sau mutarea fondurilor într-o locaţie unde să atragă cât mai puţin atenţia. 

       Nu se poate vorbi de crimă organizată fără a se face referire la spălarea banilor murdari, mijlocul prin care organizaţiile de tip mafiot dau aparenţă legală profiturilor obţinute din activităţi ilegale, pentru a se folosi apoi, nestingheriţi, de aceşti bani, pentru a-i reinvesti în dezvoltarea activităţilor care i-au produs. 

       Cei care se ocupă cu activităţi ilegale se folosesc în prezent de avantajele globalizării vietii economice care permite transferul rapid de fonduri peste granitele nationale. În plus, majoritatea cazurilor de spălare de bani din ultimii ani au o trăsătură comună : organizaţiile criminale se folosesc din plin de oportunităţile oferite de paradisurile fiscale şi centrele offshore pentru a „legaliza” veniturile din activităţi ilicite.

       Ca o definitie mai generală, prin termenul de paradis fiscal  se înţelege orice ţară care nu percepe impozite ori impozitele sunt mult reduse (pe toate categoriile de venituri sau doar pe unele), un nivel ridicat al secretului bancar sau comercial, cerinţe minime din partea băncii şi nici un fel de restricţii asupra schimburilor valutare. 

        Paradisurile fiscale oferă numeroase facilităţi pentru investitorii care doresc să ascundă originea adevărată a fondurilor, de la posibilitatea constituirii de corporaţii internaţionale la serviciile bancilor offshore, care nu sunt supuse controlului autorităţilor. Dificultăţile întâmpinate de organele de control sunt amplificate de faptul că paradisurile fiscale respectă cu stricteţe secretul bancar, protejându-i pe investitori de investigaţii financiare din ţările de reşedinţă.

        Secretul bancar şi spălarea banilor sunt două notiuni diferite, ambele cu un scop legitim şi justificare comercială, dar care oferă protecţie nelimitată escrocilor atunci când se abuzează de ele cu scopul de a face afaceri cu orice cost. Dezvoltarea Internet-ului şi folosirea acestuia în sistemul financiar-bancar au oferit o nouă dimensiune fraudei şi spălării banilor.

         Principala problemă a băncilor virtuale este că nu sunt supravegheate corespunzător, pentru că nu este clar cine are jurisdicţie, aşa cum reiese şi din mărturia depusă de un observator în faţa Congresului American în cazul falimentului băncii „European Union”  în 1997.  Banca îşi desfăşura activitatea conform unei licenţe din partea Guvernului Antigua. „Serverul se afla în Washington, DC. Operatorul acestui server , dar responsabil şi cu pagina de internet a băncii, se afla în Canada.

Pentru a ilustra modul în care sunt percepute paradisurile fiscale de către escroci, am inclus un fragment dintr-un interviu susţinut de Kenneth Rijock, un fost avocat din Miami a fost condamnat pentru spălare de bani şi  a fost încarcerat într-o închisoare federală timp de 2 ani. Acum el susţine conferinţe despre spălarea banilor şi a modalităţilor în care poate fi prevenită. Declaraţia a fost publicată în revista Money-laundering Alert  

        Localizate în principal în aşa-numitele „paradisuri fiscale”, băncile offshore oferă organizaţiilor criminale posibilitatea de a-şi spăla banii „murdari” în maximă siguranţă şi deplină confidenţialitate. Ştiu asta din experienţa proprie.

        Escrocii sunt atraşi de mediile de afaceri în care nu există taxe pe venit sau profit, unde nu există restricţii sau supraveghere a schimburilor şi unde secretul bancar interzice chiar şi aflarea titularului contului bancar sau chiar a proprietarului companiei.

        Într-o vizită normală către unul din paradisurile fiscale din Caraibe pentru a spăla bani, aş contacta înainte una din băncile cooperante. La sosire, reprezentantul băncii îmi aranja să trec de controlul vamal fără nici o problemă. Atunci câna un client anunţă că va sosi cu o sumă de câteva milioane  de dolari nimic nu este lăsat la voia întâmplării.

        La bancă, banii sunt număraţi, verificaţi să nu fie falşi şi depuşi în numele unei companii scoică. Deponenţii primesc apoi un card pe care trebui să completeze o probă de semnătură. 

         Proba de semnătură, deşi falsă, trebuia să rămână la bancă, deoarece în statul de reşedinţă ar putea fi descoperită şi investigată. De asemenea, declaraţiile bancare erau depozitate la bancă sau trimise avocatului care ne reprezenta de acolo.

        Fondurile depuse erau imediat transferate la banca corespondentă din New York sau Londra în depozite pe numele băncii. După accea, fondurile puteau fi uşor transferate oriunde în lume, originea lor ilicită fiind ascunsă.

În economia socialistă, planificată, legi complexe stabileau corelaţii riguroase între cantităţile de mărfuri ce urmau a fi produse, normele de consum, preţurile şi locul în care urma să aibă loc comercializarea. Tocmai această stricteţe a determinat dezvlotarea în paralel a unei economii subterane.

În literatura de specialitate publicată în perioada 1985-1990 se aprecia ca economia subterană din ţările socialiste, deşi departe de nivelul existent în ţările occidentale, ea exista. De exemplu, în cazul URSS, specialiştii CIA au stabilit nivelul economiei subterane între 15-20%.

Desigur, proporţiile variază de la stat la stat în funcţie de rigoarea legilor. Cert este că traficul de frontieră, munca neînregistrată, producţia ascunsă a unor bunuri, contrabanda, traficul de carne vie sau corupţia au existat.

În anul 1990, pe fondul lipsei totale sau a ofertei limitate de bunuri de consum şi al îngrădirii dreptului cetăţenilor la libera circulaţie, toate statele foste socialiste au devenit o piaţă de desfacere tentantă, profitabilă pentru mărfuri de uz curent, articole textile, bunuri casnice, produse alimentare. Ca urmare, ramificaţiile economiei subterane au pătruns facil şi au câştigat segmente importante ale acestor pieţe uriaşe , dispuse în general să cheltuie şi, în fond, nepretenţioase.

Specific anilor 1990 a fost scăparea de sub control a unor importante cantităţi de materiale radioactive şi armament care au intrat în jocul economiei subterane. Adăugând şi problema producţiei, comercializării şi consumului de droguri se poate concluziona că spaţiul economic fost socialist constituie un teritoriu în care componenta criminală a economiei subterane a căpătat dimensiuni neîntâlnite anterior. 

      Termenul de spălare a banilor a fost utilizat pentru prima dată în anii 1920, când oameni ca Al Capone deschideau spălătorii pentru a le folosi drept paravane pentru reciclarea fondurilor obţinute din activităţi ilegale. Principalul avantaj al spălătoriilor era folosirea numerarului şi imposibilitatea contabilizării exacte a veniturilor obtinute. Începând cu anii 1980 în acest scop sunt folosite restaurante fast-food, cazinouri şi alte societăţi comerciale care au la bază numerarul.

      În cadrul activităţilor infracţionale numerarul este principalul mijloc de schimb. Organizaţiile infracţionale trebuie să convertească numerarul în sine în forme mai uşor de transferat. Pentru a desăvârşi apoi schema de reciclare a fondurilor, veniturile trebuie să fie spălate fără a lasa nici o urmă detectabilă. 

      Spălarea banilor este un proces complex prin care veniturile care provin dintr-o activitate infracţională sunt transferate, transformate sau amalgamate cu fonduri legitime în scopul de a ascunde adevărata natură, provenienţa sau dreptul de proprietate asupra fondurilor respective.

        Banii obtinuţi din activităţi ilicite sunt frecvent transferaţi în afara ţării şi apoi rulaţi prin sistemul de plăţi internaţionale pentru a acoperi urmele lăsate. Deşi unele circuite sunt foarte complicate, structura lor de bază este una simplă cu două elemente majore: ascunderea veniturilor ilicite şi convertirea lor în fonduri aparent legale. Escrocheria este pusă în aplicare, aproape invariabil, prin reprezentarea falsă a unor fapte, precum provenienţa ilicită şi adevăratul drept de proprietate asupra fondurilor. 

        Strategiile de spălare a banilor includ tranzacţii care, prin volum, sunt foarte pofitabile şi deci atractive pentru instituţiile financiare legale. Spălarea banilor orientează banii dintr-o activitate ilegală şi îi plasează în investiţii binevoite în economia legală.

        În esenţă, regula de bază pentru reuşita procesului de spălare a banilor este ca întotdeauna tranzacţia ilegală să se apropie cât mai mult de una legală. Ca urmare, mijloacele folosite în spălarea banilor sunt variaţiuni minore ale tranzacţiilor implicate de activităţi legale. La suprafaţă pot fi imposibil de diferenţiat; diferenţa devine clară atunci când o ilegalitate este descoperită şi autorităţile urmăresc traseul banilor. De aceea este esenţială distrugerea documentelor pe baza cărora au fost transferaţi.

• Convenţia ONU privind traficul ilicit de droguri si de substanţe psihotrope, Viena, 1988. Prevederi cheie: Incriminarea spălării banilor - Art.  §1(b); Identificarea & urmărirea veniturilor obţinute din infracţiuni - Art. 5 §2; Blocarea si sechestrarea bunurilor - Art. 5 §2; Înregistrările financiare - Art. 5 §3; Secretul bancar neopozabil faţă de norme speciale- Art. 5 §3; Asistenţa legală mutuală- Art. 5, §4; Împărţirea bunurilor confiscate- Art. 5, §5(b); Sarcina probei revine acuzatului- Art. 5, §7.

• Convenţia Consiliului Europei nr. 141 privind spălarea, cercetarea, sechestrarea şi confiscarea veniturilor obţinute din infracţiuni, Strasbourg, 8 Noiembrie 1990. Prevederi cheie:  Infracţiunea de spălare a banilor este comisă şi dacă infracţiunea predicat se realizează in străinătate; Întărirea confiscării şi a măsurilor asiguratorii; Cooperarea juridica şi asistenţa tehnică.

• Convenţia ONU privind Crima Organizata Transnaţionala, Palermo, 2000. Prevederi cheie:  Cuprinde toate infracţiunile predicat, toate infracţiunile penale grave; Instituie un regim reglementat pentru bănci, instituţii financiare non-bancare şi alte organisme susceptibile de spălare a banilor; Regimul include:

–Reguli de identificare a clientului;

–Obligaţia de păstrare a evidentelor;

–Obligaţia de raportare a tranzacţiilor suspecte

Autorităţile vor trebui să aibă capacitatea de a coopera şi de a schimba informaţii la nivel naţional şi internaţional.