CAPITOLUL I
CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE DE ÎNTREŢINERE
SECŢIUNEA I: NOŢIUNEA DE OBLIGAŢIE. VIZIUNE ISTORICĂ.
Noţiunea de „obligaţie” s-a format pe baza unei îndelungate evoluţii, în procesul de tranziţie de la societatea gentilică la societatea politică.
Conceptul de obligaţie, ajuns în stadiul perfectei elaborări, presupune un raport juridic caracterizat printr-un înalt grad de abstractizare. La origine însă, obligaţia a fost o simplă legătură materială, fizică, legătură care s-a spiritualizat, s-a juridicizat, într-un îndelungat şi complex proces de evoluţie .
În legătură cu originea obligaţiei s-au formulat mai multe teorii.
Potrivit primei teorii, obligaţia nu s-a născut între indivizi ci între ginţi, deoarece pater familias nu putea să aibă raporturi juridice cu cei aflaţi sub puterea sa.
S-a mai spus că sunt obligaţii care au precedat apariţia contractului şi care sunt născute din raporturi de rudenie sau din legături religioase, fiind astfel obligaţii precontractuale sau statuare .
Alţii, pornind de la obiceiurile unor popoare primitive, unde cel ce a primit un dar, are datoria de a face la rândul lui un alt dar, găseşte în acest obicei originea unui tip special de obligaţii .
Alţi autori arată că originea obligaţiei trebuie căutată în practicile magice sau religioase ale romanilor. S-a pornit astfel de la legământul făcut de o persoană, prin jurământ sau de la practica înscrierii numelui unei persoane pe o tăbliţă care era abandonată zeilor şi astfel, în virtutea unui ritual, promisiunea făcută devenea obligatorie.
S-a mai susţinut că originea obligaţiei trebuie căutată în delicte.
Totuşi delictele nu dădeau loc prin ele însele decât la un drept de răzbunare. De abia mai târziu a apărut înlocuirea dreptului de răzbunare cu o despăgubire.
Există, deci, multe teorii cu privire la originea obligaţiei, pe cât de multe, pe atât de diverse.
O concluzie a tuturor acestor teorii ar fi aceea că originile obligaţiei trebuie căutate undeva în trecutul îndepărtat al omenirii, poate chiar la începuturi, când exista doar ceata primitivă, iar raporturile cu natura şi cele interumane ce abia se închegau i-a făcut pe membrii speciei Homo Sapiens să înceapă să aprecieze în mod conştient ambinomia Bine – Rău atât în mediul natural cât şi în cel social, să caute să promoveze în mod deliberat pe cel dintâi şi să-l combată pe cel de-al doilea printr-o serie de interdicţii cu caracter social, religios, dar şi juridic.
În acest sens se poate spune că apariţia normelor juridice cu caracter prestabilit, obligatoriu şi sancţionate precis ( cu precizie) este strâns legată de procesul antropogenezei, ele urmărind apoi o cale ascendentă cu dezvoltarea însăşi a societăţii omeneşti.
În ultima fază a epocii pietrei cioplite când din ceată s-au desprins grupe mari de rude şi când filiaţia dinspre mamă ( matrilineară ) era singura posibilă de a se dovedi s-au constituit anumite îndatoriri, obligaţii familiale.
În această perioadă denumirile de „tată”, „mamă”, „frate”, „soră” încetează să mai fie simple apelative de politeţe ci implicau îndatoriri reciproce concrete, a căror totalitate constituia o parte esenţială a orânduirii sociale din acea perioadă .
Mai târziu, în epoca bronzului, nu mai exista familia matriarhală, în cadrul ginţii şi tribului celula economică principală a societăţii fiind marea familie patriarhală.
Atunci obligaţiile sporesc în amploare şi diversitate datorită circulaţiei tot mai intense a bunurilor în operaţiile de schimb. Din ideea de echitate se dezvoltă cea de reciprocitate în domeniul schimburilor de bunuri, la început sub forma darurilor, apoi şi în schimbul de produse.
În epoca statului geto-dac intensificarea schimburilor comerciale şi a circulaţiei monedei au implicat, în mod sigur, existenţa unor norme corespunzătoare obligaţiilor şi contractelor, dar nu dispuneau de informaţii cu privire la ele.
În schimb în perioada de existenţă a Daciei Romane ştim că materia obligaţiilor cunoaşte o reglementare amănunţită şi evoluată datorită faptului că în Dacia, ca şi în alte provincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire a producţiei şi schimbului de mărfuri.
Obligaţiile, în special obligaţiile contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de complex, rezultat din împletirea unor elemente de drept civil, de drept al ginţilor şi de drept autohton .
Problema aplicării dreptului roman în Dacia în privinţa obligaţiilor este ilustrată de mai multe izvoare de o importanţă deosebită pentru istoria dreptului. În aceste izvoare sunt şi aşa-zisele „tăbliţe cerate” care datează din anul 67d.Hr. şi al căror conţinut juridic este variat, cele mai multe fiind contracte consensuale, o formă evoluată în sistemul roman de obligaţii.
Reguli comune aplicabile romanilor şi peregrinilor în Dacia găsim şi în materia de delicte ca izvor al obligaţiilor .
Din perioada evului mediu avem informaţii precum că obligaţiile reciproce se stabileau cu ocazia unor ceremonii ca botezul, cununia, prilej cu care se schimbau daruri şi contradaruri ce amintesc de străvechiul potloch.
Ca persoane libere şi egale, membrii obştii aveau capacitatea de a încheia diverse tranzacţii sub formă de contracte.
Familia acestei epoci se bucură de o puternică solidaritate între membrii ei, ce se manifestă în îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi şi între părinţi şi copii.
În feudalismul dezvoltat, legea ţării consacra ca izvor al obligaţiilor contractul şi delictele, cu tendinţa spre răspunderea personală, după cum arăta cronicarul Miron Costin .
În ceea ce priveşte familia, tradiţia geto-dacă a transmis familiei româneşti unele trăsături apreciate ca democraţie în comparaţie cu familia romană socotită aristocrată.
Dreptul cutumiar românesc stabilea o anumită egalitate între soţi, izvorând şi din condiţiile de viaţă ale obştei. De asemenea, părinţii nu mai aveau drept absolut asupra copiilor, putând să-i şi vândă, ci dimpotrivă, acum accentul cădea pe obligaţia de întreţinere şi protecţie .
În codurile Calimach şi Caragea întocmai sub regimul turco-fanariot se dezvoltă o adevărată teorie a obligaţiilor prin receptarea celor mai noi reglementări în materie, spre deosebire de legiuirile anterioare care se mărgineau la o reglementare cazuistică.
Astfel sunt tratate într-o formă sistematică numeroase aspecte privind izvoarele obligaţiilor, criteriile de clasificare a acestora, elementele esenţiale ale contractelor şi cele specifice.
Izvoarele obligaţiilor sunt legea, tocmeala (contractul) şi vătămarea adusă cuiva (delictul) .
În ceea ce priveşte familia şi îndatoririle membrilor săi, Legiuirea Caragia obliga pe tată să-şi înzestreze fiica din averea lui, iar dacă tatăl murea, fraţii miresei erau datori să o înzestreze din averea părintească.
