INTRODUCERE
Lucrarea analizează dintr-un punct de vedere original, garanţiile obligaţiilor în dreptul civil şi în dreptul comercial. Mijloacele juridice generale de garantare a obligaţiilor sunt recunoscute tuturor creditorilor în temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra patrimoniului debitorului.
Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt recunoscute numai unor creditori, fiind diferite de cele pe care le poate utiliza orice creditor în limitele dreptului de gaj general.
Noţiunea de garanţie este analizată aprofundat, valorificându-se felul în care aceasta a fost conturată de doctrina juridică română şi străină.
Este privită cu circumspecţie o definiţie prea cuprinzătoare, potrivit căreia prin garanţii ale obligaţiilor ar trebui înţelese toate mijloacele tehnice, extrinseci raportului de obligaţie, dar care vin să se alăture acesteia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în scopul de a putea, mai târziu să fie executate silit pentru despăgubirea creditorului dacă executarea obligaţiei asumate de către debitor nu mai are loc.
Capitolul I Consideraţii generale privind garanţiile
În orice raport juridic obligaţional creditorul urmăreşte executarea obligaţiei de către debitorul său, aceasta constituind, de fapt, raţiunea oricărei obligaţii, de a fi executată. Creditorul este interesat ca obligaţia debitorului să poată fi realizată, să înlăture orice risc de insolvabilitate a debitorului, situaţie în care el ar fi prejudiciat. Insolvabilitatea presupune ca datoriile debitorului, (pasivul său) sunt mai mari decât activul acestuia.
Asigurarea executării datoriei de către debitor se poate realiza în principiu pe două căi şi anume: pe de o parte legea stabileşte o garanţie generală în favoarea tuturor creditorilor fără ca aceştia să facă acte juridice prealabile în acest sens şi, pe de altă parte, legea creează cadrul juridic necesar, la îndemâna creditorilor pentru ca aceştia să-şi poată construi garanţii în limitele permise de lege.
Din prima categorie de garanţii face parte cea prevăzută de art. 1718 C.civil respectiv dreptul de gaj general al creditorilor chirografari sau obişnuiţi. Potrivit textului citat “oricine este ţinut de a îndeplini îndatoririle sale cu toate bunurile sale mobile şi imobile, prezente şi viitoare”. Acest gaj general este un gaj comun, el fiind constituit în egală măsură în favoarea tuturor creditorilor, indiferent de valoarea creanţei lor sau de data când s-a născut ori a devenit scadentă.
De aici rezultă şi poziţia de egalitate a creditorilor faţă de bunurile ce constituie patrimoniul debitorului şi sunt supuse executării silite. Fiind situaţi pe o poziţie de egalitate, în măsura în care valoarea pasivului debitorului depăşeşte pe aceea a activului, creditorii, în baza poziţiilor lor neprivilegiate, de egalitate, vor fi îndestulaţi proporţional cu valoarea creanţei lor scadente. Acest principiu rezultă din conţinutul textului art.1719 C.civil conform căruia bunurile unui debitor servesc spre asigurarea comună a creditorilor săi şi preţul lor se împarte între ei prin analogie sub condiţia ca între debitori să nu existe cauze legitime de preferinţă.
Creditorul interesat de asigurarea unei executări neîntârziate a obligaţiei şi pentru a înlătura consecinţele inacţiunii acestuia, are la îndemână mijloace procesuale adecvate, cum sunt acţiunea oblică sau subrogatorie, acţiunea pauliană sau revocatorie, dreptul de a cere executarea silită asupra bunurilor aflate în patrimoniul debitorului la data urmăririi.
De asemenea, creditorii au şi alte posibilităţi juridice pentru a-şi asigura realizarea creanţelor, cum ar fi solidaritatea şi indivizibilitatea. Dar există anumite mijloace juridice care exced sfera de aplicare a gajului general al creditorilor chirografari şi care înlătură egalitatea dintre creditori; acestea poartă numele de garanţii.
In literatura juridică, garanţiile sunt definite ca fiind acele mijloace juridice care conferă creditorului garantat unele prerogative suplimentare prin poziţionarea prioritară faţă de ceilalţi creditori şi posibilitatea ca în caz de neexecutare din partea debitorului să poată urmări pe o altă persoană, care s-a angajat să execute ea obligaţia ce revenea debitorului.
In doctrină s-au formulat mai multe clasificări ale garanţiilor, una fiind însă unanim acceptată anume clasificarea în : garanţii personale şi garanţii reale.
• Garanţiile personale constau în angajamentul pe care o persoană, alta decât debitorul principal al obligaţiei, şi-o asumă faţă de creditor de a executa el obligaţia în cazul în care debitorul principal nu o va executa. Codul civil reglementează o singură garanţie personală, fidejusiunea (cauţiunea).
• Garanţiile reale – presupun afectarea unui bun pentru garantarea obligaţiei prin instituirea unui drept real accesoriu, de garanţie, cu privire la acel bun. Acest drept real accesoriu da naştere unui drept de preferinţă şi a unui drept de urmărire. Din această categorie de garanţii fac parte gajul, ipoteca, privilegiile, dreptul de retenţie.
1.1. Noţiunea de garanţie
Determinarea conceptului de garanţie pleacă de la scopul final al unei obligaţii pe care îl constituie executarea ei, motiv pentru care creditorul îşi ia toate măsurile corespunzătoare pentru a preîntâmpina orice insolvabilitate a debitorului.
În sistemele de drept, obligaţia este garantată prin diverse instrumente juridice accesorii, numite garanţii. Garantarea executării obligaţiilor se poate realiza prin două categorii de mijloace juridice, generale şi speciale. Mijloacele juridice generale sunt recunoscute tuturor creditorilor în temeiul dreptului de gaj general pe care-l au asupra patrimoniului debitorului, conform art.1718 C.civ.
Mijloacele juridice speciale de garantare a obligaţiilor sunt recunoscute numai unor creditori, diferite de cele pe care le poate utiliza orice creditor în limitele dreptului de gaj general.
Creditorii care beneficiază doar de mijloacele generale de garantare a realizării drepturilor lor de creanţă sunt numiţi creditori chirografari (obişnuiţi), iar cei care beneficiază de mijloace speciale de garantare poartă numele de creditori cu garanţii sau garanţi.
Raţiunea “garanţiilor creditorului” este tocmai de a preveni înstrăinările nefrauduloase şi contractările de noi datorii deoarece, dacă debitorul devine insolvabil, creditorii sunt dezarmaţi.
Când acel vinculum juris pe care îl reprezintă raportul de obligaţie nu oferă creditorului siguranţa suficientă că va fi satisfăcut, legea permite acestui creditor să-şi adauge o a doua obligaţie care o va înlocui pe cea dintâi în cazul imposibilităţii de executare. Această a doua obligaţie este o obligaţie subsidiară, deoarece ea nu acţionează decât în cazul în care obligaţia principală nu poate fi executată.
Obligaţia de garanţie devine actuală numai în cazul realizării condiţiei, şi anume numai când obligaţia principală nu mai poate fi executată.
În legislaţia română, civilă sau comercială, precum şi în legislaţiile altor ţări, nu a fost definită expres noţiunea de “garanţie” şi, de asemenea, nu există dispoziţii cu caracter general aplicabile oricăror forme de garanţie. Sunt reglementate doar diferite modalităţi de garantare a obligaţiei şi există unele dispoziţii cu caracter special, proprii anumitor tipuri de garanţii.
Această lacună de ordin legislativ a fost completată de literatura juridică, cu ajutorul căreia au fost exprimate păreri diferite în ceea ce priveşte conţinutul noţiunii de “garanţie”.
Astfel, noţiunea de garanţie poate fi privită în două sensuri:
în sens larg, când, pe lângă garanţiile propriu-zise, înglobează şi alte instituţii juridice precum: arvuna, clauza penală, solidaritatea, indivizibilitatea etc., ce constituie garanţii în privinţa executării obligaţiei;
în sens restrâns, când încorporează doar garanţiile propriu-zise, adică numai acele mijloace specifice care depăşesc limitele dreptului de gaj general şi care conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare concretizate într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori sau în posibilitatea urmăririi altei persoane, în cazul în care debitorul nu-şi execută obligaţia.
Unii autori au definit garanţiile ca fiind “acele mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general şi în plus faţă de acest drept, conferă creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constând, de regulă, fie într-o prioritate faţă de ceilalţi creditori, fie în posibilitatea ca, în caz de neexecutare din partea debitorului, să urmărească pe o altă persoană, care s-a angajat să execute obligaţia ce revine debitorului”.
Alţi autori au opinat că prin garanţii ar trebui înţelese “toate acele mijloace tehnice, extrinseci raportului obligaţiei, dar care vin să se alăture acestuia, spre a contribui la conservarea anumitor bunuri în vederea executării silite, la asigurarea executării reale a obligaţiei sau la despăgubirea creditorului, în cazul în care executarea reală nu mai are loc”.1
Despre aceste măsuri asiguratorii I.Rosetti-Bălănescu, A.Velescu şi S. Zilbestein au arătat că “pentru a evita posibilitatea ca autorul pagubei să-şi înstrăineze, să ascundă sau să distrugă bunuri aşa încât cel păgubit să nu mai găsească, atunci când va fi obţinut hotărârea definitivă, bunuri pe care să le urmărească, precum şi pentru a asigura conservarea în bune condiţiuni a acestor bunuri până la executarea silită asupra lor, legea a reglementat instituţia măsurilor de asigurare.