Societăţile omeneşti nu au fost şi nu sunt niciodată strict asemănătoare, dar această constatare simplă nu permite analiza legilor şi mecanismelor economice si sociale care se exprimă ca realitate şi conţinut în normele juridice şi care definesc structura societăţii la un moment dat.

        În analiza mecanismelor de funcţionare a acestora, proprietatea reprezintă noţiunea de esenţă care particularizează sistemul economic şi social al unei societăţi, iar definirea acesteia a constituit obiectul de analiză ce prezintă o diversitate doctrinară în privinţa conţinutului şi esenţei ei.

        Cu toate acestea, terminologia marxistă apreciată pe nedrept ca democratizată (datorită folosirii ei în explicarea şi justificarea raporturilor de putere) stă din punct de vedere teoretic, în mod cert, la baza definirii coerente atât a proprietăţii ca parte a relaţiilor de producţie (însuşire, apropriere într-o formă socială a obiectelor naturii) cât si ca expresie a totalităţii relaţiilor de producţie.[1]

 

        Termenul de “proprietate” şi cel de “drept de proprietate” sunt sinonime. În acest sens, poate fi menţionată Constituţia ţarii care în art.4 si art.135 foloseşte atât denumirea de proprietate, cât şi cea de drept de proprietate. De asemenea, poate fi menţionat în acelaşi sens titlul II al Codului civil.

 

         Codul civil, defineşte proprietatea în art. 480 astfel: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însa în limitele determinate de lege”. Această definiţie a fost criticată din doua puncte de vedere. Astfel, în primul rând, în loc să clarifice natura dreptului de proprietate, textul de lege se limitează doar la o enumerare a atributelor acestui drept , enumerare care nu este completă. În al doilea rând, în loc să evidenţieze caracterele exclusiv şi perpetuu al dreptului de proprietate, se insista asupra caracterului absolut care, luat ad litteram, este antijuridic si antisocial. S-a considerat că aceste critici sunt excesive, relevându-se ca “nu credem sa fie o greşeală de a defini un drept prin atributele sale, dimpotrivă o astfel de definiţie este adesea mai clară, prin caracterul ei realist decât de definiţie care se referă la natura abstractă a unui drept.

        Textul nu este la adăpost de critică şi datorită faptului că legiuitorul nu deosebeşte expres dreptul de proprietate de alte drepturi reale, adică nu-l diferenţiază pe proprietar de alte persoane care exercită unele din atributele dreptului de proprietate (uzufructuarul, superficiarul). Deşi sintagma utilizată de legiuitor “in mod exclusiv şi absolut” evidenţiază plenitudinea atributelor proprietarului, literatura de specialitate a completat definiţia legiuitorului civil de la 1864, subliniind că proprietarul exercită atributele juridice ale dreptului de proprietate în putere proprie şi în interes propriu, având astfel o poziţie specială în raport cu orice altă persoană ce exercita unele din aceste atribute pe temeiul altor drepturi reale.

        Prin urmare dreptul de proprietate poate fi definit ca fiind acel drept real ce conferă titularului dreptului său, persoană fizica ori persoană juridică, atributele de posesie, de folosinţa şi de dispoziţie asupra unui lucru pe care le exercită în mod exclusiv si absolut în putere proprie şi în interes propriu.[2]

 

        Dispoziţiile legale folosesc termenul de proprietate în sensuri deosebite. De asemenea, autorii şi chiar vorbirea curentă se referă la aceste sensuri diferite.

        Astfel, termenul de proprietate poate fi înţeles în sens larg, şi anume, că se aplică tuturor drepturilor, de exemplu, proprietatea imobiliară si proprietatea mobiliară, proprietatea unui uzufruct, proprietatea unei creanţe si proprietatea intelectuală sau proprietatea incorporală. În acest sens, a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv şi de a-i da destinaţia dorită, de a-l folosi după destinaţia sa ori după interesul propriu avut. Astfel termenul de proprietate nu este folosit, în majoritatea cazurilor, cu semnificaţia proprie, adică de drept real, exclusiv, absolut şi perpetuu.

        Termenul de proprietate are şi un înţeles restrâns, propriu, şi anume proprietatea corporală, adică purtând asupra bunurilor corporale, mobile şi imobile, deci proprietatea ca drept real exclusiv, absolut şi perpetuu[3]. În acest sens, proprietatea este folosită de art. 41 şi art. 135 din Constituţie ori de Codul civil în titlul II intitulat “Despre proprietate”

        Termenul de proprietate mai poate fi înţeles în sens de obiect al dreptului de proprietate, desemnând bunul asupra căruia poartă dreptul de proprietate. Dreptul de proprietate este un drept atât de complet, încât se confundă cu bunul asupra căruia se exercită. În acest sens, art. 585 Cod civil se referă la acela a cărui proprietate este pe marginea unei ape curgătoare, art. 589 Cod civil care se referă la privirea asupra proprietăţii vecinului, art. 614 Cod civil care se referă la linia de despărţire a celor două proprietăţi ori art. 620 Cod civil care se referă la faptul proprietarilor de a stabili pe proprietatea lor ori în folosul lor o servitute[4].

 

         Prin proprietate în sens economic, se înţelege raportul de apropriere (însuşire) de către oameni a bunurilor materiale pentru trebuinţele lor fizice şi spirituale, ca o condiţie fundamentală a existenţei oricărei societăţi umane. Proprietatea ca raport social de producţie, face parte din baza economică şi este legată de existenţa societăţii[5].

        Ca raport social-economic real, proprietatea se caracterizează prin următoarele: reprezintă o apropriere, o însuşire a unui bun fizic sau a unuia incorporal; subiectul, titularul ei exercită atributele sale prin putere proprie, el supunându-se doar legilor adoptate democratic; el îşi realizează atributele în interesul său[6].