Este stabilit faptul că criminologia, ca ştiinţă, analizează şi explică etiologia criminalităţii relevate sau aparente, ocupându-se prioritar de stabilirea metodelor si mijloacelor prin care se poate realiza o prevenţie reală contra fenomenului criminal, dar aceasta nu ar avea suportul social şi nici  susţinerea legală dacă societatea nu ar simţi nevoia unor asemenea preocupări.

     Pentru stabilirea metodelor şi mijloacelor prin care se poate realiza prevenţia contra fenomenului criminal, criminologia trebuie deci să stabilească mai întâi care sunt factorii ce duc la declanşarea comportamentului criminal, pentru a-i putea înlătura sau controla. În scopul identificării acestor factori, criminologia şi-a lărgit mereu orizontul de cercetare, apreciindu-se acum că obiectul de studiu al criminologiei este criminalitatea ca fenomen social, fapta penală comisă, făptuitorul, victima si reacţia socială împotriva criminalităţii.

      Criminalitatea este constituită din ansamblul infracţiunilor care se produc într-o anumită perioadă de timp şi întru-un spaţiu bine determinat.

        Majoritatea metodelor permit cunoaşterea criminalităţii legale; ele pot să releve o criminalitate aparentă, evident mult mai amplă, dar care nu permite apropierea decât de departe de criminalitatea reală când este vorba de criminalitatea globală. Cifra neagră însă există şi o mare parte a criminalităţii reale scapă cercetărilor, privând cercetarea de un volum foarte mare de cunoştinţe (informaţii).

          După cum se poate vedea, criminalitatea are trei componente:

        a) Criminalitatea legală-numărul faptelor ce privesc încălcarea legii penale şi  unde hotărârile de condamnare au rămas definitive. Aceasta cuprinde, aşadar, doar acele infracţiuni care au fost determinate printr-o condamnare dată de tribunal. Pentru cercetători, doar autorii acestor infracţiuni, consideraţi autori identificaţi, pot fi analizaţi ca ţinând cont de sex, vârstă, naţionalitate, domiciliu, activitatea    social-economică etc. Se poate întâmpla ca unele dintre infracţiunile care nu apar în statisticile criminalităţii legale, să figureze în acelea ale criminalităţii aparente, fiindcă există multe cazuri în care infracţiuni nu au dat niciodată loc unei condamnări, fie că pluralitatea infracţiunilor determină o condamnare unică, fie că infracţiunea nu a fost descoperită sau chiar a beneficiat de o impunitate ori acţiunea a încetat prin amnistie, prescripţie sau decesul autorului; fie că autorul lor nu a putut fi identificat.

      b) Criminalitatea aparentă-cuprinde toate acele fapte care par să constituie infracţiuni şi care au fost aduse la cunoştinţa puterii publice, fiind înregistrate ca atare. Sunt multe cazuri în care nu intervin condamnări, cu toate că existenţa infracţiunii este incontestabilă. Principalul decalaj intre criminalitatea aparentă şi criminalitatea legală provine din aceea că autorii unui important număr de infracţiuni constatate nu au putut fi identificaţi. Statisticile poliţiei cuprind între 50% şi 60% infracţiuni în care infractorii nu au fost descoperiţi, această proporţie fiind în continuă creştere şi nu diminuare. Anchetele deschise după descoperirea sau denunţarea faptelor nu ajung la condamnare şi uneori se ajunge la concluzia că faptele antisociale semnalate nu reprezintă un delict; altădată, examenul voliţional la autor nu a putut fi stabilit sau există în favoarea sa o clauză de neimpunitate sau o imunitate. Trebuie adăugat că în toate aceste ipoteze urmărirea penală nu se poate declanşa si totul se termină cu o ordonanţă de clasare sau o decizie de achitare.

     c) Cifra neagră - este diferenţa dintre criminalitatea reală şi criminalitatea aparentă. Ea se referă la acea proporţie considerabilă de infracţiuni care, din diferite motive, rămâne necunoscută. Imposibilitatea de a evalua cifra neagră, certitudinea că ea nu este constantă de la o perioadă la alta, fie in mod global, fie într-un anumit sector al delincvenţei, influenţează asupra studiilor întreprinse pentru a cunoaşte volumul, formele şi localizarea criminalităţii. Acest handicap apasă greu asupra cercetării cauzelor criminalităţii, mai ales dacă nu se clarifică cum şi de ce au fost comise faptele antisociale sau aspectele determinate de personalitatea autorilor (vârstă, sex, naţionalitate, mediu etc.)

        Delincvenţii cei mai periculoşi sunt aceia care au reuşit să-şi ca opere faptele, iar după aceştia urmează aceia ale căror fapte au fost descoperite, dar a căror identitate nu a putut fi stabilită(cel puţin modul lor de operare figurează în criminalitatea aparentă). De asemenea, o altă cauză de decalaj între criminalitatea aparentă şi cea reală ţine şi de ineficienţa activităţii organelor de poliţie pe de o parte, iar pe de altă parte, din cauza neglijenţei sau reticenţei victimelor care, dintr-un motiv sau altul, nu sesizează organele abilitate de lege să efectueze cercetări, iar împotriva denunţătorului există o adevărată prejudecată socială.

        Obiectul criminologiei are în vedere, în principal, criminalitatea reală, dar trebuie să arăt că pentru a studia rolul factorilor biologici în declanşarea comportamentului criminal, avem ca obiect de studiu numai făptuitorul infracţiunilor ce fac parte din criminalitatea legală.

      În ansamblul preocupărilor sale, criminologia are drept scop general stabilirea unei politici eficiente de luptă împotriva criminalităţii, care să apere valorile fundamentale ale societăţii, să prevină fenomenul infracţional,iar atunci când s-a comis o infracţiune, cei vinovaţi să fie traşi la răspundere penală. Aşadar scopul general al criminologiei este acela al fundamentării unei politici penale eficiente, care să fie capabilă să descifreze măsurile cele mai adecvate de prevenire şi combatere a criminalităţii.

       Pentru a atinge scopurile sale, criminologia trebuie să îndeplinească anumite funcţii. Unii autori consideră că două sunt cele mai importante funcţii ale criminologiei si anume: funcţia teoretico-explicativă şi funcţia aplicativă şi prospectivă. În primul caz demersul ştiinţific al criminologiei este acela de a investiga criminalitatea ca un fenomen social uman, cu toate sensibilităţile sale de identificare privind cauzele care l-au determinat şi stabilirea celor mai eficiente măsuri de combatere a fenomenului infracţional. În cel de-al doilea caz se urmăreşte identificarea modelelor de acţiune prin care intervenţiile preventiv-educative stabilite în primul caz să fie dirijate de către factorii de decizie abilitaţi de lege să dispună măsuri care să ducă la stoparea şi combaterea criminalitaţii.

      Alte opinii ale specialiştilor români se opresc asupra unui număr dublu de funcţii ale criminologiei şi anume: funcţia descriptivă, funcţia explicativă, funcţia predictivă şi funcţia profilactică. Acestea reprezintă însă, înr-un mod mai detaliat, prima opinie. Ceea ce se completează în acest caz sunt îndeosebi sursele bibliografice care aduc o notă de documentare în plus, atunci când cele două funcţii sunt despărţite în patru.