"Judecata dreapta provine din experienta,

dar experienta provine dintr-un sir lung

 de judecati incorecte..."

Aldous Huxley 

        Sistemul judiciar, ca ansamblu al structurilor organizatorice care concură la înfăptuirea actului de justiţie, reprezintă în orice stat de¬mocratic o componentă esenţială a civilizaţiei şi progresului social. Fără justiţie nu poate exista o veritabilă şi eficientă democraţie, deoarece ea este cea care veghează atât la la apărarea valorilor sociale recunoscute într-o societate democratică, cât şi la promovarea şi apărarea drepturilor funda¬mentale ale omului. 

       Sistemul judiciar la rândul său este format din instanţe şi parchete care sunt compuse din magistraţi având dreptul de iuris dictio.

        Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni.

      Două dintre acestea sunt relevante în procesul de înfăptuire a justiţiei şi prezintă interes pentru studiul organizării judiciare din orice stat democratic. 

     Într-o primă accepţiune, termenul de jurisdicţie desemnează "pu¬terea de a decide asupra conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept - persoane fizice sau juridice - prin aplicarea legii.

        Acesta a şi fost sensul pe care l-au promovat juriştii români pentru a desemna jurisdicţia. De altfel, însuşi termenul la care ne referim provine din limba latină, de la jurisdictio, cuvânt compus din jus (drept) şi dicere (a spune, a pronunţa), care înseamnă a pronunţa dreptul. 

      Această accepţiune a conceptului de jurisdicţie - de totalitate a puterilor date unui magistrat pentru administrarea justiţiei - s-a păstrat şi în dreptul modern. Cuvântul jurisdicţie vizează, într-o atare viziune, mai degrabă prerogativele şi autoritatea conferite unor categorii statale în scopul aplicării legii, mai concret al înfăptuirii justiţiei. De aceea s-a afirmat, că noţiunea de jurisdicţie ca "putere" este insuficientă pentru o calificare corectă a conceptului, căci ea, juris¬dicţia, este în realitate o "putere - datorie". Într-adevăr, judecătorul are nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria administrativă de a o înfăptui. 

      Jurisdicţia îşi are izvorul în suveranitatea statului, care determină organizarea autorităţilor însărcinate cu administrarea justiţiei. 

        De aceea se poate afirma că termenul de putere (cu referire la jurisdicţie) nu este opus celui de funcţiune. Acesta din urmă reprezintă un "complex de acte" pe care un organ statal trebuie să le îndeplinească. 

       Puterea atribuită organelor abilitate cu soluţionarea unor conflicte intervenite în viaţa socială reprezintă mijlocul prin care se realizează funcţia de administrare a justiţiei. 

       Într-o a doua accepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea orga¬nelor prin care statul înfăptuieşte justiţia.

       Constituţia şi legea de orga¬nizare a sistemului judiciar se referă uneori la "instanţe" şi "tribu¬nale" tocmai în această accepţiune. 

      Există şi autori care desemnează jurisdicţia prin totalitatea persoanelor cărora legea le recunoaşte "pu¬terea" de a decide asupra litigiilor prin acte având autoritate de lucru judecat. 

        Această accepţiune a conceptului de jurisdicţie prezintă inte¬res teoretic şi practic din punct de vedere al studiului organizării sis¬temului judiciar. 

      Între activitatea judiciară şi cea legislativă există şi o interacţiune logică determinată de imperativul unei bune funcţionări a meca¬nismelor statale. Problema reală nu este aceea a unei "delimitări" sau "separări" rigide a "puterilor", ci a unei fructuoase colaborări între autorităţile statului. Astfel, autoritatea legiuitoare exercită un control asupra modului de organizare şi funcţionare a instanţelor judecătoreşti. Acest control se exercită prin normele stabilite de forul legislativ privitoare la organizarea, la atribuţiile instanţelor şi la procedura judiciară. Un ase¬menea control trebuie să fie destinat optimizării actului judiciar şi nu poate constitui în nici un caz o imixtiune în activitatea concretă de judecată. 

        Autoritatea judecătorească exercită şi ea un control asupra "pu¬terii" legislative, concretizat în competenţa atribuită acesteia în materie electorală, în cauzele penale privind pe senatori şi deputaţi, precum şi prin interpretarea pe care instanţele o dau legilor cu prilejul aplicării lor. 

        În literatura de specialitate, atât de drept procesual civil, cât şi de drept administrativ, s-au formulat consideraţii ample asupra delimi¬tării activităţii judiciare de activitatea administrativă. 

      Dreptul modern recunoaşte autonomia deplină a activităţii judi¬ciare faţă de cea administrativă, prima având ca obiect aplicarea nor¬melor juridice.

      Există şi o interferenţă între activitatea judiciară şi activitatea administrativă. Ea se concretizează, în primul rând, prin faptul că şi autorităţile administrative au competenţa, în cazurile limitativ prevă¬zute de lege, de a soluţiona unele litigii şi de a emite astfel, un act cu caracter jurisdicţional. Pe de altă parte, instanţele judecătoreşti înde¬plinesc şi acte care nu au caracter jurisdicţional, constituind simple acte de administraţie, deci acte ce prezintă mai degrabă fizionomia actelor administrative. 

        Autoritatea judecătorească se află într-un raport de "dependenţă" relativă faţă de organele administrative. Spunem o "dependenţă" rela¬tivă întrucât în activitatea judiciară judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Astfel, potrivit art. 118 alin. (1) din Legea nr.304/2004, republicată,  "Acti-vitatea instanţelor şi parchetelor este finanţată de la bugetul de stat". De asemenea, potrivit alin. (2) al aceluiaşi text: "Bugetul curţilor de apel, al tribunalelor, al tribunalelor specializate şi al judecătoriilor este gestionat de Ministerul Justiţiei, ministrul justiţiei având calitatea de ordonator principal de credite". La rândul său, art. 121 alin. (1) din acelaşi act normativ prevede că: "Numărul maxim de posturi pentru instanţe şi parchete se stabileşte prin hotărâre a Guvernului, la pro¬punerea ministrului justiţiei şi a preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii". Mai subliniem că, potrivit art. 122 din Legea nr.304/2004, republicată, statele de funcţii şi de personal pentru curţile de apel, tribunale, tribunale specializate, ju¬decătorii şi parchete se aprobă cu avizul conform al Consiliului Su¬perior al Magistraturii, prin ordin al ministrului justiţiei. 

       Un alt aspect al aceleiaşi "relative dependenţe" rezultă şi din îm¬prejurarea că judecătorii şi procurorii sunt numiţi în funcţie de Pre¬şedintele României. Totuşi, o atare "dependenţă" este formală căci rolul de organ de disciplină revine Consiliului Superior al Magistra¬turii, potrivit art. 134 alin. (2) din Constituţie, iar numirea în funcţie a ma¬gistraţilor se face la propunerea aceluiaşi organ, care este un veritabil "Guvern al magistraturii". 

        Autoritatea judiciară exercită şi ea un control asupra "puterii" exe¬cutive, control realizat în cadrul procedurii privind soluţionarea cauzelor persoanelor vătămate în drepturile lor de către administraţie printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea unor cereri în ter¬menul legal (procedura contenciosului administrativ). 

        Trebuie adău¬gat, că acţiunea penală privind membrii Guvernului este dată potrivit legii în compe¬tenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. 

      Reglementarea controlului asupra activităţii magistraţilor prin prevederile Legii nr.92/1992, pentru organizarea judecătorească.

       Prin prevederile Legii nr. 92/1992, pentru organizarea judecătorească, au fost stabilite ca instanţe disciplinare, care judecau abaterile comise de magistraţi următoarele instituţii: Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia de disciplină a Ministerului Public, Comisia disciplinară a Curţii Supreme de Justiţie şi Curtea Supremă de Justiţie. 

         Consiliul Superior al Magistraturii a îndeplinit, potrivit art.73 lit.d din Legea nr.92/1992, rolul de consiliu de disciplină al judecătorilor. Intra în competenţa Consiliului, judecarea abaterilor comise de judecătorii de la toate instanţele judecătoreşti. În conformitate cu dispoziţiile art.23 din Regulamentul de funcţionare, când îşi exercita rolul de consiliu de disciplină al magistraţilor, Consiliul Superior al Magistraturii se reunea la sediul Curţii Supreme de Justiţie, lucrările fiind prezidate de preşedintele Curţii. În acest caz, convocarea consiliului se făcea de către preşedintele Curţii Supreme de Justiţie, care comunica membrilor consiliului şi ministrului justiţiei lista dosarelor. Comisia de disciplină a Ministerului Public era formată din 5 procurori din Parchetul General, aleşi pe 4 ani din membrii acestui parchet. Comisia avea şi 3 membri supleanţi aleşi în aceleaşi condiţii ca şi membrii titulari. Membri supleanţi îi înlocuiau pe titulari în cazul în care aceştia erau împiedicaţi să participe la lucrările comisiei. Secretariatul comisiei era asigurat de un procuror desemnat de procurorul general. Comisia era competentă să judece abaterile comise de procurorii de la toate parchetele care compuneau Ministerul Public. 

Comisia disciplinară a Curţii Supreme de Justiţie avea în competenţă judecarea abaterilor disciplinare săvârşite de magistraţii - asistenţi. Comisia era formată din 5 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, aleşi pe 4 ani, era prezidată de judecătorul cu cea mai mare vechime în magistratură şi avea ca secretar pe primul magistrat-asistent. 

         Instanţa de control judiciar în jurisdicţia disciplinară a magistraţilor o constituia Curtea Supremă de Justiţie, în complet de 7 judecători. Acestei instanţe i se puteau adresa contestaţiile împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii, Comisia de disciplină a Ministerului Public şi Comisia de disciplină a Curţii Supreme de Justiţie. 

        Trebuie să facem sublinierea că era singura materie în care o instanţă judecătorească din ţara noastră funcţiona într-un complet format din 7 judecători. Este evident că această compunere era inspirată din reglementarea anterioară acestei legi de organizare a Curţii Supreme de Justiţie, prin care se stabilea compunerea instanţei de judecare a recursului extraordinar declarat împotriva hotărârilor pronunţate de una dintre secţiile Curţii. 

      În procedura disciplinară proprie răspunderii magistraţilor distingem două faze: a) faza cercetării prealabile a abaterii; b) faza judecăţii. 

a) Preluând unul dintre principiile de bază ale procedurii disciplinare stabilite prin Legea nr.l/1970, Legea pentru organizarea judecătorească a statuat prin art.97 că în vederea exercitării acţiunii disciplinare era obligatorie efectuarea cercetării prealabile, care se dispunea de titularul acestei acţiuni. 

       Obiectul cercetării prealabile îl constituia stabilirea faptelor imputate şi a urmărilor acestora, împrejurările în care au fost săvârşite, existenţa sau inexistenţa vinovăţiei şi orice alte date sau fapte concludente pentru cauză. Cercetarea prealabilă se efectua de judecători sau procurori din Ministerul Justiţiei, având cel puţin acelaşi grad ierarhic cu judecătorul cercetat.

         Pentru procurori cercetarea prealabilă se efectua de către procurorii-inspectori din Parchetul General. 

       Nici Legea pentru organizarea judecătorească şi nici Legea Curţii Supreme de Justiţie nu prevedeau cine efectuează cercetarea prealabilă a abaterilor comise de judecători şi de magistraţii-asistenţi ai Curţii. Având în vedere că în situaţia acestora,  acţiunile disciplinare se exercitau de preşedintele şi, respectiv, vicepreşedintele Curtii, şi ţinând seama de regula menţionată mai sus, stabilită prin art.97 din Legea nr.92/1992, rezultă că lor le revenea competenţa de a desemna persoanele care să efectueze cercetarea prealabilă a abaterilor. 

        Se înţelege că în situaţia categoriilor de magistraţi menţionate, cel care făcea cercetarea trebuie să aibă un grad în magistratură cel puţin egal cu magistratul împotriva căruia se exercita acţiunea disciplinară. 

      În cadrul cercetării prealabile se puteau lua explicaţii de la orice persoană care putea să dea relaţii cu privire la abaterea supusă cercetării şi se puteau administra orice mijloace legale de probă pentru aflarea adevarului. 

       Legea nr.92/1992 prevedea expres obligativitatea ascultării magistratului în cauză şi verificarea susţinerilor pe care acesta le făcea în aparare. Refuzul magistratului de a se prezenta la cercetări se constata prin proces-verbal şi nu împiedica finalizarea cercetarii. 

        Pe baza probelor administrate, titularul acţiunii disciplinare putea dispune  clasarea cazului - atunci când se constata că fapta nu a fost săvârşită, că nu constituie abatere sau că magistratul nu este vinovat - ori putea dispune sesizarea  instanţei disciplinare, dacă erau întrunite condiţiile răspunderii magistratului. 

         Actul, fie de clasare a cazului, fie de sesizare a instanţei disciplinare era întotdeauna semnat de titularul acţiunii. 

      Faza de judecată nu era reglementată în detaliu, decât pentru Consiliul Superior al Magistraturii, prin regulamentul său de funcţionare. 

       Astfel, regulamentul amintit prevedea că la şedinţele Consiliului, părţile erau citate cu cel puţin 5 zile libere înainte de data când urma să aibă loc judecata.

      Judecătorului împotriva căruia se exercitase acţiunea disciplinara i se comunica, o dată cu citaţia, o copie a acţiunii introduse de ministrul justiţiei. 

        Acţiunea în faţa Consiliului era susţinută de ministrul justiţiei sau de un reprezentant desemnat de acesta. 

      Judecătorul putea cere Consiliului să fie asistat, în cursul judecăţii, de un magistrat ales de el. Atât judecătorul supus procedurii disciplinare cât şi magistratul care îl asista puteau lua cunoştinţă de conţinutul dosarului şi puteau cere probe în apărare. La rândul său, ministrul justiţiei sau reprezentantul acestuia aveau dreptul să ia cunoştinţa de actele de puse în apărare de judecătorul în cauză şi să ceară administrarea altor probe. 

        Sedinţele de judecată ale Consiliului Superior al Magistraturii nu erau publice. 

      Consiliul soluţiona acţiunea introdusă de ministrul justiţiei prin hotărâre motivată, care se comunica părţilor. 

      Hotărârile pronunţate se semnau de preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi de membrii Consiliului care au adoptat-o.