Noţiune de statut diplomatic, privilegiu şi imunitate diplomatică

    Imunităţile şi privilegiile diplomatice reprezintă unele dintre cele mai vechi practice şi concepte ale dreptului internaţional public, datând din perioada sclavagistă sub forma inviolabilităţii persoanei solului, sol ce era considerat la romani persoană sfântă (sancti habenitur legati – lat.).

    Acordarea unui statut special misiunii diplomatice şi personalului ei pe teritoriul statului acreditat este necesară pentru împlinirea în condiţii cît mai bune a misiunii acestora.

    În conformitate cu principiul suveranităţii, fiecare stat stabileşte regimul juridic pentru persoanele care se afla pe teritoriul său, chiar daca nu au cetăţenia lui. Ca o excepţie de la această regulă este statutul special al misiunilor diplomatice şi al personalului lor prezentat prin privilegii şi imunităţi diplomatice.

    Drepturile şi privilegiile de care se bucura misiunile diplomatice, agenţii şi personalul lor în ţara de reşedinţă în vederea îndeplinirii în bune condiţii a misiunilor poartă numele de imunitate diplomatică.

    Expresia „imunităţi şi privilegii” desemnează întregul complex de garanţii de care se bucură o misiune diplomatică şi personalul acesteia din partea statului acreditar. 

    O misiune diplomatică are sarcini de îndeplinit, dar pentru înfăptuirea lor, membrii misiunii şi aceasta însăşi trebuie să se bucure de garanţii care să faciliteze desfăşurarea activităţilor şi să împiedice orice abuz din partea autorităţilor statului acreditant. Aceste garanţii sînt asigurate prin imunităţi şi privilegii diplomatice.

    Practica internaţionala a confirmat de-a lungul timpului ca recunoaşterea acestor drepturi şi privilegii este esenţială pentru menţinerea şi dezvoltarea relaţiilor între statele suverane. Recunoaşterea imunităţilor şi privilegiilor diplomatice este guvernată în ansamblu de cerinţele principiului reciprocităţii (nerespectarea lor de către statul acreditar atrage măsuri de retorsiune) faţă de diplomaţii săi din partea statului acreditant

Imunităţile, privilegiile, drepturile şi facilităţile sînt reglementate de normele dreptului diplomatic şi au forţa juridică necesară, care poate atrage răspunderea statului în caz de nerespectare.

Inviolabilităţile constau în ocrotirea, prin anumite interdicţii şi măsuri, de către statul de reşedinţă a personalului diplomatic, localului, arhivei şi a altor bunuri ale misiunii diplomatice împotriva oricăror pericole, ameninţări sau presiuni ce s-ar putea exercita asupra lor în scopul influenţării activităţii diplomatice.

Imunităţile reprezintă în principiu exceptarea persoanelor care exercită o activitate diplomatică şi a bunurilor lor de la jurisdicţia penală, civilă şi administrativă a statului străin pe teritoriul căruia se află.

    Privilegiile constau din anumite avantaje acordate agenţilor şi reprezentanţelor diplomatice, cum ar fi: scutirea de a plăti impozite, scutirea de taxele vamale, dreptul de a folosi anumite mijloace de comunicare.

    Pentru explicarea naturii privilegiilor şi imunităţilor de care se bucura misiunea diplomatică şi agenţii ei au fost emise în principal două teorii: 

    Prima teorie a fost teoria extrateritorialităţii, care susţinea că imunitatea diplomatică s-ar întemeia pe ideea că diplomatul, oriunde s-ar afla, trebuie să fie considerat totdeauna pe teritoriul propriului său stat (sec. XVII pînă la începutul sec. XX). 

    Cea de-a doua teorie este teoria referitoare la funcţia de reprezentare a agentului diplomatic. În prezent ce-a de-a doua teorie care explică natura statutului special de care beneficiază misiunea diplomatică şi personalul ei este teoria funcţională. Această teorie şi-a găsit consacrarea şi în Convenţia de la Viena din 1961, care precizează faptul că privilegiile şi imunităţile diplomatice se acordă pentru a asigura realizarea efectivă a funcţiilor misiunii diplomatice ca organ reprezentativ al unui stat. Prin această teorie se explică de ce şi membrii de familie ai diplomaţilor se bucură de privilegii şi imunităţi.

    Un rol important în acordarea statutului special al misiunilor diplomatice îl au principiul reciprocităţii şi cel al egalităţii suverane a statelor.

În actuala reglementare a dreptului internaţional acordarea unui statut juridic special misiunii diplomatice şi personalului ei este o obligaţie pentru state, de la care ele nu au dreptul să se abată. Totodată conţinutul privilegiilor şi imunităţilor diplomatice nu este la discreţia statelor, el fiind definit prin Convenţia de la Viena din anul 1961. Convenţia stabileşte în mod concret conţinutul statutului juridic al personalului diplomatic, membrilor de familie şi situaţia juridică a bunurilor misiunii; se statuează că pe bază de reciprocitate, statele pot aduce unele restricţii cu privire la aplicarea acestor privilegii şi imunităţi, în condiţii excepţionale şi cu cerinţa de a nu se încălca prevederile convenţiei. 

    Statele pot, convenţional, să stabilească imunităţi şi privilegii mai mari decât cele cuprinse în Convenţia de la Viena din anul 1961; ele pot hotărî restrângerea lor, numai dacă nu este asigurată reciprocitatea. Anglia are chiar o lege interna: “Diplomatic immunities restriction Act”, din anul 1953, care aplicând reciprocitatea, restrânge anumite imunităţi şi privilegii.

    Principiul teritorialităţii – specific aplicării normei juridice în spaţiu – presupune că pe teritoriul unui stat acţionează numai jurisdicţia acelui stat, reglementând conduita tuturor persoanelor aflate pe acel teritoriu, excluzând acţiunea legilor altor state.

    Aplicarea principiului teritorialităţii nu este absolută, deoarece necesitatea menţinerii şi dezvoltării relaţiilor cu alte state – a relaţiilor internaţionale – impun admiterea unor excepţii de la acest principiu, derogări care se numesc „excepţii ale extrateritorialităţii”.

    Excepţiile de extrateritorialitate se stabilesc de regulă prin tratate sau convenţii bilaterale sau multilaterale dintre state, pe bază de reciprocitate şi se acordă în mod unilateral.

    În condiţiile în care în aplicarea excepţiilor de extrateritorialitate se ţine seama de principiile dreptului internaţional, de principiile egalităţii suverane a statelor, al reciprocităţii, al liberului consimţământ, ele nu afectează principiul suveranităţii naţionale. Dimpotrivă, ele facilitează expansiunea relaţiilor internaţionale.

    Cele mai relevante şi uzuale forme de excepţii sunt:

- imunitatea diplomatică

- statutul juridic al consulilor

- regimul juridic al unor categorii de străini

    Principiul imunităţii diplomatice este unul dintre cele mai vechi elemente ale relaţiilor externe. De exemplu guvernele Greciei şi Romei Antice acordau statut special solilor. Conceptul de bază a evoluat de-a lungul timpului, şi a rezistat până în ziua de azi.

    Ca materie al legii internaţionale, imunitatea diplomatică iniţial se baza pe obiceiul şi practica judiciară internaţională. În perioada de după al II-lea Război Mondial s-au încheiat o serie de convenţii internaţionale, cele mai de seama fiind Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice din 1961 şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare din 1963.

    Aceste convenţii au stabilit regulile de baza privind statutul diplomatic şi statutul consular, şi au uniformizat aplicarea lor.

Legislaţia Statelor Unite ale Americii privind imunitatea diplomatica îşi are rădăcinile în Anglia. În anul 1790 Statele Unite au adoptat o legislaţie similară prin care acordă imunitate absolută diplomaţilor, familiilor acestora şi personalului care-i deserveşte.     Această lege a rămas în vigoare până în anul 1978 când a fost înlocuită cu actuala Lege privind Relaţiile Diplomatice. Aceasta a avut ca scop principal alinierea legislaţiei Statelor Unite la Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice de la Viena din 1961 şi intrată în vigoare în Statele Unite în 1972.

    Imunitatea diplomatică constă în exceptarea personalului corpului diplomatic şi a persoanelor asociate acestora de la jurisdicţia statului în care sunt acreditaţi.

Imunitatea diplomatică presupune:

- imunitate de jurisdicţie

- inviolabilitatea personală a reprezentanţilor diplomatici

- inviolabilitatea clădirilor reprezentanţei diplomatice

- inviolabilitatea mijloacelor de transport aparţinând reprezentanţei diplomatice

- inviolabilitatea corespondenţei diplomatice

    Pe lângă cele enumerate mai sus personalul diplomatic beneficiază şi de alte facilităţi ca: scutirea de taxe şi impozite personale, de taxe vamale, de prestaţii personale şi altele. În cazul în care un reprezentant diplomatic încalcă jurisdicţia ţării în care a fost acreditat, guvernul ţării de reşedinţă îl poate declara persona non grata, ceea ce atrage după sine rechemarea sau expulzarea lui, urmând sa răspundă pentru faptele sale în faţa instanţelor statului său. 

    Personalul tehnic şi administrativ beneficiază de o imunitate restrânsă, neavând imunitate de jurisdicţie, imunitatea privind doar actele săvârşite în cadrul exercitării funcţiilor lor oficiale.

    Pe lângă personalul misiunii diplomatice beneficiază de imunitate şi anumite privilegii şi sediul misiunii diplomatice, respectiv reşedinţa particulară a agenţilor diplomatici. Sediul misiunii respectiv reşedinţa particulară a agenţilor diplomatici se bucură de inviolabilitate. Nu se poate pătrunde în acestea decât cu consimţământul şefului misiunii sau al agentului diplomatic.

    În cazul consulilor şi consulatelor excepţiile sunt similare şi sunt stabilite pe bază de reciprocitate.

    Ansamblul excepţiilor, în cazul misiunilor diplomatice şi al agenţilor diplomatici, de la legislaţia statului de reşedinţă poartă denumirea de statut diplomatic, iar în cazul consulatelor şi consulilor poartă denumirea de statut consular. 

    Regimul juridic pe care dreptul diplomatic îl asigură unei misiuni diplomatice şi personalului acesteia este format nu numai din imunităţi şi privilegii, ci şi din drepturi, facilităţi, scutiri, libertăţi, care pot fi examinate separat. 

    Imunităţile diplomatice sînt drepturi acordate de statul acreditar unei misiuni diplomatice şi personalului său, în baza cărora aceştia sînt exceptaţi de la jurisdicţia autorităţilor judiciare sau de la constrîngerea ce ar putea să o exercite autorităţile administrative ale statului acreditar. Imunităţile pot fi absolute, caz în care exceptarea de la judecată şi de la constrângere este totală şi pe toată perioada existenţei funcţiei persoanei beneficiare, imunităţile funcţionale sau relative sînt atunci când exceptarea beneficiarilor se face numai pentru faptele legate de îndeplinirea atribuţiilor speciale.

Inviolabilităţile sânt, de drept, imunităţi de la coerciţiunea autorităţilor statului acreditar, adică drepturi acordate unei misiuni diplomatice şi membrilor săi, în conformitate cu normele dreptului diplomatic, prin care exercitarea forţei de constrângere a statului este inoperantă sau condiţionată faţă de aceşti beneficiari.