Ca subiect de drept, poporul este constituit din totalitatea cetăţenilor români. Capacitatea sa juridică este consfinţită chiar în Constituţie. Ca atare, practic, nu există un act de recunoaştere a capacităţii sale juridice; aceasta este subînţeleasă, deoarece poporul este titularul, exclusivul titular al puterii. Într-o clasică formulare constituţională, cu valoare de principiu constituţional, se spune că “puterea emană de la popor”.

     Constituţia recentă a României aplică acest principiu, prevăzând în articolul 2 că: ”suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative şi prin referendum”. Mai mult chiar, Constituţia precizează în acelaşi articol că “nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu”. Legea fundamentală nu se referă în articolul menţionat, în mod concret la “puterea poporului”, ci la unul dintre caracterele esenţiale ale acesteia: caracterul suveran al puterii. Prin urmare, Constituţia nu face o emisiune sau o înlocuire de termeni, ci dimpotrivă, subliniază cel mai important caracter al puterii. Din acest caracter al puterii izvorăşte şi trăsătura statului român ca stat suveran şi independent.

        Suveranitatea este dreptul statului de a conduce societatea, de a stabilii raporturi cu alte state. Ea are două laturi: una internă şi alta externă. Latura internă suveranităţii statului priveşte puterea sa de comandă în interior şi se concretizează în elaborarea unor norme cu caracter general - obligatoriu şi în urmărirea aplicării lor în practica socială (realizarea ordinii de drept). În temeiul suveranităţii sale, puterea de stat dispune de modul organizării sale interne, stabileşte regimul de funcţionare a puterii publice, statutul juridic al cetăţeanului, hotărăşte amploarea obiectivelor economice care sunt de importanţă strategică, organizează cadrul legal general al activităţii tuturor agenţilor economici. În interior nici o altă autoritate nu este superioară puterii statului. Pentru acest motiv această latură mai este denumită şi supremaţia puterii de stat. Cealaltă latură a suveranităţii, latura externă, priveşte comportamentul statului în societatea naţiunilor, raporturilor sale cu celelalte state. Latura externă a suveranităţii este denumită şi independenţa puterii sau neatârnarea acesteia. În baza suveranităţii sale, statul îşi organizează relaţiile internaţionale, fără nici un amestec din exterior, cu respectarea drepturilor suverane ale altor state şi în considerarea principiilor şi normelor unanim admise ale dreptului internaţional.

      Transpunând în norme de drept obiective cele mai importante ale dezvoltării social-economice şi politice, statul instituie, în virtutea suveranităţii sale, o ordine juridică menită să-i ocrotească şi să-i consolideze valorile fundamentale pe care se întemeiază şi pe care este interesat să le promoveze şi să le apere, relaţiile sociale corespunzătoare acestor valori.

Reglarea normativă şi optimizarea relaţiilor sociale prin intermediul normelor de drept, instituirea unei norme periodice constituie, una dintre caracteristicile definitorii ale suveranităţii puterii de stat, singura îndreptăţită să îmbrace în haina normativă voinţa poporului şi să-i confere acesteia, la nevoie prin forţa de constrângere a statului, autoritate şi obligativitate generală.

       Legătura indisolubilă dintre suveranitatea puterii de stat în ordinea juridică, dintre stat şi drept are rădăcini istorice adânci, apariţia şi cristalizarea diferitelor formaţiuni sociale desfăşurându-se ca un proces istoric complex, în care latura politică a activităţii sociale, rolul statului suveran s-au împletit armonios cu elaborarea şi aplicarea normelor de conduită.

     Puterea sprijină ordinea fundamentală a societăţii şi organizarea socială în cadrul ei. Fără putere nu există nici organizare şi nici ordine.

    Sintetizând cerinţele sociale fundamentale şi prefigurând, pe plan legislativ, un anumit comportament uman corespunzător acestora, autoritatea publică, în virtutea suveranităţii sale, stabileşte o ordine juridică potrivit intereselor sale majore.

     Din perspectivă istorică se poate spune că suveranitatea puterii de stat, ca fenomen social-politic, ca realitate a vieţii şi practicii social-economice, a apărut cu mult înainte de cristalizarea sa ca o noţiune teoretică, în urma unei profunde necesităţi istorice reflectând caracteristicile fundamentale ale statului: autoritatea supremă exercitată pe un anumit teritoriu, dreptul exclusiv de a se organiza de sine stătător - economic, politic, militar, administrativ - de a elabora şi impune la nevoie prin forţa sa de constrângere legi, norme obligatorii pentru întreaga colectivitate. Aceasta îşi explică şi de ce puterea de stat suverană, în concepţia marilor gânditori din perioada de formare şi cristalizare a relaţiilor de producţie şi sociale burgheze (când s-a fundamentat teoretic şi practic conceptul de suveranitate) - Jean Bodin, Hugo Gratius, Thomas Hobbes şi mai târziu Spinoza, Machiavelli, etc., - este inreparabil legată de drept, de stabilirea unei ordini periodice ferme.

        Aceşti gânditori au înţeles ca fapt fundamental că prin intermediul dreptului, puterea de stat se impune întregii societăţi ca putere suverană. Într-un anume sens, comunitatea socială este sinonimă cu ordinea iar autoritatea serveşte drept fundamente pentru instituirea ordinii pe care societatea o reclamă.

        Puterea, în concepţia lui Hugo Gratius, aparţine, în principiu, uniunii oamenilor care au format statul dar în fapt poporul încredinţează acest mandat unui singur individ, care este monarhul. Aşadar, pe de o parte statul este proprietatea cetăţenilor legaţi printr-un contract, iar pe de altă parte poporul transmite aproape întotdeauna puterea sa monarhului. Gratius ajunge astfel să apere cauza absolutismului, acesta fiind numai una din consecinţele logice care decurg din explicarea principiului dreptului natural, înţeles ca sistem al legilor naturii pe care Dumnezeu le impune tuturor oamenilor ca mijloc de realizare a fericirii pe care ei le pot recunoaşte cu ajutorul raţiunii. Contractul, în acest sens, este “figura juridică clasică utilizată de dreptul natural pentru a legitima dominaţia. El explică de ce dominaţii au renunţat la libertatea lor în schimbul protecţiei.

      Thomas Hobbes, spre deosebire de Gratius, nu deduce necesitatea contractului din sociabilitatea oamenilor, ci dimpotrivă, omul nu se caută decât pe sine însuşi, el nu doreşte ceea ce lui îi este util, îşi urăşte aproapele din principiu, binele celuilalt ca şi spaima de a întâlni un altul mai puternic decât el îi dau insomnii, fiecare se află angajat întrucâtva în nesfârşitul bellum omnium contra omnes. Conştienţii însă că această stare de lucruri marcată de violenţă este împotriva binelui fiecăruia, contestaţii se văd obligaţi să subscrie la pactul social, care nu este altceva decât voinţa tuturor transmisă unei terţe persoane care devine astfel deţinătorul dreptului tuturor. “Toţi cetăţenii luaţi împreună nu sunt ceea ce se numeşte statul. Numai datorită reuniunii acestora într-o singură persoană statul există”. Cel care întruchipează voinţa colectivă este suveranul, care stă la baza unităţii statului.

        Rousseau a formulat, în modul cel mai articulat şi mai complet, teoria clasică a suveranităţii, în “Contractul social sau principiile dreptului politic”, operă la care autorul a lucrat în cea de-a doua jumătate a secolului al XVII-lea. La temelia teoriei clasice a suveranităţii este pactul social. Rousseau nu a afirmat că un asemenea pact s-ar fi încheiat, în realitate, în forma unui contract între indivizi izolaţi. Pentru el, contractul social a fost un efort mintal pentru a explica sursa puterii publice. În lucrarea citată, Rousseau afirmă că oamenii au ajuns, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societăţii, la obstacole care nu mai puteau fi trecute în starea lor primitivă. A găsi o formă de asociaţie, care să apere şi să protejeze cu toată forţa comună, persoana şi bunurile fiecărui asociat şi, în cadrul căreia fiecare dintre ei, unindu-se cu toţii, să nu asculte totuşi decât de el însuşi şi să rămână atât de liber ca şi mai înainte, a fost problema care a fost soluţionată prin contractul social. Clauzele acelui contract ar fi fost atât de mult determinat prin natura actului, încât cea mai mică modificare le-ar fi făcut să devină zadarnice şi fără efect; astfel că, deşi poate ele nu au fost niciodată enunţate formal, sunt peste tot aceleaşi, admise şi recunoscute în mod tacit, pretutindeni, până în momentul când, pactul social fiind violat, fiecare reclamă în drepturile sale iniţiale şi îşi recapătă libertatea naturală. Toate acele clauze s-ar fi redus la una singură şi anume înstrăinarea totală a fiecărui asociat, cu toate drepturile sale, în favoarea întregii comunităţi, căci, în primul rând, fiecare dăruindu-se în întregime, condiţia este aceeaşi pentru toţi. De aceea, fiind egală pentru toţi, nimeni nu are interes să o facă să devină mai oneroasă pentru ceilalţi. Mai mult, înstrăinarea făcându-se fără rezerve, unirea a fost cât se poate de perfectă şi, de aceea nici un asociat nu ar putea avea nimic de reclamat. Fiecare dăruindu-se tuturor, nu s-ar dărui nimănui, şi cum nu există nici un asociat în privinţa căruia individul, luat în sine, să nu aibă un drept echivalent cu acela pe care l-a creat, fiecare asociat a câştigat prin pactul social, echivalentul a tot ceea ce a pierdut cu ceva care s-a adăugat şi anume mai multă forţă este acum organizată pentru ca individul să păstreze ceea ce avea.