INTRODUCERE
În prezenta lucrare îmi propun sã analizez tema “Capitole de negociere “ în vederea aderãrii la Uniunea Europeanã, temã cu o importanţã covârşitoare în cadrul procesulul de negociere în vederea aderãrii la Uniunea Europeanã, mai ales în contextul negocierilor de aderare purtate de România.
Integrarea europeanã reprezintã un proces istoric, legic, necesar, care are numeroase implicaţii legate de prosperitatea tuturor popoarelor continentului, depãşirea oricãror focare de tensiune şi conflict, promovarea fãrã bariere a schimburilor economice, ştiinţifice şi culturale.
.Integrarea europeanã – economicã şi politicã – a evoluat în strânsã corelaţie cu componenta juridicã, materializatã în tratatele constitutive ale Comunitãţilor şi în amendamentele ulterioare, precum şi în contribuţia valoroasã adusã de jurisprudenţa Curţii de Justiţie Europene.Totodatã, dimensiunea juridicã a reprezentat un factor de impuls al construcţiei comunitare, care a mobilizat, pe parcursul istoriei, energiile statelor europene pentru gãsirea formulelor cele mai adecvate în aprofundarea şi extinderea construcţiei comunitare.
Ideea de unitate europeanã are o lungã şi frumoasã tradiţie .Dacã ea s-a afirmat cu deosebitã vigoare în zilele noastre, acesta este rezultatul întrunirii, în prezent, a unor condiţii dintre cele mai bune pentru depãşirea divizãrii continentului, toate ţãrile europene aderând la generoasele ale statului de drept şi colaborãrii internaţionale.
Ideea unificãrii continentului european în cadrul unei singure entitãţi are o îndelungatã şi laborioasã tradiţie, ea preocupând din timpuri îndepãrtate gânditori şi practicieni, promotori ai progresului şi vizionari.
Istoric vorbind , sub diverse denumiri , ideile unitãţii s-au afirmat încã de timpuriu şi au rãspuns într-o mãsurã mai micã sau mai mare intereselor şi aspiraţiilor tãrilor celor mai importante din Europa, în anumite momente istorice.
De la “Pax romana”, “Pax germanica “ şi “Pax eclessiastica” şi pânã la proiectele moderne de înfãptuire a unei federaţii europene s-au afirmat numeroase propuneri ingenioase şi originale, bine structurate şi minuţios gândite, elaborate de celebrii oameni de stat, de ştiinţã şi de culturã.
Existã, de asemenea, unele opinii potrivit cãrora ideea de unitate a Europei îşi gãseşte originea în perioada anticã atunci când cuceririle efectuate de armatele romane au fost considerate ca manifestãri ale acestei tendinţe.
Trebuie menţionat însa cã nu s-a ajuns la o federaţie şi nici la o uniune totalã , astfel încât Uniunea Europeanã este un paradox care permite statelor componente sã-şi pãstreze suveranitatea pe planuri esenţiale.
“Familia europeanã” a evoluat în strânsã legãturã cu evenimentele politice şi economice internaţionale din a doua jumãtate a secolului XX. Comunitãţile au apãrut şi s-au dezvoltat din necesitatea resimţitã de statele europene de a gãsi o modalitate de evitare a declanşãrii unui nou conflict armat.S-a gândit astfel crearea unei comunitãţi de destine între vechii duşmani, comunitate în care pe primul plan se aflã interesele comune ale tuturor statelor.
Uniunea Europeanã reprezintã o construcţie unicã în lume, o organizaţie regionalã deschisã, o realitate divesificatã, bazatã pe instituţii specifice- neobişnuite care nu se aseamãnã cu cele tradiţionale şi care apãrã Comunitatea în sine şi nu pe fiecare stat membru în parte- şi pe un drept propriu.
Dreptul comunitar, cunoscut şi sub sintagma “acquis comunitar”, reprezintã o construcţie juridicã ineditã, originalã şi necunoscutã anterior în istorie, chematã sã asigure aplicarea în practicã a marilor principii de drept comunitar, fundamentând ideea de aplicare directã în ţãrile membre ale Uniunii, care asigurã coeziunea Uniunii Europene.
Acquis-ul comunitar este fundamentul comun alcãtuit din drepturi şi obligaţii ce revin tuturor statelor membre din cadrul Uniunii Europene, şi reprezintã mai mult decât totalitatea reglementãrilor adoptate la nivel european.
Din punct de vedere al negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã, acquis-ul comunitar este structurat în 31 de capitole de negociere .Un capitol de negociere cuprinde întreaga legislaţie comunitarã într-un anumit domeniu de drept comunitar.
Legislaţia comunitarã s-a definit încã de la momentul creãrii sale ca fiind superioarã dreptului naţional, dreptul comunitar, în cadrul procesului de integrare, îşi subordoneazã în multe privinţe ordinea internã, naţionalã, a statelor.
În vederea constituirii unei Comunitãţi puternice de state, întemeiate pe principii superioare, se impune cu stringenţã ca regulile de drept convenite la nivel comunitar sã nu fie împiedicate de prevederi contradictorii curinse în legislaţiile naţionale.
Negocierile de aderare la Uniunea Europeanã privesc tocmai transpunerea şi implementarea în ordinea juridicã a acquis-ului comunitar structurat în capitolele de negociere, având ca scop ajungerea la un acord asupra aspectelor instituţionale ale aderãrii (participarea la instituţiile Uniunii Europene, contribuţia la buget), precum şi asupra perioadelor de tranziţie şi a derogãrilor, dar şi de a permite Uniunii monitorizarea procesului de implementare a acquis-ului comunitar de cãtre viitoarele state membre
Capitolele de negociere au prin urmare o importanţã deosebitã în cadrul procesului de aderare la Uniunea Europeanã deoarece asigurã respectarea prevederilor comunitare pe teritoriul tuturor statelor membre.Un stat candidat trebuie sã adopte acquis-ul comunitar- structurat în capitolele de negociere- în totalitate încã din faza de preaderare.
Doar în momentul în care au fost închise cele treizeci şi unul de capitole de negociere se considerã cã ţara candidatã a adoptat în totalitate acquis-ul comunitar şi are instituţiile necesare pentru aplicarea lui şi condiţiile necesare pentru aderarea la Uniunea Europeanã.Însã, un capitol de negociere poate fi oricând deschis, în condiţiile în care statul respectiv nu îşi îndeplineste obigaţiile asumate.
Importanţa capitolelor de negociere în care este structurat acquis-ul comunitar în vederea aderãrii este datã şi de faptul cã prin încheierea acestora de statele candidate la aderare se asigurã aplicare uniformã a dreptului comunitar la nivelul tuturor statelor membre. Doar prin aplicarea uniformã a regulilor comunitare de cãtre statele membre, Uniunea îşi poate atinge obiectivele stabilite prin tratatele constitutive.
Capitolele de negociere, odatã închise, asigurã respectarea principiilor statornicite prin tratatele constitutive ale Comunitãţilor, a aceloraşi drepturi şi posibilitãţi, fãrã discriminãri, pe teritoriul oricãrui stat membru.
Dinamismul, profunzimea şi amploarea transformãrilor din toate sectoarele vieţii sociale, economice, politice şi culturale, determinate de implementarea acquisului comunitar- ca trãsãturi ale evoluţiei contemporane- se reflectã în modificarea structurilor administrative, economice, juridice, în concordanţã cu cerinţele dreptului comunitar.
Se creazã astfel un spaţiu propice dezvoltãrii generale a societãţii prin asigurarea liberei circulaţii a persoanelor, bunurilor, serviciilor şi a capitalurilor, prin realizarea uniunii vamale, a uniunii economice şi monetare, prin modificãrile aduse în domenii precum : agriculturã, energie, transporturi, industrie, politicã fiscalã, ştiinţã şi cercetare, educaţie şi formare profesionalã, telecomunicaţii şi tehnologia informãrii, culturã şi audiovizual, mediul înconjurãtor, consumatori şi protecţia sãnãtãţii, cooperare în domeniul justiţiei şi afacerilor interne, politica externã şi de securitate comunã, etc.
Cadrul legislativ creat prin implementarea dreptului comunitar de toate statele membre ale Uniunii Europene exprimã idealul unei societãţi funcţionale şi civilizate, fiind necesar pentru asigurarea unei Uniunii puternice de state, întemeiatã pe principii superioare, care sã fie un factor de stabilitate şi un reper într-o lume nouã, multipolarã în care drepturile cetãţenilor sunt garantate de o Constituţie Europeanã.
Europa de astãzi este o putere care vrea sã facã sã evolueze raporturile în lume în aşa fel încãt ele sã nu producã avantaje în mod unilateral pentru ţãrile bogate, dar şi pentru cele sãrace, o putere care vrea sã se încadreze în mondializare, potivit principiilor eticii, adicã sã se ancoreze în solidaritate şi dezvoltare durabilã, obiective care nu pot fii atinse fãrã existenţa unei legislaţii unitare corespunzãtoare.
CAPITOLUL I - ISTORIA ŞI EVOLUŢIA UNIUNII EUROPENE
1.1Planul Schumann şi crearea Comunitãţii Europene a Cãrbunelui şi Oţelului (CECO).
Construcţia europeanã constituie, fãrã îndoialã, unul dintre cele mai mari proiecte ale secolulului XX.Bazat pe un anumit numãr de valori cu care civilizaţia noastrã se identificã-prioritatea dreptului în raport cu forţa, respectul faţã de om şi faţã de libertãţile fundamentale, apãrarea pãcii, încheierea tratatelor de dezvoltare şi stabilitate- acest proces, durând mai bine de 50 de ani a cunoscut, desigur, şi momente de crizã, de frãmântare, dar şi paşi uriaşi şi succese importante.
Ideea unificãrii continentului european în cadrul unei singure entitãţi are o îndelungatã şi laborioasã tradiţie, ea preocupând din timpuri îndepãrtate gânditori şi practicieni, promotori ai progresului şi vizionari. Continentul european a dat naştere unei bogate civilizaţii, cu multiple valori în toate domeniile preocupãrilor umane.
Aceastã idee, a unitãţii, a dat naştere şi celui mai vechi, mai dinamic şi mai complex proces de integrare regionalã. Ideea de unitate a Europei îşi gãseşte originea, în unele opinii, încã din perioada anticã atunci când cuceririle efectuate de armatele romane au fost considerate ca manifestãri ale acestei tendinţe.
Carol cel Mare a încercat sã reface şi graniţele fostului imperiu roman pe aceleaşi idei, fãrã a fi reuşit, însã a produs efecte pe planul intelectual, moral şi religios în spiritul ideii de unitate europeanã.
Crearea şi evoluţia celei mai originale dintre structurile regionale- Uniunea Europeanã- sunt strâns legate de contextul politic şi economic internaţional din a doua jumãtate a secolului XX.Premisele apariţiei şi evoluţiei comunitãţilor le gãsim în douã surse: pe de o parte ideea interbelicã a unei Europe federaliste dupã principiul Statelor Unite ale Americii, iar pe de altã parte condiţiile existente la sfârşitul celui de-al doilea rãzboi mondial.
Evoluţia “familiei europene “ a fost influenţatã de la concentrare pânã la integrare de dispariţia “Cortinei de fier” şi de transformãrile produse în spaţiul geografic ocupat de fostele state membre ale URSS, Iugoslaviei şi RDG-ului.
Astfel, la 5 septembrie 1929, în faţa Adunãrii Societãţii Naţiunilor, ministrul de externe al Franţei Aristide Briand a prezentat un proiect care privea crearea între statele europene a unei legãturi federaliste, fãrã a aduce atingere suveranitãţii de stat. Datoritã situaţiei existente în Europa dupã anii ’30 şi dupã izbucnirea celui de-al doilea rãzboi mondial, proiectul lui Briand a rãmas o literã moartã, deşi primise rãspunsul favorabil al statelor.
Condiţiile existente la sfârşitul celui de al doilea rãzboi mondial, privite în complexitatea lor, au stat, în mod hotãrâtor, la baza apariţiei Comunitãţilor Europene.Concepţia de bazã care a fost pãstratã pe parcursul evoluţiei Comunitãţii Europene este aceea potrivit cãreia statele europene, obosite de rãzboaie mondiale au încercat sã gãseascã metode pentru a evita producerea unui nou conflict armat şi astfel s-a gândit crearea unei comunitãţi de destine între vechii duşmani, punându-se pe primul plan interesele comune.
În contextul apariţiei celor douã mari centre de putere Statele Unite ale Americii şi Uniunea Sovieticã şi a zonelor lor de influenţã, în primii ani dupã rãzboi s-au creat o serie de organizaţii, unele cu vocaţie principal economicã, altele militarã sau politicã, respectiv:
- Uniunea Europeanã constituitã prin Tratatul de la Bruxelles semnat la 17 martie 1948 ,
- Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, constituitã prin Tratatul de la Washington semnat la 4 aprilie 1949 (NATO),
- Organizaţia Europeanã de Cooperare Economicã (OECE), creata în 1948,
- Organizaţia Naţiunilor Unite,
- Consiliul Europei, constituit la 5 septembrie 1949.
În decembrie 1949, Michel Debré propune un proiect de pact pentruUniunea Statelor Europene, bazat pe un sistem prezidenţial şi federalist, care sã aibã un arbitru ales pe o perioadã de 5 ani prin vot universal, un Senat format din miniştrii statelor membre, o Adunare Europeanã formatã din delegaţi naţionali aleşi în conformitate cu numãrul locuitorilor, comisari stabiliţi de cãtre arbitru şi o Curte formatã din judecãtori.
Propunerea a fost urmatã în 9 mai 1950 de declaraţia lui Robert Schuman, ministrul de externe al Franţei, secondat de Jean Monet. Robert Schuman care susţinea cã o comuniune în domeniul cãrbunelui şi oţelului va asigura baza dezvoltãrii economice federaliste europene.
Proiectul Schumann se bazeazã pe urmãtoarele principii:
- formarea pieţei comune pentru statele membre;
- punerea în comun a producţiei cãrbunelui şi oţelului;
- evitarea izbucnirii unui nou rãzboi;
- construirea comunitãţii ca o solidaritate de fapt;
- prioritatea integrãrii sectoriale în raport cu cea globalã.
Principiile planului Schumann sunt de actualitate pentru cã se observã cã în prezent se încearcã o integrare economicã totalã în toate domeniile prin : crearea unei pieţe comune pentru statele membre; adoptarea unei monede unice pentru toate statele membre.
Planul de integrare europeanã propus corespundea celor douã imperative ale momentului, şi anume: realizarea integrãrii economice şi prevenirea izbucnirii unui nou conflict militar, prin punerea sub control comun a industriilor ce stãteau la baza producerii armamentului.
La 18 aprilie 1951 s-a semnat Tratatul de la Paris, prin care se instituie Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui şi Oţelului (CECO). Aceasta reunea şase state europene , întrucât Marea Britanie nu a acceptat principiul renunţãrii la unele prerogative ale suveranitãţii, acceptând doar relaţii de coordonare cu comunitatea.
Crearea acestei organizaţii europene a însemnat constituirea unor organe supranaţionale cu competenţa de a lua decizii în anumite domenii şi de a le impune statelor membre, reprezentând materializarea ideii de constituire a Europei politice, pornind de la constituirea unei Europe economice.
Deşi era vorba de o piaţã comunã sectorialã (limitatã la cãrbune şi oţel), ea a constituit un precedent instituţional de o deosebitã importaţã. Prin acest tratat au fost create patru organe ale comunitãţii:
- Înalta Autoritate, organ internaţional care era însãrcinat sã favorizeze interesele preponderent comunitare;
- Consiliul Special de Miniştri, care era un organ cu caracter interguvernamental; Adunarea Comunã, aleasã prin vot universal direct şi care sã aibã sarcina controlului democratic;
- Curtea de Justiţie, ca organ jurisdicţional.
