Proprietatea l-a însoţit pe om din zorile civilizaţiei. El este singura fiinţă care, dotată cu raţiune, a pus stăpânire nu numai pe mediul său natural, ci şi pe celelalte fiinţe. Asupra a tot ce-l înconjoară, asupra a tot ce descoperă s-a declarat stăpân şi aplică sau cere aplicarea faţă de alţi semeni a normelor sociale prin intermediul puterii, la început a comunităţilor obşteşti, mai apoi a statului.

      În diferitele stadii ale dezvoltării societăţii omeneşti a existat preocuparea de a justifica instituţia proprietăţii, toate curentele, toate concepţiile au rămas unanime în a susţine importanţa şi necesitatea ei.

       Proprietatea este privită în dubla ei accepţiune: economică şi juridică. Privită ca o categorie economică proprietatea a existat de-a lungul societăţii omeneşti, producerea şi procurarea de bunuri necesare traiului este o premisă indispensabilă pentru viaţa socială şi, ca atare, proprietatea este strâns legată de sfera producţiei de bunuri materiale şi de  culegerea roadelor acestei activităţi.

      Proprietatea este apreciată ca fiind o categorie economică, spre deosebire de care, dreptul de proprietate este o categorie juridică şi se distinge prin apropriere, însuşire a unui bun, iar titularul este îndreptăţit să-şi exercite prerogativele dreptului său prin putere proprie şi în interes propriu, respectând limitele impuse de lege, cu îndreptăţirea de a pretinde tuturor celorlalţi de a se abţine de la orice acte care să fie de natură a stânjeni acest drept. 

       Sensul juridic este îmbinat cu cel economic, pentru că totalitatea relaţiilor economice dintre oameni sunt în acelaşi timp şi relaţii juridice, pe care aceştia le au între ei în legătură cu bunurile.

       În ambele sale accepţiuni, proprietatea creează accesul suprem al omului la aproprierea bunurilor naturale sau a celor care sunt rezultatul activităţii umane desfăşurate în sfera producţiei de bunuri materiale şi spirituale. Această însuşire operează fie individual, fie colectiv. 

        Deşi termenul de "domeniu public" a apărut relativ târziu, în secolul   al  XIX-lea,  creaţie  a doctrinei juridice franceze,  încă  din antichitate, dreptul roman stabilea o categorie  de  bunuri care nu puteau forma obiectul  proprietăţii  private,  fiind  considerate  că  aparţin colectivităţii (res extra patrimonium) , în   această categorie intrând: aerul, apele, drumurile, porturile, teatrele, pieţele, templele, mormintele, porţile şi zidurile cetăţilor. Acest lucru denotă importanţa proprietăţii publice,preocuparea asupra acesteia încă din cele mai vechi timpuri şi totodată motivul pentru care am considerat a fi interesantă o lucrare în care să fie delimitat regimul juridic al acesteia. 

        Lucrarea este structurată pe patru capitole. Primele trei acoperă partea teoretică, începând cu dreptul de proprietate în general, continuând cu o clasificare a dreptului de proprietate şi o dezvoltare succintă a dreptului de proprietate publică, şi încheind cu o corelaţie între proprietatea publică şi domeniul public. Ultimul capitol pune în practică o parte din teoria amintită în capitolele anterioare referindu-se la modul de trecere a bunurilor dintr-un tip de proprietate în alta şi analizarea unui studiu de caz  cu un asemenea conţinut.

     Dintre toate drepturile care fac parte din conţinutul patrimoniului, dreptul de proprietate este de departe cel mai important. El este cel care-i oferă independenţă economică oricărui subiect de drept, dar şi temeiul pe care se constituie dezmembrămintele dreptului de proprietate privată şi celelalte drep-turi reale principale. Pe de altă parte, se poate spune că multe din¬tre drepturile de creanţă nici nu ar putea exista fără dreptul de pro¬prietate, luând naştere tocmai pentru a-1 pune în valoare. Am în vedere, spre exemplu, drepturile de creanţă care se nasc în temeiul actelor juridice translative de proprietate sau împrumutul bunu¬rilor consumptibile, cum ar fi cel care are ca obiect o sumă de bani, care şi el este translativ de proprietate.

     Proprietatea nu putea rămâne în afara sferei de reglementare a dreptului, pentru că ea reprezintă premisa oricărei activităţi econo¬mice, adică premisa funcţionării motorului oricărei societăţi, iar finalitatea dreptului este tocmai aceea de a organiza şi asigura funcţionarea societăţii.

      Înainte de a fi un drept, proprietatea este însă o realitate socială şi economică. Această realitate a fost cunoscută încă din fazele incipiente ale organizării societăţii omeneşti. „A avea” şi „al meu” nu sunt doar expresii, ci şi moduri de raportare a individului sau a comunităţii din care acesta face parte faţă de bunuri şi ele s-au născut înaintea constituirii unei autorităţi interesate şi capabile să stabilească reguli general obligatorii, susceptibile de a fi impuse cu forţa faţă de oricine. 

    Importanţa dreptului de proprietate pentru indivizi şi pentru so¬cietate a condus şi la includerea în cuprinsul reglementărilor inter¬naţionale consacrate drepturilor omului a unor prevederi menite să protejeze dreptul de proprietate privată. 

        Proprietatea, ca realitate economică şi socială, a constituit astfel premisa naşterii dreptului de proprietate, a devenit un astfel de drept de îndată ce a intrat în atenţia autorităţii statale şi a făcut obiectul reglementarilor edictate de acesta.

     Anterior reglementărilor edictate de stat, proprietatea era mai puternică, în sensul că exercitarea sa de către stăpânul bunului nu cunoştea alte limitări decât cele consimţite prin respectarea tra¬diţiilor comunităţii căreia acesta îi aparţinea. Reglementarea pro¬prietăţii şi transformarea sa în drept de proprietate a adus cu sine şi o serie de limitări, statul arogându-şi poziţia de exponent al inte¬resului general al societăţii şi edictând reguli precise pentru exer¬citarea sa. În acelaşi timp, proprietatea a fost întărită prin garan¬tarea dreptului de proprietate şi posibilitatea apărării sale faţă de eventualele încălcări ale acesteia de către terţi, dar şi prin extin¬derea câmpului său aplicativ asupra a noi domenii individuale.

       Concepţiile despre societate şi locul omului în cadrul acesteia au influenţat în mod decisiv formarea şi evoluţia noţiunii juridice de proprietate. 

        În sens larg cuvântul „proprietate” este aplicabil tuturor dreptu¬rilor.

      În general a fi proprietar înseamnă a deţine ceva în mod exclusiv, a avea libertatea de a folosi un bun şi de a-i da utilizarea dictată de nevoi potrivit naturii lui intime. 

     Într-un înţeles restrâns termenul de proprietate desemnează proprietatea asupra bunurilor corporale, mobile sau imobile.  

       Dar cuvântul „proprietate” evocă adesea însuşi lucrul pe care proprietarul şi 1-a apropriat şi care de fapt constituie obiectul dreptului de proprietate; aceasta este întrebuinţarea sa vulgară (de exemplu, această casă este proprietatea mea) pe care însă o întâlnim şi în unele texte ale codului . 

       Pornind de la conţinutul său juridic şi apreciind în raport de poziţia specifică a proprietarului, dreptul de proprietate se defineşte ca fiind acel drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor juridice în vigoare. Este definiţia cea mai completă împărtăşită în doctrina română şi este pusă în legătură cu natura subiectivă a dreptului  de proprietate.  Exercitarea lui este realizată prin concordanţa care trebuie să existe între capacitatea juridică şi dreptul subiectiv.

     Definiţia este grevată pe prevederile art. 480 C.civ. pe care o putem aprecia ca o definiţie normativă, inspirată din modelul său francez care defineşte dreptul de proprietate având în vedere atributele juridice care alcătuiesc conţinutul său juridic.

        Astfel, art. 480 C.civil prevede: “Proprietatea este dreptul pe care îl are cineva de a se bucura şi dispune de un bun în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”.

       La această definiţie legală a proprietăţii, pentru o mai facilă înţelegere a instituţiei, trebuie să amintesc şi prevederile art. 481 C.civ. care statuează: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire”.

        Este dificil de dat o definiţie completă unui fenomen atât de complex ca dreptul de proprietate. Definiţia oferită de Codul civil cuprinde însă elementele esenţiale. Ea evocă existenţa în mâinile titularului a tuturor prerogativelor imaginabile pe care o persoană le poate avea cu privire la un bun, prin referirea la caracterul ex¬clusiv al dreptului de proprietate, deşi nu se referă expres decât la acel atribut care este esenţial pentru existenţa sa – dreptul de dis¬poziţie. Pornindu-se de la această definiţie legală si încercându-se scoaterea în evidenţă a elementelor celor mai caracteristice conţi¬nute de ea, au fost elaborate mai multe definiţii doctrinare ale dreptului de proprietate, dintre care aş vrea să amintesc:

      „Dreptul de proprietate este acel drept subiectiv care dă expresia aproprierii unui lucru, drept care permite titularului său să posede, să folosească şi să dispună de acel lucru în putere proprie şi în interes propriu, în cadrul şi cu respectarea legislaţiei existente” .

       Dreptul de proprietate este „acel drept real care conferă titula¬rului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţie asupra unui bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în interesul său propriu, cu respectarea nor¬melor juridice în vigoare” . 

       Proprietatea colectivă, proprietatea familială şi proprietatea individuală. La origine, proprietatea era colectivă, adică bunurile aparţineau tribului sau clanului; exista colectivismul comunităţilor agrare. Se pare că proprietatea individuală a apărut mai întâi cu privire la bunurile mobile (îmbrăcăminte, unelte etc). Mai apoi, imobilele cu destinaţia de locuinţe au făcut şi ele obiectul aproprierii, pentru început ale aproprierii familiale. Pământul însă va rămâne mult timp proprietatea colectivităţii. Dacă el iniţial a fost cultivat în comun, treptat folosinţa lui devine obiectul unei diviziuni între familii. Fiecărei familii i s-a atribuit o parcelă pe care trebuia să o cultive pentru subzistenţa sa. Proprietatea rămânea comună deoarece atribuirea parcelei varia de la an la an; treptat s-a stabilit uzanţa de a nu modifica repartizarea pentru o anumită perioadă de timp. Bunăoară, în legea mozaică pământurile sunt împărţite pentru o perioadă de 15 ani. Apoi atribuirea folosinţei devine perpetuă.

        Dacă la o anumită epocă proprietatea terenurilor era împărţită între familii, mai târziu ea va fi împărţită între indivizi. De altfel proprietatea familială era de multe ori proprietate individuală: atunci când capul familiei avea singur proprietatea bunurilor din familia sa. 

        Iată deci, foarte rezumativ, etapele: proprietatea colectivă a clanului, proprietatea familială şi proprietatea individuală. Evoluţia dreptului de proprietate continuă şi astăzi dar, de data aceasta în sens invers deoarece proprietatea colectivă încearcă să recâştige parţial terenul pe care 1-a pierdut.

       Dreptul roman. La Roma împărţirea pământului s-ar fi făcut sub guvernarea lui Nefundat. În epoca celor XII Table singurul titular al dreptului de proprietate era pater familias şi era un drept absolut. Aceasta înseamnă că orice îngrădire a dreptului de proprietate este contrară naturii sale; ea este o „servitute”. Dreptul roman nu admitea decât în mod excepţional atingeri ori limitări ale dreptului de proprietate (de pildă, în Digeste se întâlnesc unele sancţiuni pentru proprietarul care îşi tulbură vecinii prin exercitarea dreptului său de proprietate). Dreptul roman cunoştea patru feluri de proprietăţi: proprietatea quiritară, proprietatea pretoriană, proprietatea provincială şi proprie¬tatea peregrină.  

       Vechiul drept românesc. Se pare că după întemeierea princi¬patelor domnitorul a devenit proprietarul tuturor bunurilor libere; proprietatea acestora nu a mai putut fi dobândită decât pe calea daniilor domneşti care se făceau prin hrisoave şi cărţi domneşti; prin ele domnitorul răsplătea anumite „slujbe” ori încuraja colonizarea aşezărilor săteşti. Mai târziu se ajunge ca proprietatea provenită din daniile domneşti să nu se mai deosebească de proprietatea originară care provenea direct de la un „moş”.

        De altă parte, proprietatea individuală există alături de proprie¬tatea colectivă. Aceasta din urmă numită şi proprietate moşneşească a dăinuit până în zilele noastre şi era o proprietate în codevălmăşie bazată pe legături de sânge. În cadrul acestei codevălmăşii s-a născut dreptul de precumpărare şi de răscumpărare (protimesis).

        Trebuie însă menţionat că de proprietatea individuală şi de proprietatea în codevălmăşie au beneficiat un număr relativ restrâns din populaţia tării pentru că în afară de boieri, moşneni şi răzeşi, restul populaţiei era formată din şerbi până la Constantin Mavrocordat; aceştia din urmă în lipsa proprietăţii asupra pământului s-au transformat în clăcaşi. Abia la 1864 sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza s-a realizat o reformă agrară efectivă, ţăranii fiind improprietăriţi. În orice caz, pădurea, păşunea şi apele erau folosite în devălmăşie de comunităţile săteşti . 

      Dreptul de proprietate în Codul civil şi în Constituţii. Codul civil statuează în art. 480: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege”. Această definiţie, puţin diferită de cea dată de Codul Napoleon, reaminteşte atributele dreptului de proprietate din dreptul roman (usus, fructus şi abusus). Într-un sens restrâns ea desemnează fructus şi abusus. Se observă însă că redactorii celor două coduri (francez şi român) au adoptat concepţia caracterului absolut al dreptului de proprietate.

       Constituţia din 1923 în art. 17 garanta dreptul de proprietate de orice natură şi creanţele asupra statului; de asemenea era prevăzut că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru caz de utilitate publică şi după o dreaptă şi prealabilă despăgubire stabilită pe cale judecă¬torească. Ea statua că aparţin domeniului public căile de comunicaţie, spaţiul atmosferic, apele navigabile şi flotabile.

      Prin Constituţiile din 1948 şi 1952 se renunţă la instituţia domeniului public  iar Constituţia din 1965 va statua că mijloacele de producţie sunt proprietate socialistă. Proprietatea de stat era proprie¬tatea bunurilor comune care aparţineau întregului popor iar dreptul de proprietate personală este restrâns la veniturile şi economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe ea şi terenul pe care ele se află şi bunurile de uz şi confort personal.

       Aşa cum s-a arătat, proprietatea comunistă a constituit un instrument de cruntă exploatare, de depersonalizare şi înstrăinare a membrilor societăţii. Până la urmă caracterul său spoliator, distructiv, adânc tulburător pentru societate, generator de dezastru economic a fost demonstrat de falimentul comunismului.

        Constituţia din 1991 consfinţeşte dreptul de proprietate. Art. 135. pct. 6 dispune în termeni imperativi: „Proprietatea privată este, în condiţiile legii, inviolabilă” iar art. 41 pct. 3 stabileşte: „Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauză de utilitate publică stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”. De asemenea ea consfinţeşte proprietatea publică care aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale; proprietatea publică se caracterizează printr-un regim special: este inalienabilă, imprescriptibilă şi insesizabilă. Prin revizuirea Constituţiei din 18-19 octombrie 2003, art. 41 alin. 2 s-a modificat în sensul că: „Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate de aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute de lege organică, precum şi prin moştenire legală”. 

      Consideraţii sociologice. Trebuie să recunoaştem că există la om un instinct al proprietăţii; un sentiment al posesiei care se instalează încă din prima copilărie. 

        Dacă dragostea omului pentru lucruri are o latură pozitivă atunci când spiritul de apropriere nu este morbid, există şi o latură negativă deoarece poate naşte invidia, gelozia, dacă nu chiar instinctul de spoliere a altuia. Desigur, poate să îngrijoreze situaţia în care apetitul aproprierii de bunuri este alimentat de setea de putere. S-a mai observat,ca fiind o lege de psihologie socială, că  dragostea   pentru   proprietate  nu   este proporţională cu dimensiunea acesteia; ea este la fel de intensă (dacă nu mai puternică) pentru o mică proprietate ca şi pentru una mare.