1. Noţiunea de salariu

    Termenul de salariu provine din latinescul salarium, care desemna, la origine, raţia de sare (sale) alocată unui soldat. Ulterior, el a fost utilizat pentru a denumi preţul plătit cetăţenilor liberi care îndeplineau diverse activităţi în folosul altor persoane1.

    În afară de salariu, se mai utilizează termenii de retribuţie şi remuneraţie, de asemenea de origine latină2, precum şi cel de indemnizaţie, echivalent al remunerării demnitarilor aleşi ori numiţi şi a magistraţilor3.

    Salariul este preţul muncii prestate, exprimate în bani. Atunci când munca se desfăşoară pentru sine este o muncă independentă şi produce venit, în situaţia în care se realizează pentru o terţă persoană este muncă dependentă şi produce salariu4.

    Dreptul la salariu este considerat corolariul dreptului de muncă; el este afirmat în Declaraţia Universală a Dreptului Omulu5i, potrivit căreia „cel care munceşte are dreptul la un salariu echitabil şi suficient care să-i asigure lui şi familiei sale o existenţă conformă cu demnitatea umană” [art.23 alin.(3)]6.

    În conformitate cu dispoziţiile art. 1 din Convenţia nr. 95 din anul 1949 asupra protecţiei salariului a Organizaţiei Internaţionale a Muncii, termenul de „salariu” semnifică, indiferent de denumirea şi de modul său de calcul, remuneraţia sau câştigurile susceptibile de a fi evaluate în bani, stabilite pe cale convenţională ori prin lege, care se acordă în virtutea unui contract de locaţiune a serviciilor, scris sau verbal, plătit de patron lucrătorului pentru munca sa ori serviciile aduse.

    În majoritatea ţărilor lumii1, legislaţiile naţionale dau o definiţie largă termenului de „salariu” sau de „remuneraţie” şi garantează cu o serie de măsuri plata acestuia.

    Astfel în Federaţia Rusă, salariul este recompensa pentru muncă, dependentă de calificarea lucrătorului, complexitatea, cantitatea, calitatea şi condiţiile îndeplinirii muncii; el include şi plăţi cu caracter compensatoriu şi stimulativ2.

    În Statele Unite, salariul este diferit ca orice compensaţie nediscreţionară cuvenită lucrătorului în schimbul muncii sale, ori serviciilor aduse şi pentru care el este îndreptăţit să-l primească, indiferent de modul de calcul. Salariul include aici şi indemnizaţiile pentru incapacitate temporară de muncă, de concediu, plăţile orelor suplimentare de muncă, primele, alte sume promise, inclusiv plăţile cuvenite în cadrul asigurărilor de sănătate.

    În Canada, salariul este în general definit ca orice formă de remuneraţie a unei munci îndeplinite, excepţie făcând micile atenţii ale clienţilor şi alte liberalităţi.

În sensul Convenţiei nr. 95 din anul 1949, art.154 alin. 1 din Codul muncii, prevede că salariul reprezintă contraprestaţia muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă, fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în ban1i.

    Salariul constituie obiect, dar şi cauză a contractului individual de muncă. Este obiect deoarece constituie contraprestaţia pentru munca efectuată de salariat, este cauză pentru că în vederea obţinerii lui persoana fizică s-a încadrat în muncă.

Într-adevăr, alături de felul muncii şi de locul muncii, salariul este un element esenţial al contractului de muncă, o parte componentă a obligaţiilor asumate de angajator şi a cauzei juridice a obligaţia persoanei angajate; el constituie totalitatea drepturilor băneşti cuvenite pentru munca prestată2.

    2. Elementele salariului

    Conform Codului Muncii3, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizaţiile, sporurile precum şi alte adaosuri.

Salariul de bază este partea principală a salariului total4, ce se cuvine fiecărui salariat, luând în considerare, de regulă, nivelul studiilor, calificarea şi pregătirea profesională, importanţa postului, caracteristicile sarcinilor şi competenţele profesionale.

    El constituie nu numai partea fixă şi principală a salariului, ci şi un element de referinţă în raport cu care se calculează celelalte drepturi ale angajaţilor, cum ar fi, de exemplu, diferitele indemnizaţii, sporuri etc.

Indemnizaţiile reprezintă sumele plătite salariaţilor peste salariul de bază, cu scopul de a compensa cheltuielile pe care aceştia sunt nevoiţi a le efectua cu ocazia împlinirii unor sarcini de serviciu sau în alte condiţii de muncă. Indemnizaţiile pot fi: pentru persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, pentru delegare, detaşare, instalare, pentru personalul trimis în misiune permanentă în străinătate, etc.

    Adaosurile şi sporurile de salariu (ca şi indemnizaţiile) formează partea variabilă a salariului pentru că se plătesc numai în raport cu performanţele individuale ale fiecărui salariat (rezultatele obţinute în muncă), pentru timpul în care munca este prestată în anumite condiţii deosebite sau speciale (pentru compensarea, pe această cale, a efortului depus în plus sau a riscului ridicat pe care îl presupune munca), dacă experienţa dobândită pe durata vechimii în muncă se concretizează în creşterea economică a muncii prestate1.

    Capitolul II. Categorii de salarii

    1. Salariul nominal şi salariul real

    Reprezintă categorii economice ale salariului. Ne referim însă la ele pentru a înţelege mai bine rolul salariului de instrument în asigurarea existenţei angajatului şi a familiei sale.

    Salariul nominal constă în suma de bani pe care salariatul o primeşte efectiv pentru munca depusă.

    Baza obiectivă a acestui salariu o reprezintă valoarea forţei de muncă. Faţă de preţul mărfurilor propriu-zise, preţul forţei de muncă se situează, de regulă, sub valoarea sa. Acest fapt este consecinţa raportului dintre cerere şi ofertă pe piaţa muncii, oferta fiind, în  general, mai mare decât cererea. Ca urmare, are loc o presiune asupra salariilor nominale sau, mai precis, o coborâre a acestor salarii sub valoarea forţei de muncă. De aceea, pentru a contracara scăderea salariilor sub un anumit nivel considerat ca obligatoriu fie ca minim de existenţă, fie ca standard de viaţă, statul intervine prin diferite pârghii, una dintre ele, dintre cele mai importante şi mai eficiente, fiind stabilirea unui salariu minim garantat.

Salariul real reprezintă cantitatea de bunuri şi servicii pe care le pot dobândi persoanele fizice cu salariul nominal.

    În mod normal, raportul dintre salariul nominal şi salariul real trebuie să fie acelaşi, adică, în diferite perioade cu aceeaşi sumă de bani primită pentru munca depusă să se poată procura aceiaşi cantitate de bunuri şi servicii. Dar sunt numeroase situaţii când cu acelaşi salariu nominal sau chiar cu unul mai mare sunt cumpărate mai puţine bunuri decât într-o perioadă anterioară.

    Într-adevăr, atunci când salariul nominal creşte, dar creşte şi costul alimentelor, al obiectelor de îmbrăcăminte, al altor bunuri de primă necesitate, în realitate, salariul real scade, ceea ce, evident, afectează nivelul de viaţă al salariaţilor şi al familiilor lor. Este  ceea ce se petrece începând din anul 1990 în ţara noastră. Salariile nominale au crescut spectaculos, dar preţurile de consum s-au ridicat într-o măsură mai mare.

    2. Salariul minim garantat.

    Încă de la înfiinţarea sa (în anul 1919), Organizaţia Internaţională a Muncii a militat pentru garantarea unui salariu care să asigure condiţii de viaţă convenabile pentru toţi lucrătorii. Cu ocazia Conferinţei de la Philadelphia din anul 1944 s-a prevăzut obligaţia acestei organizaţii de a ajuta toate ţările lumii în elaborarea şi aplicarea unor programe cu privire la salariul minim vital.

    Ce se înţelege prin salariu minim s-a stabilit prin raportul reuniunii experţilor convocaţi la Consiliul de Administraţie al Organizaţiei Internaţionale a Muncii cu ocazia celei de-a 168-a reuniuni a sa (Geneva, februarie-martie 1967): nivelul de remuneraţie sub care nu se va putea coborâ nici un drept, nici în fapt, indiferent care ar fi modul său de calcul; este salariul care în fiecare ţară are forţa legii şi care este aplicabil sub pedeapsa sancţiunilor penale sau a altor sancţiuni specifice.     Salariul minim este salariul considerat ca suficient pentru satisfacerea necesităţilor vitale de alimente, îmbrăcăminte, educaţie etc. ale salariaţilor, ţinând cont de dezvoltarea economică şi culturală a fiecărei ţări.

    Codul muncii francez (art. 141-2), în definiţia pe care o dă salariului minim de creştere (S.M.I.C.), se referă la nevoile lucrătorilor, indicând că acest salariu asigură celor cu o remuneraţie mai scăzută garanţia puterii lor de cumpărare, cât şi participarea la dezvoltarea economică a naţiunii1.

    Conform art. 3 din Convenţia nr. 131 şi cap. II pct. 2 din Recomandarea nr. 135 din anul 1970 asupra fixări salariului minim, ale Organizaţiei Internaţionale a Muncii, cu ocazia determinării salariilor minime, trebuie să se ţină seama, pe cât posibil, de următoarele criterii:

a) nevoile salariaţilor şi familiilor lor;

b) nivelul general al salariilor din ţară;

c) costul vieţii şi fluctuaţiile acestui cost;

d) prestaţiile de securitate socială;

e) nivelul de viaţă al altor grupuri sociale;

f) factorii de ordin economic, inclusiv exigenţele dezvoltării economice, productivitatea şi interesul de a atinge şi de a menţine un înalt nivel al ocupării forţei de muncă.

    În ţara noastră referire la salariul minim a făcut-o chiar în Codul Muncii (din 1972), conform căruia, „prin lege se stabileşte în concordanţă cu dezvoltarea planificată a economiei, salariul minim pe economie, avându-se în vedere nivelul productivităţii muncii, al venitului naţional, urmărindu-se satisfacerea nevoilor mereu crescânde ale oamenilor muncii şi membrilor de familie” (art. 83), însă până în 1990, prin Legea nr. 57/1974 această dispoziţie a fost practic desfiinţată, ca urmare a instituirii posibilităţii de diminuare a salariilor, fără precizarea unei limite minime1.

Capitolul I. Noţiunea şi elementele salariului

1. Noţiunea de salariu

2. Elementele salariului

Capitolul II. Categorii de salarii

1. Salariul nominal şi salariul real

2. Salariul minim garantat.

Capitolul III. Sistemul de salarizare

1. Noţiunea sistemului de salarizare

2. Enumerarea principiilor sistemului de salarizare.

3. Principiul negocierii salariilor

4. Principiul prestabilirii salariilor personalului din autorităţile şi instituţiile publice prin lege.

5. Principiul egalităţii de tratament: la muncă egală, salariu egal.

6. Principiul diferenţierii salariilor în raport de nivelul studiilor, funcţia îndeplinită, cantitatea şi calitatea muncii, condiţiile de muncă.

7. Principiul indexării şi compensării salariilor.

8. Principiul confidenţialităţii

Capitolul IV. Formele de salarizare

1. Noţiunea şi clasificarea formelor de salarizare

2. Salarizarea în funcţie de rezultatele muncii (în acord).

3. Salarizarea după timp (în regie)

Capitolul V. Modalităţi de salarizare

                    1.Salarizarea prin negociere

                     2. Salarizarea personalului din autorităţile şi instituţiile publice

Capitolul VI. Plata salariilor

1. Reguli privind plata salariilor.

2. Impozitul pe veniturile din salarii

3. Contribuţia de asigurări sociale

4. Contribuţia pentru asigurările sociale de sănătate

5. Contribuţia la bugetul asigurărilor pentru şomaj

6. Condiţii privind plata salariilor

7. Fondul de garantare pentru plata creanţelor salariale

Concluzii