Omul este singura fiinţă superioară din universul cunoscut; el crează valorile şi le transmite generaţiilor viitoare. Totodată, omul în exclusivitate, prin trăirea cu adevărat a tot ceea ce este bun, frumos şi drept, se impune în plan etic şi dă dovadă de personalitate, dominând impulsurile inferioare.

    Viata omului apare astfel ca o valoare primară şi absolută, indispensabilă maiufestării în sine şi, ceea ce este mai important, condiţie a continuităţii biologice a grupului social. În această privinţă, Inca acum două milenii în urmă, Titus     Lucretius afirma: "vitae manicipio nulli datur omnibus usu" (viaţa nu este proprietatea nimănui, ci uzufructul tuturor), atrăgând astfel atenţia asupra importanţei valorii vieţii persoanei, sub aspectul succesiunii generaţiilor şi permanenţei omului în lume.

    Cu toate acestea, deşi nimeni nu contestă acest adevăr, realitatea ne arată că în societate s-au produs şi continua să se producă acte de suprimare cu vinovăţie a vieţii persoanelor. Ele ne apar vădit contrastante cu prestigiul creator al omului şi mândria pe care el o manifestă, fiind totodată de maxima periculozitate, datorită caracterului lor ireparabil (nu există compensaţie în unităţi convenţionale de schimb pentru pierderea vieţii mamei, tatălui, fiului sau altor persoane din grup, nici pentru investiţia de ordin material şi spiritual cuprinsă în această valoare socială care este viaţa omului) şi incompatibil cu ordinea de drept.

    Ocrotirea persoanelor împotriva actelor de violenţă care le pun în pericol viaţa sa impus încă din epocile cele mai îndepărtate. Măsurile împotriva celor care ucideau persoane din aceeaşi colectivitate nu erau însă axate pe ideea de vinovăţie, ci pe pe necesitatea de apărare şi conservare a echilibrului necesar supravieţuirii grupului. Aceste măsuri constau în alungarea făptuitorului din comunitate şi numai atunci când nu era în joc securitatea colectivităţii respective, se lăsa părţilor interesate. posibilitatea răzbunării. Atât într-un caz cât şi în celălalt, făptuitorul rămânea lipsit de protecţia grupului şi era practic supus pieirii.

    Treptat, răzbunarea nelimitată a fost înlocuită cu legea talionului, care introducea în gândire ideea de compensaţie sub forma incipientă potrivit căreia cel care face rău trebuie să sufere tot atât rău. Au apărut apoi legile scrise.

    Cea mai veche colecţie de legi ctuloscută este Codul regelui Hammurabi * din Babilon (1792-1750 Mr.), care avea la bază legea talionului şi conţinea dispoziţii cu un caracter destul de evoluat, cum ar fi diferenţierea între omorul intenţionat şi omorulprin imprudenţă. Totuşi, o serie de norme contrastează cu raţionamentul juridic corect, lăsând să se întrevadă faptul că nu era cunoscută sau nu era înţeleasă la justa ei valoare notiunea

de vinov4ie 1.

    Astfel, codul avea următoarele prevederi: dacă o construcţie se prăbuşea din cauza unui viciu de construcţie şi omora pe fiul proprietarului, era ucis fiul arhitectului; dacă un om liber detinut pentru datorii murea din cauza loviturilor sau lipsurilor, era ucis fiul creditorului care ceruse ca acesta să fie închis pentru neachitarea datoriilcr.

    În Grecia antică, înnoirea şi sistematizarea legilor vechi aparţine lui Lycurg (secolul al IX-lea î. Hr.).

Omorul era premeditat (fonos pronoias) sau involuntar (fonos akusios). Omorul premeditat consta în vătămarea sănătăţii persoanei, făcută cu intentia de a-i provoca moartea (traumata akpronoias) şi se judeca în Aeropag, în complet alcătuit din mai multi arhonti aleşi pe viaţă, prezidat de arhontele-rege. Oratorii erau obligaţi să se rezume la expur~erea faptelor şi să nu apeleze la pasiuni sau milă, iar sentinţele cuprindeau fie o solutie de condamnare la moarte, fie o solutie de achitare. În caz de paritate de voturi,

' Vladimir Hanga, "Mari legiziitori ai lumii ", Editura Ştiintifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1971, pag.75-76

preşedintele adăuga un vot în favoarea condamnatului. Omorul involuntar se judeca de un tribunal format din 50 de cetăţeni liberi, încercându-se în prealabil concilierea părţilor. Partea vătămată putea să primească o despăgubire sau preţ al sângelui,hypofania 1.

    La romani, prima lege scrisă a fost Legea celor XII Table, lege care datează din secolul al V-lea Mr. Şi aceasta consacra în materie penală legea talionului şi iacea distincţie între crimen publica Şi delicta privata. Omorul era considerat crimă publică şi avea denumirea specială de parricidium, adică infracţiune care consta în supriinarea vieţii unei persoane libere din comunitate. El se judeca în complete speciale şi se pedepsea în general cu moartea, putându-se totuşi aplica şi alte pedepse, cum ar fi amputarea mâinii condamnatului, flagelaţia etc.

    Cu privire la rolul pedepsei, anticii au formulat teoria utilitaristă, potrivit căreia pedeapsa este necesară pentru apărarea societăţii. Astfel, Platon (De legibus, cap.XI) considera esential "exemplul" pe care îl poate oferi pedeapsa altor persoane; Aristotel (Etica, II) vedea în pedeapsă "leacul" împotriva nedreptăţii şi relelor (iniquitatis et mab°zrm medicina est); Seneca (De clementis, I, 22) aborda acelaşi caracter utilitarist al pedepsei, invocând menirea ei de a-i face pe ceilalti mai buni (caeteros redat nzeliores), de a-i distruge pe cei răi (ict szcblatis malis) şi astfel, de a permite celor mulţi să trăiască în siguranţă (seczcriores caeter vivat).

    În Evul Mediu, legile erau dominate de caracterul consuetudinar, feudal şi canonic. Una dintre cele mai importante legi, Corpus juris canonici (1140), a reglementat infractiunile sub dublu aspect: al nesocotirii ordinii divine şi al leziunii aduse ordinii umane. Omorul era pedepsit cu moartea prin mijloace mai crude. În general, nobilii se bucurau de privilegii, în sensul că, în cazul lor, pedeapsa pentru omor putea fi convertită într-o pedeapsă mult prea uŞoară, chiar amendă.

    În anul 1763 apare lucrarea lui Cesare Beccaria, "Dei delitti et delle pene ", reprezentativă pentru evoluţia ulterioară a Ştiinţei penale. În ea sunt formulate pentru

1 Andrei Marin, "Pa,gini alese din oratori greci ", Bucureşti, 1969

prima oară principiul legalităţii incriminării şi principiul umanizării pedepsei; de asemenea, sunt examinate probleme de reeducare a infractorului şi de morală. Dacă fundamentul dreptului de a pedepsi, se arată în lucrare, este interesul general, finalitatea represiunii nu poate fi niciodată în afara exigenţelor moralei 1.

    Tot în secolul al XVIII-lea este formulată teoria autonomiei pedepsei, potrivit căreia pedeapsa are valoare de sine stătătoare, este un imperativ categoric al raţiunii, care derivă din ideea de dreptate, respectiv a ispăŞirii pentru orice faptă; binele să fie răsplătit

cu bine, iar răul cu rău, "malum passionis propter malum actionis " 2.

    În secolul al XIX-lea apar şcolile penale. Şcoala clasică (Francesco Corrara) considera că fiinţa umană dispune de voinţă autonomă şi , prin urmare, infractorul răspunde pentru actul voluntar săvârşit de el şi care încalcă dispoziţiile legii.

    Pozitivismul, din conh•ă, stigmatizează încă de la naştere pe omul criminal, considerat ca deţinător al unor date biologice caracteristice. La început a purtat denumirea de şcoală antropologică. Pentru susţinătorii ei, criminalul este o fiinţă anormală, deci nu liberul arbitru stă la baza actului criminal, ci anumiţi factori de degenerescenţă biologică. Pedeapsa trebuia să aibă un rol de vindecare a anomaliilor, adicâ sâ fie un mijloc de apărare socială.

Secolul al XX-lea este caracterizat printr-o multitudine de teze de ordin filozofic, prin care se încearcă explicaţii atât pe linia liberului arbitru, cât şi a determinismului.

    Existenţialismul valorifică liberul arbitru într-un mod cu totul particular. În măsura în care acceptăm liberul arbitru ca fundament al acţiunilor noastre, trebuie să acceptăm şi ideea absolvirii omului de orice acţiune impusă din afară, adică libertatea lui depliiiă de a aprecia ceea ce este bine şi ceea ce este rău. Omul are menirea să-şi definească scopurile şi să-şi aleagă acţiunile în mod absolut liber3.

CAPITOLUL I- Importanta ocrotirii vietii persoanei prin normele de drept penal

Secţiccnea 1 Noţiunea de "ocrotire a vieţii" în dreptul penal Secţiaanea 2 Istoricul incriminării faptelor de omor

Secţiunea 3 Elemente de drept comparat

Secţiunea 4 Corelaţii ale infracţiunii de omor deosebit de grav cu alte infracţiuni

CAPITOLUL II - Infractiunea de omor deosebit de grav în special 

Secţiamea 1 Conţinutul legal al infracţiunii de omor deosebit de grav

Secţiunea 2 Elemente preexistente ale infracţiunii de omor deosebit de grav           

                A. Obiectul infracţiunii

B. Subiectul infracţiicnii

Secţiunea 3 Conţinutul constitutiv al infracţiunii de omor deosebit de grav A. Latura obiectivâ

B. Latura subiectivă

Secţiunea 4 Elemente circumstanţiale ale infracţiunii de omor deosebit de grav A. Omorul savarsit prin cruzimi

B. Omorul savarsit asupra a doua sau mai multor persoane

C. Omorul comis de către o persoană care a mai savarsit un omor

D. Omorul comis pentru a săvârsi sau a ascunde savarsirea unei  

piraterii

E. Omorul savarsit asupra unei femei gravide

F. Omorul savarsit asupra unui magistrat, poliţist, jandarm ori asupra unui militar, în timpul sazr în legătură cu îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau publice ale acestora

Secţiunea 5 Forme, morlalitsţi si sancţiccni ale infracţiunii de omor deosebit de grav A. Formele infracţiunii (acte preparatorii, tentativă, consumare)

               B. Modalităţile infracţiunii (normative ssi faptice) 

                C. Sanctiuni

D. Aspecte procesuale

CAPITOLUL III - Aspecte criminologice specifice infractiunii de omor deosebit de grav