Aristotel exprima ideea că “bogaţia nu se măsoară prin titlurile de proprietate,ci prin efectiva utilizare a unor lucruri,chiar dacă sunt proprietatea altora” . Deducem că încă din antichitate oamenii au observat că beneficiile sunt obţinute prin folosinţa unui lucru, având mai puţină importanţă cine deţine titlul de proprietate asupra acelui lucru.

       După cum multe din instituţiile existente în dreptul modern îşi au rădăcina în unele instituţii din dreptul roman, nici leasingul nu face excepţie. El “îşi are rădăcinile în forma arhaică a creditului pe care o constituia în dreptul roman “fiducia”: împrumutătorul îşi rezerva pentru garanţia creanţei sale proprietatea unui lucru”. 

       Într-adevăr, exista o asemănare foarte mare între modalitatea leasingului ‘sale and lease-back” şi forma arhaică a gajului din dreptul roman “fiducia cum creditare”.

       În cadrul operaţiunii “fiducia cum creditare”, fiduciantul(împrumutat) transfera proprietatea unui lucru mobil sau imobil, după caz, în patrimoniul fiduciarului (împrumutator), cu titlu de garanţie a împrumutului primit. În schimb, fiduciarul se obliga să-i restituie bunul după înapoierea datoriei.

      “Fiducia cum creditare “era o garanţie reală prin care creditorilor li se permitea să-şi asigure finanţările  efectuate , oferind o mai mare securitate faţă de gaj şi ipotecă. Drepturile ce se năşteau din acest contract erau garantate prin două acţiuni: o acţiune “in factum” şi o acţiune “in jus”. 

       Cu toate cele arătate până acum nu putem spune că există o continuitate evolutivă de la vechea instituţie a ‘ fiduciei” către leasing.

       Operaţiunile de leasing sunt componente relativ noi ale activităţilor financiare. Ele au fost introduse în Statele Unite ale Americii, extinzându-se apoi în principalele ţări dezvoltate ale lumii, ocupând o poziţie principală între formele de finanţare şi creditare a investiţiilor. În prezent, operaţiunile de leasing cunosc o rată ridicată de creştere, reprezentând poate un caz unic în economiile naţionale de pe mapamond.

        În epoca modernă, primele operaţiuni care prefigurau  leasingul au avut loc în S.U.A., anume în anul 1877, când societatea  Bell Telephone Co., în loc să vândă aparatele telefonice,a început să le închirieze abonaţilor. Acest contract avea să fie denumit “lease” însă el doar prefigura naşterea unei noi figuri juridice.

         O operaţiune similară lease-back-ului” avea loc tot prin anii ’30 în aceeaşi ţară. Operaţiunea consta în vinderea unui imobil către o bancă, cu titlu de garanţie. Imobilul urma să fie exploatat de vânzător în regim de ‘lease” pe o perioada de 99 de ani, după care utilizatorul avea opţiunea cumpărării bunului.

        Leasingul (“lease financing”) s-a dezvoltat foarte mult după cel de-al doilea război mondial. Această dezvoltare s-a datorat facilităţilor fiscale acordate de S.U.A.

         Principalele instituţii susţinătoare ale operaţiunilor de “ sale and lease-back” au fost companii de asigurare.Acestea au contribuit decisiv în afirmarea operaţiunii de leasing.

        Leasingul financiar este legat de numele a doi oameni de afaceri californieni, Schoenfeld şi D.P. Bootle( Booth Jr.-după unii autori) . Schoenfeld şi Bootle sunt consideraţi “ părinţi” ai leasingului modern . Considerat o descoperire de o simplitate dezarmantă, leasingul a fost “ fisa de aur” a celor doi parteneri”.  Unii consideră că ideea a aparţinut lui Schoenfeld, iar alţii lui Bootle. Cert este că cei doi erau parteneri de afaceri la o întreprindere din domeniul industriei alimentare.

       Fiind manageri ai unei societăţi comerciale pentru condiţionarea produselor alimentare, au primit o comandă tentantă din partea armatei S.U.A. pentru livrarea unor asemenea produse alimentare . Dar problema care s-a ridicat în acelaşi timp era că nu dispuneau de fondurile necesare pentru achiziţionarea utilajelor ce trebuiau folosite în vederea îndeplinirii acestei comenzi. Cu alte cuvinte,comanda depăşea posibilităţile sale de producţie.

        În această situaţie, s-au adresat unei societăţi comerciale financiare,pe care au convins-o să cumpere ea aceste utilaje şi apoi să i le închirieze, în vederea respectării comenzii primite.

       Totodată au convenit ca specialiştii fabricii lui Schoenfeld şi a partenerului său Bootle să se ocupe împreună cu furnizorul în stabilirea naturii şi a caracterelor utilajelor de care aveau nevoie.

      Acest contract s-a dovedit profitabil şi pentru societatea comercială financiară şi pentru societatea comercială de producţie. Această situaţie a determinat adoptarea unei reglementări normative specifice.

        Astfel, în anul 1952,Bootle ,iar în opinia unor autori Schoenfeld ,dându-şi seama că aceasta poate fi o metodă eficientă de finanţare în viitor , a creat “United State Leasig Corporation”, care a devenit şi a rămas cea mai importantă societate de leasing din S.U.A. 

        “U.S.Leasing Corporation”, din San Francisco, cu un capital iniţial de numai 20000 de dolari, finanţa,în 1954, operaţiuni de leasing, în valoare de 3 milioane de dolari. În 1959, societăţile de leasing operau cu 300 milioane de dolari, iar în 1970 cu 7 miliarde de dolari, ritmul mediu anual în S.U.A. ridicându-se la 12-15%. Principalele susţinătoare ale leasingului echipamentelor industriale au fost băncile. Cea mai importantă reţea bancară, National Banks, a primit la începutul anilor ’60 autorizaţia pentru desfaşurarea de asemenea operaţiuni. A urmat Bank Holding Companies în anul 1970. Până la jumătatea deceniului şapte, băncile au fost autorizate să desfăşoare operaţiuni de leasing în peste 40 de state americane.

        Reglementarea leasingului în S.U.A. s-a realizat prin două acte normative, şi anume:United States Consumer Credit Code şi Uniform Comercial Code.

          Dar, deşi  apărut şi practicat iniţial în S.U.A. , leasingul nu mai este de mult un apanaj al acestei ţări de origine, fiind utilizat în domenii variate, în majoritatea ţărilor lumii. Leasingul a fost preluat de statele occidentale ale Europei, uneori cu alte denumiri şi cu o reglementare proprie.

           Ca orice idee nouă, leasingul s-a extins pe mapamond.

         Leasingul a ajuns pe vechiul continent mai intâi în Anglia. Aceasta s-a datorat în mare măsură asemănărilor dintre cele două sisteme de drept.

        Prima formă a leasingului care s-a răspândit în Marea Britanie a fost “ Sale and lease-back”. Majoritatea societăţilor de leasing din această ţără sunt înfiinţate şi susţinute de bănci, beneficiind de un sistem fiscal favorabil. Astfel,la finele anilor ’80, societăţile de leasing- “leasing companies”- finanţau un sfert din totalul investiţiilor.

        Foarte rapid leasingul a devenit o prezenţă activă în economia franceză, belgiană, olandeză, italiană, suedeză, etc. Sunt puse în funcţiune mecanismele juridice. Apar primele reglementări. În 1972 este înfiinţată Federaţia europeană a societăţilor de leasing- “Leaseeurope”, un consorţiu care controlează aproximativ 80% din industria financiară de leasing a continentului.

       Un consorţiu similar se înfiinţează şi în Japonia, denumit , “Japonesee Leasing Association”. Apar corporaţii transnaţionale, cum ar fi “GATX Leasing Corporation” sau “ Orient Leasing Company Ltd.” Care acţionează în multe ţări din întreaga lume. Apar sute de societăţi de leasing pe glob. În 1979 valoarea contabilă a echipamentului nou concesionat se ridică  la peste 50 miliarde de dolari. Astfel, leasingului îi revine un procent de aproape 10% din investiţiile de capital pe plan mondial, la începutul deceniului opt.

       Leasingul a pătruns, în special, în domeniul maşinilor şi utilajelor. De asemenea, utilizarea calculatoarelor este integrată , în mare parte, sistemului de leasing. Un vast câmp de desfăşurare a găsit această operaţiune pe piaţa autovehiculelor.

        După cum se poate vedea, leasingul are o istorie activă. În România această operaţiune, înainte de 1989 era foarte puţin cunoscută. Aceasta se datorează faptului că leasingul a fost “descoperit” după inaugurarea regimului comunist, regim care nu numai că a desfiinţat multe din instituţiile juridice existente, dar nici nu a adus altele din dreptul statelor democratice.

        În doctrină se vorbea totuşi despre această operaţiune de leasing, însă nu era nici o lege în acest sens. O parte a doctrinei nu era de leasing, ci de contractul de creditare -închiriere .

        Despre acest contract se vorbea în cazul întreprinderilor , el nu prea având aplicabilitate în cazul persoanelor fizice.

        După 1989 au început să apară societăţi de leasing şi să  avem chiar  legislaţie în acest sens. Deşi la început era lacunară, incorectă, în timp a fost perfecţionată.

         Odată cu descoperirea avantajelor acestei operaţiuni moderne, ea va fi tot mai mult folosită, iar legislaţia se va alinia si ea mai bine realităţii şi , în acelaşi timp, legislaţiilor europene.

        Termenul de leasing a fost preluat din jargonul economic şi comercial englezesc, unde s-a impus mai bine de un secol, fiind apoi preluat şi de alte ţări.Acest termen este preluat şi de legislaţia noastră ca un neologism; de aceea este normal a se aplica numai unei operaţiuni noi, distincte de instituţiile juridice deja reglementate.

        Astfel, termenul”leasing” se alătură altor termeni de origine anglo-americană, consacraţi la scară internaţională precum factoring, forfeting,marketing,s.a.

            Din punct de vedere etimologic, cuvântul “lease” este de origine franceză, provenind din mai vechiul “lais”, derivat al verbului “ laisser”, care îşi are originea în latinescul “ laxare”. 

      În S.U.A., contractul de “lease” desemna iniţial “ locaţiunea bunurilor imobile”. Scopul contractului era exploatarea unui imobil de către un neproprietar. Era un mijloc de dezmembrare a dreptului de proprietate şi de exploatare distinctă a atributelor acestuia, presupunând transferul unor drepturi reale pe o perioadă fixă de timp, în schimbul unor redevenţe.

        Dar ulterior, termenul a început să desemneze aproape toate modalităţile de închiriere întâlnite în S.U.A.

        În acelaşi timp, pe bătrânul continent expresia “ financial lease” corespundea accepţiunii asupra “ leasingului”. Noua operaţiune desemna pentru început un mijloc de finanţare a achiziţiilor de imobile, pentru ca ulterior să desemneze şi operaţiunile de finanţare a echipamentelor mobiliare.

        Înainte de a da o definiţie “leasingului” trebuie menţionat că între leasing şi contractul de leasing s-a făcut o distincţie explicită, şi anume între operaţia sau operaţiunile economice complexe şi instrumental juridic specific prin care se realizează în concret aceste operaţii. 

        Definiţia leasingului poate fi dată întâi atât din punct de vedere economic cât şi juridic. .Din punct de vedere economic, leasingul reprezintă o operaţiune de finanşare prin care finanţatorul asigură fondurile necesare pentru întreaga investiţie. 

      Din punct de vedere juridic, leasingul reprezintă un contract complex care permite unei persoane să obţină şi să utilizeze un lucru fără a  plăti imediat preţul, cu posibilitatea de a-l cumpăra la un preţ rezidual.