"DEFINIŢIA INSTITUŢIEI EXPULZĂRII; MOTIVAŢIA ÎNCADRĂRII EI ÎNTRE MĂSURILE DE SIGURANŢĂ; REGLEMENTARE JURIDICĂ"
Expulzarea este o măsură de siguranţă care se poate lua faţă de o categorie limitată de persoane, şi anume, cea a cetăţenilor străini şi persoanelor fizice fără cetăţenie, care nu au domiciliul în ţară.
Conform Codului penal, art. 117, prin expulzare se înţelege “măsura de siguranţă potrivit căreia un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie care nu are domiciliul în ţara noastră şi care a comis o infracţiune în ţara noastră i se interzice în condiţiile legii rămânerea sa pe teritoriul ţării “.
Expulzarea constă în îndepărtarea silită de pe teritoriul ţării a infractorului, cetăţen străin sau persoană fără cetăţenie, care nu domicialiază în România, dacă în urma săvârşirii infracţiunii, prezenţa lui pe acest teritoriu prezintă pericol social. Aceată măsură de siguranţă este destinată să înlăture starea de pericol ce decurge din temerea că cetăţeanul străin sau apatridul domiciliat în afara teritoriului ţării, care a săvârşit o infracţiune de competenţa instanţelor ţării noastre, ar putea, rămâne în continuare pe acest teritoriu să săvârşască noi infracţiunii (de exemplu, infracţiunii împotriva statului, contra autorităţii, infracţiuni economice). Starea de pericol se deduce din fapta săvârşită şi din împrejurările comiterii acesteia, din legatura ei cu mediul social în care a fost săvârşită. Înlăturarea acestei stări este posibilă prin ruperea infractorului de acest mediu, adică, ţinând seama de condiţia sa de străin, prin interzicerea de a mai rămâne pe teritoriul ţării, şi, ca urmare, prin îndepărtarea silită de pe acest teritoriu.
În dreptul internaţional, expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat constrânge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său, să-l părăsească în cel mai scurt timp.
Corespunzător dreptului statului de a stabili condiţiile de intrare a străinilor, este dreptul statului de a refuza unui străin continuarea şederii pe teritoriul naţional şi, ca urmare, de a recurge la expulzarea sa. Prin expulzare se înţelege obligarea străinului să părăsească teritoriul statului unde îşi are reşedinţa. Datorită caracterului său sancţionator, măsura expulzării este dispusă printr-un act administrativ individual, motivat prin raţiuni de ocrotire a ordinii publice, a regimului politic, sistemului economic, securitate naţinală.
În ceea ce priveşte însă condiţiile de exercitare a dreptului statului de a expulza străinii, dreptul internaţional impune anumite limite. Se consideră, astfel, că aceste condiţii nu trebuie să fie inutil de drastice, să se permită, eventual, expulzatului, să-şi aleagă statul spre care să fie expulzat, să se respecte, în legătură cu expulzarea, drepturile elementare ale persoanei, cum ar fi excluderea violenţei, a detenţiei ilegale.
Articolul 13 al Pactului internaţional privind drepturile civile şi politice adoptat de Adunarea Generală a O.N.U. în 1966, stabileşte că “Un străin care se află în mod legal pe teritoriul unui stat, parte la acest pact nu poate fi expulzat decât ca urmare a unui decizi luate, în conformitate cu legea şi dacă raţiuni imperioase de securitate naţională nu se opun, el trebuie să aibă poisibilitatea de a prezanta motivele care pledează împotriva expulzări sale şi de a obţine reexaminare cazlui său de către o autoritate competentă “.
Există însă şi alte limite ale expulzării. Astfel, potrivit art. 33 (1) din Convenţia privind statutul refugiaţilor din 28 iulie 1951 adopată de Conferinţa O.N.U a plenipotenţialilor, “un străin nu trebuie expulzat într-o ţară sau un teritoriu în care persoana sau libertatea sa ar fi amenninţate pe motiv de rasă, religie, cetăţenie sau opinii politice”.
Măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal care se dispun în raport cu persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală în scopul înlăturări unor stări de pericol şi+a preântâmpinării săvârşirii altor fapte prevăzute de legea penală. Astfel, măsura de siguranţă a expulzării se caracterizează, ca şi celelalte măsuri de siguranţă, prin trăsături specifice şi anume:
prin cauza care provoacă starea de pericol social şi justificarea recurgerii la această măsură de siguranţă ;
prin felul şi intensitatea pericolului social care determină regurgerea la această măsură de siguranţă ;
prin modul în carese ajunge la înlăturarea stării de pericol.
Expulzarea, ca măsură de siguranţă, se deosebeşte de expulzarea ca măsură administrativă, prin faptul că cea dintâi se ia numai fată de străinul care a săvârşit o infracţiune şi prezintă pericolul săvârşiri unor noi fapte şi numai de către instanţele de judecată prin hotărârea de condamnare. Expulzarea administrativă se ia, asa cum o arată şi denumirea, de către organele administrative, faţă de străini consideraţi indezirabili pe teritoriul ţării, deşi nu au săvărşit fapte ilicite.
În dreptul penal român expulzarea este reglementată în Codul penal, art. 117. Executarea măsuri expulzării este reglementată în art. 438, Codul de peocedură penală. Procedura de punere în aplicare diferă după cum măsura de siguranţă însoţeşte sau nu măsura închisori. De asemenea, pentru luarea măsuri expulzării, instanţa trebuie să constate că făptuitorul a săvârşit o infracţiune, deci o faptă care prezintă toate trăsăturile esenţiale ale infracţiunii şi că nu există vreo cauză care exclude infracţiunea conform art. 44-51 Codul penal.
ASEMĂNĂRII ŞI DEOSEBIRI DINTRE CELE DOUĂ INSTITUŢII
O primă asemănare între instituţia extrădării şi cea a expulzării o presupune faptul că se aplică numai infractorului cetăţean străin sau fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate , nici un cetăţean român sau persoană fără cetăţenie care domiciluiaza pe teritoriul ţării noastre neputând fi extrădat sau expulzat.
Tototdată nici una din cele două măsuri nu se va lua în eventualitatea în care infractorul străin sau fără cetăţenie cu domiciliul în străinătate riscă să fie supus torturii sau să i se aplice pedeapsa capitală.
De asemenea, în cazul ambelor instituţii trebuie să se fi comis o infracţiune astfel încât, acestea să poată fi aplicate, deosebindu-se însă prin faptul că, în cazul extrădării infracţiunea trebuie să se fi săvârşit pe teritoriul statului solicitant, pe când în cazul expulzării ihnfracţiunea trebuie să se fi săvârşit pe teritoriul statului nostru.
O altă deosebire între cele două instituţii este din punct de vedere procedural. Astfel, expulzarea se deosebeşte de extrădare întrucât cea dintâi se dispune din oficiu de către autorităţile judiciare, ca urmare a comportării necorespunzătoare în ţara noastră a străinului sau a persoanei fără cetăţenie care nu domiciliază în România , în timp ce extrădarea (instituţie de drept internaţional) se dispune la cererea unui stat , pe bază de convenţii internaţionale de reciprocitate sau în temeiul legii de extrădare, datorită faptului că persoana respectivă a avut o comportare necorespunzătoare în străinătate.
Cuprins: Pag.
Cap.1 – Noţiune; aspecte generale. ........................................... 4
1.1. Definiţia instituţiei extrădării; reglementare juridică ........... 4
1.2. Definiţia instituţiei expulzării; motivaţia
încadrării ei între măsurile de siguranţă;
reglementare juridică ............................................................ 7
1.3. Asemănări şi deosebiri între cele două instituţii ................. 10
Cap. 2 – Scurt istoric asupra instituţiilor extrădării
şi expulzării. ...............................................................................12
Cap. 3 – Condiţii privitoare la infracţiune. .............................16
3.1. Condiţii referitoare la infracţiune în cazul extrădării. ...........16
3.2. Condiţii referitoare la infracţiune în cazul expulzării. ...........17
Cap.4 – Condiţii referitoare la persoana infractorului. .........19
4.1. Câteva aspecte generale privind cetăţenia. ...........................19
4.2. Regimul juridic al străinilor în România. ..............................28
4.3. Condiţii de extrădare a infractorului. ...................................34
4.4. Condiţii de expulzare a infractorului. .................................. 35
4.5. Condiţii de extrădare privitoare la
persoana condamnatului .................................................... 35
4.6. Condiţii privind urmărirea penală sau
executarea pedepsei, precum şi cererea de extrădădare ..... 37
4.7. Efectele extrădării ................................................................. 37
Cap. 5 – Procedura extrădării .................................................. 40
5.1. Sisteme de acordare a extrădării ........................................... 40
5.2. Procedura în cazul în care România este statul solicitant ..... 42
5.3. Procedura în situaţia în care România este statul solicitat .... 44
5.4. Ordinea de preferinţă în acordarea extrădării şi
tranzitarea extrădaţilor ........................................................ 48
Cap.6. – Procedura expulzării .................................................. 50
6.1. Constatarea de către instanţă a cetăţeniei
străinului infractor sau a ţării de domiciliu
a persoanei fără cetăţenie care domiciliază
în străinătate. Deliberarea şi
luarea hotărârii de expulzare ............................................... 50
6.2. Cazurile în care măsura de siguranţă este însoţită sau nu de pedeapsa închisorii. Revocarea expulzării. .................................. 51
Cap. 7 – Alte forme de asistenţă juridică internaţională
în materie penală ........................................................................ 53
Cap. 8 – Perspective în evoluţia extrădării
şi a altor forme de cooperare internaţională
în materie penală ............................................................... 54
Cap. 9 – Extrădarea în reglementarea Convenţiei europene ..56
Cap. 10 – Prezentarea unor cazuri reale
în care s-a aplicat măsura de extrădare
sau expulzare ..................................................................... 65
Bibliografie ................................................................................. 72