Sarcinile de bază a jurisprudenţei pot fi realizate numai prin respectarea drepturilor şi intereselor legale ale omului.Neîncălcarea drepturilor personalităţii,combinarea armonioasă a intereselor personale şi obşteşti cu cele ale statului e o condiţie nestingherită a unui stat de drept.

   Dintre multitudinea drepturilor ce le are omul,un loc important îl are dreptul bănuitului,învinuitului, inculpatului şi condamnatului la apărare.Acestui principiu i se atribuie un loc aparte în sistemul principiilor unui stat democratic.

      Înfăptuirea dreptului la apărare e nu numai o manifestare a democratismului,dar şi o condiţie necesară pentru realizarea eficientă a justiţiei.Respectarea garanţiilor procesuale a învinuitului în procesul penal în care lipsesc contradicţiile între interesele legale a persoanei şi cele ale statului asigură supremaţia legii şi dreptăţii în procesul înfăptuirii justiţiei. În principiul asigurării învinuitului dreptul la apărare îşi găsesc reflectate umanismul şi democratismul justiţiei.Realizarea acestui principiu contribuie la înfăptuirea funcţiei educative a educaţiei.

        Apărarea de învinuire înaintată este un drept şi nu o obligaţie a învinuitului.El poate da sau nu explicaţii.El poate să recunoască vina sau să o nege.Însă în orice caz statul este obligat să-i asigure dreptul la apărare.De aceea una din cauzele greşelilor judecătoreşti este încălcarea dreptului învinuitului de a se apăra.Practica arată că stricta respectare a drepturilor învinuitului în procesul urmăririi penale şi dezbaterilor judiciare exclude posibilitatea nejustificată şi nelegală de acuzare,de folosire nejustificată a legii penale,de stabilire a unei pedepse nelegale.Asigurarea reală a apărării este o garanţie a cercetării obiective complete şi multilaterale a probelor,este o condiţie necesară a aflării adevărului pe caz, a apărării drepturilor şi intereselor legale a persoanei,a emiterii unei sentinţe legale şi întemeiate.

        Principiul garantării dreptului la apărare ca regulă de bază a procesului penal are ca finalitate necondamnarea nici unei persoane şi nici un vinovat sa nu suporte rigorile legii penale mai mult decat se cuvine.

          Ar fi greşit de menţionat că nu este necesară apărarea când statul are ca obligaţie primordială apărarea intereselor legale a persoanelor.Dreptul la apărare nu e o instituţie în plus,ci un drept necesar şi important justiţiei într-un stat.Şi dacă (unde) e prezentată învinuirea este necesar şi existenţa unei apărări pe această învinuire.

          Însăşi justiţia este interesată în faptul că împrejurările cazului să fie pe deplin reflectate atât din partea învinuirii cât şi din partea apărării. Numai prin consolidarea acestor două păreri se creează o atmosferă care va duce la pronunţarea unei sentinţe legale şi întemeiate. De asemenea,nu trebuie exclus faptul că însăşi persoana ce efectuează cercetarea penală,anchetatorul,procurorul,instanţa de judecată îndep linind un lucru complex pot face cateva greşeli.În aceste cazuri învinuitul cât şi apărătorul lui trebuie să aibă posibilitatea să le înlăture.

        Ideea dreptului la apărare se regăseşte in cele mai vechi timpuri,incă din dreptul roman,când nimeni  nu putea fi judecat,nici măcar sclavul, fără a fi apărat,dreptul la apărare fiind considerat o cerinţă şi o garanţie,necesare pentru realizarea unui echilibru între interesele persoanei şi cele ale societăţii.

Modalităţile practice  de punere in valoare a dreptului de apărare ,pe care Constituţia îl recunoaşte părţilor,sunt stipulate pe larg in art.6 si art.171-173 din Codul de procedură penală.

       Preocuparea legiuitorului pentru garantarea si exercitarea deplină cu mijloace  juridice a dreptului la apărare in procesul penal se justifică prin aceea că ilicitul penal reprezintă una dintre cele mai grave încălcări ale ordinii de drept,cunoscută sub denumirea specifică de infracţiune. Angajarea răspunderii penale a unui inculpat,cât si obligarea sa şi a altor persoane chemate,conform legii,sa răspundă din punct de vedere civil pentru prejudiciile cauzate,se pot face numai pe bază de probe din care să rezulte săvârşirea faptei cu vinovăţie de către respectivele persoane,cauzarea unui prejudiciu cuantificabil.Deci organele judiciare in cadrul procesului penal au obligaţia de a asigura aflarea adevărului cu privire la faptele si împrejurările cauzei,precum si cu privire la persoana făptuitorului.

            Prin  recunoaşterea şi garantarea dreptului la apărare,legiuitorul a impus organelor judiciare obligaţia de a-l asigura efectiv părţilor din procesul penal,în vederea stabilirii adevărului,astfel incât pedeapsa pentru infractor,răspunderea civilă a acestuia si a părtii responsabile civilmente,pe de o parte,cât si drepturile părţii vătămate si ale părţii civile,pe de altă parte, să fie pe deplin dovedite sub toate aspectele,beneficiind de sprijinul avocaţilor aleşi sau numiţi din oficiu în condiţiile legii.

         Pentru a putea inţelege fenomenele referitoare la apariţia şi evoluţia istorică a conceptului de drept de apărare ,trebuie să facem o incursiune asupra evenimentelor care s-au produs de-a lungul etapelor istorice parcurse de omenire.Până in epoca modernă nu putem vorbi de existenţa unui sistem juridic de garantare a dreptului de apărare ,dar,pentru o înţelegere mai profundă a condiţiilor istorice în care germenii acestui drept au apărut şi au dat roade,apreciez că se impune să studiem  cu atenţie şi să trecem în revistă etapele pe care omenirea şi instituţiile statului le-au parcurs de-a lungul timpului şi cu precădere acele acte şi fapte care au concurat la apariţia ideii de ocrotire a drepturilor omului.

        În tot cursul istoric de dezvoltare a omenirii ,o lege era urmată de altă lege mai bună,completă.În fapt, deşi drepturile omului sunt considerate universale,iar oamenii se nasc egali şi se bucură de drepturi egale,nu toţi au aceleaşi posibilităţi să-şi reclame şi să-şi exercite drepturile la nivelul corespunzator,astfel că există tendinţa de a se crea inegalitaţi,de a se afirma drepturile unor grupuri în dauna altora,de a se exclude unele comunităţi de la exercitarea deplină a drepturilor omului. 

           În Grecia antică,marele gânditor Hesiod(700î.H.) în lucrarea ,,Munci si zile’’,urmată de opera marelui jurist şi legiuitor Solon(640-558î.h),au apărut primele idei privind ,,legalitatea naturală’’.În aceeaşi idee ,Pericle afirma: ,,Din punct de vedere al legilor ,toţi ,fără a se considera deosebirile private,se bucură de egalitate pentru accesul la demnităţi;fiecare,după modul cum se distinge,obţine o preferinţă fondată pe merit,nu pe clasă’’ .Vechea Eladă a cunoscut sistemul acuzatorial în judecarea proceselor.Procedura ateniană se manifesta prin participarea la judecată a membrilor cetăţii.Publicitatea şi oralitatea dezbaterilor erau asigurate.Acuzatorul,care era un simplu cetăţean,îşi prezenta rechizitoriul,administrând probele în acuzare,după care se ascultau martorii şi doar la urmă se dădea cuvântul în apărare.

        Un loc distinct în istoria drepturilor omului dar şi în cea a apariţiei primelor elemente şi manifestări de garantare a dreptului de apărare le găsim înscrise în Dreptul Roman.Ca mijloc de apărare ,moral,dar foarte puternic,era înfaţişarea acuzatului asistat de oameni de vază,laudatores.Dacă acuzatul nu se putea apăra singur,puteau să-l apere prietenii sau era apărat de oameni de profesie.Procesele erau publice,orale şi se desfaşurau pe principiul contradictorialităţii.Concluzia care se desprinde din ideile umaniste ale înţelepţilor din antichitatea greacă,ebraică,etc,este aceea că ele se refereau la egalitatea şi libertatea oamenilor liberi,nu şi a sclavilor.

          În concepţia juridică a secolelor XVIII şi XIX dreptul la apărare a fost considerat ca un drept natural inerent persoanei umane .Fără a se nega importanţa covârşitoare a dreptului  la apărare pentru persoana umană,în teoriile moderne contemporane s-au abandonat referirile la aşa-numitul drept natural,considerându-se că dreptul la apărare constituie un principiu juridic general inerent ordinii de drept şi fără de care ordinea democratică instaurată într-un stat de drept nu se poate concepe. 

         Întrucât dreptul la apărare nu a fost considerat în doctrina modernă un simplu drept cu implicaţii şi rezonanţe exclusiv judiciare,ci un principiu inerent ordinii de drept care se aliniază concepţiei contemporane asupra drepturilor omului,el a fost înscris în multe norme de drept internaţional.Din evocarea acestor documente nu poate lipsi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (1948) şi Convenţia Europeană asupra Drepturilor Omului(1959).

        Nu vom intra în esenţa apărării dacă nu vom analiza obiectul ei. Realizarea apărării ,necesită descoperirea acelui fapt,spre care ea este îndreptată şi la ce tind subiecţii care efectuează apărarea.În obiectul apărării se oglindeşte specificul ei adică drepturile şi posibilităţile acordate de legiuitor în procesul examinării dosarului penal.

        Elementele cele mai importante şi primare în structura obiectului apărării sunt interesele învinuitului.Dupa înaintarea învinuirii sau întocmirea procesului-verbal de interogare în calitate de învinuit,la persoană,apar câteva interese.Unul din ele(şi cel mai important) este tendinţa de se eschiva de la răspunderea penală şi pedeapsa penală.Interesul său material se reduce la acela de a respinge complet toate pretenţiile materiale ce sunt înaintate pe cazul concret.

      Cu alte cuvinte,în obiectul apărării nu intră interesele abstracte ci subiective,interese ce ţin de personalitatea învinuitului.Pentru realizarea intereselor sale, bănuitului sau învinuitului îi sunt atribuite un şir de drepturi.Ele sunt garantate prin legislaţie atribuindu-se la toţi,adică făcând parte din drepturile obiective ale lor.

       Drepturile subiective servesc ca mijloc de realizare,concretizare a prevederilor legale.Elementele acestor drepturi nu pot fi privite ca similare,capabile să se completeze reciproc.Fiecare din ele îndeplineşte un rol distinct în mecanismul realizării dreptului.Însă obiect al apărării nu poate fi orice drept.Dreptul obiectiv este imposibil de a fi încalcat! şi de aceea  ca obiect al apărării el nu poate fi.Acest lucru poate fi spus şi despre dreptul subiectiv neîncălcat,deoarece nu avem de cine îl apăra şi de ce.

           În ceea ce priveşte dreptul subiectiv încălcat,faţă de subiectul apărării apare doar problema realizării lor.Deci,obiect al apărării sevesc drepturile subiective încălcate,care mai întâi trebuie restabilite şi mai apoi realizate.Apărarea lor e necesară.Sunt garantate de stat numai interesele recunoscute de lege.

          Referitor la dreptul subiectiv menţionăm că învinuitul poate să şi le apere pe oricare din ele,inclusiv şi cele încălcate după părerea lui.În realitate încălcarea drepturilor poate fi fictivă şi în acest caz nu este nevoie de apărare.Ca obiect al dreptului la apărare servesc interesele subiective legale şi drepturile subiective încălcate real. Clasificarea apărării :

           

-După modul de apariţie:

-stabilită de lege

-stabilită de contract

-După subiecţii ce exercită apărarea:

-apărare exercitată de învinuit

-apărare exercitată de apărător.

1-când apărătorul este obligat să fie prezent.Cauzele când prezenţa apărătorului e obligatorie e strict stabilită de lege.

2-când prezumţia apărătorului e facultativă – o situaţie proporţional inversă primei.Aici,exercitarea serviciilor de apărător depind de dorinţa directă a bănuitului sau învinuitului.

-După modul de manifestare:

-apărare în procesul cercetării penale şi anchetei ;

-apărarea în stadiul dezbaterilor judiciare;

- apărarea în procesul atacului sentinţei;

-apărarea în situaţia depistării unor împrejurări ce necesită o cercetare adăugătoare.

După intensitate:

-apărare activă

-apărare pasivă