Disciplina şi respectarea strictă a ordinelor comandanţilor şi şefilor militari au constituit întotdeauna cerinţe esenţiale ale organizării oricărei armate, considerându-se că numai printr-o disciplină fermă se întăreşte şi se menţine capacitatea de luptă a armatei. Majoritatea regulilor specifice vieţii militare urmăreau să asigure întărirea disciplinei militare prin toate mijloacele, inclusiv prin sancţionarea cu cele mai aspre pedepse a faptelor de laşitate, dezertare, nesupunere la ordinele comandanţilor, etc.

       Legile române prevedeau pedeapsa cu moartea pentru laşitate în timpul luptei sau pentru neexecutarea ordinelor comandantului. Dacă o unitate întreagă ar fi încercat să fugă din faţa inamicului i se aplica pedeapsa decimării (era executat câte un soldat la fiecare zece soldaţi, iar ofiţerii erau toţi decapitaţi).

         În Evul mediu actele de dezordine săvârşite de ofiţeri se soluţionau prin duel, însă soldaţilor de rând li se aplicau pedepse foarte aspre, inumane, pentru orice abatere de la disciplină.

           În Franţa, spre sfârşitul Evului mediu, regulile ostăşeşti cutumiare sunt înlocuite cu ordonanţe regale care prevedeau amănunţit norme de sancţionare a faptelor contra disciplinei militare. Cele mai frecvente pedepse care se aplicau erau : închisoarea, munca la galere şi pedeapsa cu moartea. După Revoluţia franceză din 1789 încep să apară legi penale specifice pentru viaţa militară, este incriminată dezertarea şi atunci când este comisă de ofiţeri.Este adoptat primul Cod penal pentru timp de război (1793) şi care cuprindea un număr de 50 articole, iar pedepsele cele mai frecvent aplicate erau cele cu moartea sau punerea în lanţuri. De asemenea, au fost înfiinţate tribunale militare permanente (1796).

          În Ţările Române au existat, multă vreme, reguli tradiţionale după care erau pedepsite faptele de indisciplină militară. De regulă, asemenea fapte erau judecate, după caz, de căpitani, ispravnici, vornici, pârcălabi sau hatmani, care, pe lângă atribuţii administrative, aveau şi funcţii militare, precum şi de judecată.

          În Moldova şi Muntenia jurisdicţia militară era dată în competenţa marelui hatman al ţării care judeca singur pe ostaşii care încălcau regulile disciplinei militare. După reorganizarea armatelor în Muntenia şi Moldova, potrivit Tratatului de la Adrianopol (1829), judecarea militarilor se făcea pe baza Codului rus de justiţie militară din 1812.

      Mai târziu, în Regulamentul organic au fost incluse şi norme privind viaţa ostăşească. După unirea Principatelor Române se va aplica şi în Moldova dispoziţiile din Condica penală ostăşească elaborată în Muntenia, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei(1852).

        Prin acest act normativ se încerca să se dea o reglementare proprie infracţiunilor militare, în conformitate cu tradiţiile poporului nostru. În această legiuire, insubordonarea era pedepsită şi în cazurile în care era săvârşită din neglijenţă ori lenevie.

 Simpla intenţie de a dezerta ori nedenunţarea celui care avea o astfel de intenţie se pedepseau cu 25 lovituri cu băţul. De asemenea, mai erau incriminate: lovirea şi ofensa superiorului; fapta comandantului de a nu se îngriji de oamenii din subordinea sa şi altele.

Aceste reglementări s-au aplicat până-n anul 1873 când a fost adoptat Codul Justiţiei Militare (o copie fidelă a Codului francez de justiţie militară din 1857). Acesta a fost în vigoare, cu mici modificări până-n anul 1937, când a fost adoptat un nou Cod al justiţiei militare. Acesta din urmă a fost republicat în anul 1948 şi menţinut în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când a intrat în vigoare noul Cod penal.  

  Prin Codul Penal din 1969 legiuitorul a renunţat la sistemul anterior care admitea funcţionarea paralelă a Codului penal cu Codul justiţiei militare, cuprinzând în dispoziţiile din partea speciala a celui dintâi şi fapte care în legislaţia anterioară fuseseră incriminate prin legi speciale (Codul Justiţiei Militare). 

Ca urmare, în Codul penal a fost introdus un grup distinct de infracţiuni denumite contra capacităţii de apărare (Titlul X), sistematizate în cadrul a trei capitole distincte, şi anume : 

- infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare , infracţiuni pe câmpul de luptă şi infracţiuni specifice aviaţiei şi marinei militare, prevăzute în articolele 331-347 Cod penal. În literatura juridică acestea sunt cunoscute sub denumirea de  infracţiuni militare, deoarece se pot săvârşi numai de militari şi-n plus lezează numai valori sociale specifice ale armatei, componente ale capacităţii de apărare a ţării ca valoare socială fundamentală; 

- infracţiuni săvârşite de militari sau civili, prevăzute în articolele 348-352 Cod penal;

- infracţiuni săvârşite numai de civili, prevăzute în articolele 353-354 Cod penal;

        Cu menţiunea că ultimele două subcategorii de infracţiuni vizează acele valori sociale  speciale care se referă la obligativitatea îndeplinirii unor îndatorii în legătură cu armata şi cu serviciul militar.

 

      Apărarea patriei este obligaţia fiecărui cetăţean al României, indiferent de naţionalitate, convingeri politice sau religioase.În calitatea sa de apărător al patriei,militarul este dator să aplice în întreaga sa activitate legile ţării şi prevederile actelor normative specifice armatei.

        Această datorie este legitimată prin jurământul militar pe care îl depune fiecare cetăţean chemat să îndeplinească serviciul militar .

       Prin termenul militar se înţelege cadru militar în activitate , cadru militar în retragere sau în rezervă, pe timpul cât poartă uniforma militară sau este concentrat (mobilizat), militar în termen, militar în termen redus, militar angajat pe bază de contract în activitate sau când este concentrat, student sau elev al instituţiilor militare de învăţământ (cu excepţia elevilor, colegiilor militare liceale). Regulamentul de ordine interioară în unitate stabileşte îndatoririle militarilor şi cerinţele care stau la baza relaţiilor între militari.

         Atribuţiile militarilor cu diferite funcţii şi cele ale compartimentelor care nu au fost menţionate în prezentul Regulament se stabilesc prin acte normative specifice ( ordin de zi pe unitate ), în baza cărora comandanţii îşi pot elabora regulamente proprii de ordine interioară.

         Prin termenul „compartiment” se înţelege direcţie, secţie, birou sau altă structură organizatorică cu acelaşi domeniu de activitate. Regulamentul de ordine interioară în unitate se aplică în toate structurile Academiei României, iar respectarea prevederilor acestuia este obligatorie.

       Disciplina militară este cel mai important factor al capacităţii de luptă a unei armate . Ea defineşte subordonarea, asigură autoritatea şi este obligatorie pentru toţi militarii, fără deosebire de grad sau funcţie.

          Disciplina militară constă în respectarea şi executarea cu stricteţe şi întocmai de către militarii de toate gradele, a regulilor stabilite prin legile în vigoare şi regulamentele militare . La temelia disciplinei militare ferme stau devotamentul nemărginit faţă de cauza şi interesele de stat ale României, hotărârea fiecărui militar de a lupta,la nevoie, până la sacrificiul suprem pentru apărarea cuceririlor revoluţionare ale poporului, a ordinii de drept, a hotarelor patriei, a suveranităţii , independenţei şi integrităţii statului nostru, a păcii.

      Disciplina militară presupune o subordonare completă şi se bazează pe recunoaşterea conştientă de către fiecare militar, a necesităţii îndeplinirii îndatoririlor sale militare şi pe simţul răspunderii personale faţă de obligaţia ce-i revine de a se preocupa, permanent, de ridicarea pregătirii sale militare şi de specialitate şi de întărirea capacităţii de luptă a armatei.

- să-şi însuşească temeinic toate cunoştinţele militare necesare îndeplinirii îndatoririlor sale;

- să respecte, cu stricteţe, prevederile legale şi jurământul militar şi să execute,întocmai şi la timp, prevederile regulamentelor şi instrucţiunilor militare, precum şi ordinele şi dispoziţiile primite;

- să suporte cu tărie toate greutăţile şi privaţiunile serviciului militar, iar pentru îndeplinirea îndatoririlor ce-i revin, la nevoie, să nu-şi cruţe nici chiar viaţa;

- să păstreze cu stricteţe secretul;

- să stimeze pe comandanţi (şefi) şi superiori;

- să dea salutul militar şi să respecte regulile de politeţe;

- să aibă o conduită demnă în unitate şi în afara acesteia, potrivit prevederilor regulamentare, tradiţiilor ostăşeşti şi regulilor de convieţuire socială;

- în toate ocaziile să fie echipat regulamentar şi să aibă o ţinută corectă;

- să fie sobru şi exigent cu sine însuşi, să oprească pe cei din jurul lui de la încălcarea ordinii de drept şi a celei militare şi să contribuie activ la apărarea prestigiului armatei şi a demnităţii cetăţenilor;

- să fie cinstit , sincer şi drept;

- să păstreze cu grijă bunurile din trezoreria armatei şi ale poporului şi să ia atitudine fermă împotriva risipei,abuzurilor şi a încălcării ordinelor şi dispoziţiilor privind folosirea şi întreţinerea lor ;

- să cunoască modul de funcţionare şi de întrebuinţare a armamentului şi tehnicii din înzestrare şi să le menţină în permanent în stare de funcţionare;

- să-şi dea concursul în orice împrejurare s-ar afla , la menţinerea ordinii de drept şi disciplinei militare;

- formarea şi dezvoltarea la militari a unor înalte calităţi morale  politice şi de luptă, precum şi a deprinderilor necesare îndeplinirii îndatoririlor ce le revin;

- menţinerea ordinii regulamentare în unităţi, subunităţi şi formaţiuni , precum şi desfăşurarea tuturor activităţilor militarilor în strictă conformitate cu prevederile legilor, regulamentelor, instrucţiunilor şi ordinelor;

- exigenţa comandanţilor faţă de subordonaţi şi folosirea justă a măsurilor de convingere şi constrângere;

- exemplu personal dat de comandanţi şi superiori;

       Încălcarea jurământului militar,trădarea de patrie,trecerea de partea inamicului, dezvăluirea secretului, aducerea de prejudicii capacităţii de apărare a patriei, constituie infracţiunile cele mai grave faţă de popor şi sunt pedepsite prin lege cu toată asprimea. 

        Prevederea în legea penală a faptei ca infracţiune este a treia trăsătură esenţială a infracţiunii, consacrată de art. 17 C. pen., precum şi în art. 2 C. pen., teza I, care face precizarea că numai „legea prevede care fapte constituie infracţiuni".

Această cerinţă esenţială arată că pentru existenţa unei infracţiuni nu este suficient să existe o faptă care prezintă pericol social şi este săvârşită cu vinovăţie, ci mai trebuie ca această faptă să fie prevăzută de lege ca infracţiune şi sancţionată cu o anumită pedeapsă .

        Prevederea în legea penală a faptelor periculoase pentru societate se realizează, mai întâi, prin aceea că în Partea generală a Codului penal se defineşte şi reglemen¬tează noţiunea generală de infracţiune, după care, în Partea specială a Codului penal şi în legile speciale se prevede şi se descrie fiecare faptă considerată infracţiune şi sancţiunea corespunzătoare. Aşadar, în raport de cerinţele acestei trăsături esenţiale, fapta periculoasă pentru societate devine infracţiune numai dacă ea este prevăzută ca atare prin legea penală (nullum crimen sine lege),adică numai atunci când i se consacră caracterul de faptă juridică, de categorie juridică, de infracţiune.

        Prevăzând în lege faptele care sunt considerate infracţiuni, doctrina şi legislaţia noastră penală nu admit aşa-numita incriminare prin analogie, respectiv considerarea unei fapte neprevăzute de lege ca infracţiune, prin simpla asemănare cu altă faptă prevăzută ca infracţiune, deoarece astfel de practici pot aduce mari daune asigurării legalităţii în ţara noastră.

        Aşa cum rezultă din prevederile art. 17 alin. (1) C. pen., pentru ca o faptă să fie considerată infracţiune trebuie să întrunească trei trăsături esenţiale: să prezinte pericol social, să fie săvârşită cu vinovăţie şi să fie prevăzută de legea penală .

       Reţinem deci, că în sistemul nostru penal, infracţiunea este definită în mod expres, legiuitorul utilizând procedeul enumerării trăsăturilor sale esenţiale, prin intermediul cărora a relevat atât caracterul complex al infracţiunii, câţ şi subordo¬narea strictă a conceptului respectiv faţă de principiul legalităţii, cu toate implicaţiile ce decurg de aici.

       Nu ar putea fi socotite ca trăsături esenţiale numai „atributele" faptei, fără a fi luată în considerare şi fapta ca atare.

Infracţiunea se caracterizează în primul rând prin aceea că este o faptă, în accep¬ţiunea cea mai cuprinzătoare a cuvântului, o manifestare reală, cu o existenţă obiectivă, capabilă a fi percepută şi caracterizată .

      Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o inter¬venţie a acestuia împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a le leza integritatea sau a le pune în pericol.

        Fapta se poate manifesta sub formă de acţiune sau inacţiune.

      Acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a produce o modificare în realitatea care îl înconjoară.

     Inacţiunea constă într-o comportare negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, trebuie să prezinte pericol social . Codul penal român a prevăzut în dispoziţiile art. 18 că fapta care prezintă pericol social este orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia din valorile sociale enumerate în art. 1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară apli¬carea unei pedepse. Prin faptă care prezintă pericol social înţelegem acea manifestare exterioară, de natură a vătăma sau a pune în pericol valorile sociale de a căror integritate şi sigu¬ranţă este condiţionată desfăşurarea normală a relaţiilor sociale .

        Periculoase pentru societate în înţelesul legii penale sunt faptele care lezează sau pun în pericol cele mai importante valori ocrotite de legea penală, ca siguranţa statului, patrimoniul, persoana şi drepturile acesteia, sistemul economic şi alte valori sociale ocrotite de lege. Datorită pericolului lor deosebit, legea penală a caracterizat ca infracţiuni faptele prin care se aduce atingere: persoanei sub aspectul tuturor atributelor sale (omorul, art. 178, vătămarea corporală gravă, art 187, violul, art. 217, calomnia, art 225), patrimoniului (furtul, art. 249, înşelăciunea, art 260), siguranţei naţionale (trădarea, art. 271, subminarea puterii de stat, art. 283) şi altor valori sociale importante.

       Pericolul social se poate exprima, de asemenea, în starea de nelinişte şi insecuri¬tate socială pe care fapta penală o creează, subliniindu-se în acest fel una din implica¬ţiile negative ale vătămării pe care infracţiunea o presupune .

        Pentru a forma o trăsătură esenţială a infracţiunii, pericolul social trebuie să aibă caracter penal, adică să prezinte un anumit grad, specific infracţiunii, ca ilicit penal, distingând-o de alte forme de ilicit juridic (administrativ, civil etc.) şi să determine aplicarea unei pedepse.

        Pericolul social al infracţiunii prezintă grade deosebite, unele infracţiuni având un grad mai mare de pericol social (de ex. omor, tâlhărie etc.) şi atrăgând o pedeapsă mai aspră, altele un pericol social mai mic (de ex. lovirea, ameninţarea etc), fapt pentru care legiuitorul a prevăzut pedepse mai uşoare.

       Gradul de pericol social penal este determinat de o serie de factori ca: valoarea relaţiei lezate, valoarea cauzală a acţiunii-inacţiunii, mărimea şi natura urmărilor produse sau care s-ar fi putut produce, persoana infractorului, forma vinovăţiei, mobilul ori scopul cu care s-a acţionat, mijloacele folosite etc.

       În ştiinţa dreptului penal şi în practica legislativă, pericolul social este cunoscut sub două forme: pericolul social generic (abstract) şi pericolul social concret.

a) Pericolul social generic sau abstract este acel pericol general, aşa cum este fixat în legea penală. De exemplu, pericolul infracţiunii tip omor, furt, fals intelectual etc.

       Pericolul social generic este evaluat în mod abstract de legiuitor, care ia în consi¬deraţie o multitudine de factori, privind importanţa valorii ocrotite, gravitatea lezării posibile, starea şi dinamica manifestărilor infracţionale vizate, împrejurările în care se pot săvârşi astfel de fapte etc. Rezultatul evaluării se exprimă în pedeapsa înscrisă de legiuitor în legea penală pentru acea infracţiune.

b) Pericolul social concret al infracţiunii se referă la pericolul social al faptei săvârşite, al unei infracţiuni individuale.

        Dacă pericolul social generic este stabilit de legiuitor, pericolul social concret urmează să fie identificat de instanţa de judecată cu prilejul judecării faptei şi se reflectă în sancţiunea penală aplicată.

        Determinarea pericolului social concret se face în funcţie de vătămarea cauzată obiectului infracţiunii, de împrejurările concrete ale comiterii faptei, de trăsăturile ce caracterizează elementul material, precum şi de alte împrejurări ale conţinutului concret al infracţiunii.

        Evaluarea lui este importantă, pe de o parte pentru că lipsa în concret a gradului de pericol social specific infracţiunii duce, potrivit legii în vigoare, la inexistenţa infracţiunii (art. 18 C. pen.), iar pe de altă parte pentru că în procesul de indivi¬dualizare a pedepsei, gradul de pericol social al faptei este una din regulile generale de individualizare (art. 87 C. pen.) .

        Dispoziţiile art. 18 C. pen. au fost completate cu art. 19. pen., care se referă la „fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni".

     De multe ori din practica judiciară rezultă că anumite fapte comise formal, înde¬plinesc trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, dar în concret, pericolul social nu eviden¬ţiază o periclitare a valorilor sociale ocrotite, fiind minim, şi insuficient pentru a caracteriza fapta ca infracţiune. Deci, este posibil ca, în concret, fapta comisă să fie lipsită de importanţă, iar pentru combaterea ei să nu fie nevoie de a se angaja răspunderea penală a făptuitorului. Cum însă la incriminarea unei fapte legiuitorul ia în considerare printre altele şi pericolul social pe care-1 prezintă fapta, tot legiuitorul trebuie să prevadă în ce condiţii fapta concretă nu are gradul de pericol social necesar al unei infracţiunii.