In accepţiunea obişnuita, prin noţiunea de balistica se înţelege acea ramura a fizicii aplicate care se ocupa cu studiul mişcării unui corp greu aruncat sub un anumit unghi fata de orizontala, mişcare determinată de impulsul primit iniţial şi de rezistenţa opusă de mediul in care se mişca corpul . Balistica studiază, in principal, mişcarea proiectilelor, ea constituindu-se in una din primele domenii de dezvoltare a fizicii clasice . 

La rândul ei, muniţia este denumirea generica data cartuşelor pentru armamentul de infanterie, grenadelor de tot felul, loviturilor de artilerie, bombelor de aviaţie etc. 

Balistica  este o ramura a mecanicii teoretice, ea având ca obiect de studiu construcţia si funcţionarea armelor de foc, efectele produse de acestea, construcţia si funcţionarea muniţiei, precum si mişcarea proiectilului sau glonţului .

Potrivit literaturii de specialitate , balistica generala se împarte in: balistica interioara, balistica exterioara si balistica ţintei.

        Balistica interioara studiază fenomenele ce se produc in interiorul ţevii după percutare.

      Aceasta balistica interioara se compune din: balistica interioara teoretica si balistica interioara experimentala.

- pirostatica, respectiv partea balisticii care studiază fenomenele arderii pulberii la volum constant, având menirea de a stabili legile arderii si de a determina caracteristicile acesteia;

- pirodinamica, ce are ca obiect fenomenul tragerii – in toata complexitatea lui - , la volum variabil;

-  dinamica gazelor, care studiază fenomenul de scurgere a gazelor.

Balistica exterioara, ce are ca obiect examinarea fenomenelor care se produc in momentul in care glonţul părăseşte gura ţevii si pana la atingerea ţintei, pe traiectorie.

Balistica ţintei,  care are drept scop cercetarea fenomenelor care se produc prin atingerea acesteia de către glonţ sau proiectil.

Preocupări pentru perfecţionarea armelor au existat din cele mai vechi timpuri. De exemplu, balistele si catapultele au fost utilizate pentru prima oara la asediul Ierusalimului (587-581 i.Hr), precum si la asediul cetăţii feniciene Tyr (574 i.Hr.). Mai târziu, descoperirea pulberii cu fum a reprezentat un moment important in apariţia si dezvoltarea armelor de foc. Momentul descoperirii pulberii cu fum nu poate fi precis stabilit. Lucrările de specialitate subliniază posibilitatea descoperirii acesteia in mai multe locuri, simultan, datorita faptului ca numeroşi alchimişti încercau diverse mixturi si obţineau – fie prin scânteie, fie prin fricţiune – explozii cu efect mortal. Prima menţiune despre pulberea cu fum apare in scrierile autorului arab Ab Allah, in secolul al XII-lea .

Deşi nu exista date certe, unii autori atribuie inventarea pulberii cu fum chinezilor, aceştia utilizând-o atât la focurile de artificii, cat si la propulsarea rachetelor, aşa-numita „zăpada chinezeasca”.

Primele arme de foc – de tipul flintei, pustii cu cremene si carabinei – sunt semnalate in jurul anului 1450, având lungimea ţevii de 1 m si diametrul ţevii de 19mm .

Armele cu repetiţie si-au făcut apariţia la sfârşitul secolului al XVI-lea , iar armele semiautomate  intre anii 1881 – 1883, ca urmare a experimentelor efectuate de americanul Hiram Maxim. Mai târziu, după modelul lui Maxim, experimentele de acest gen au fost făcute si de către John M. Browning si Von Mannlicher. Începând cu anul 1900 construcţia armelor semiautomate cunoaşte o dezvoltare fără precedent. Astfel, italianul Cei Rigotti proiectează prima arma semiautomata, iar germanul Mauser si englezul Thomas C. Jousan inventeza puşca cu „autoîncărcare” (aşa-numita self loading rifle). In aceeaşi perioada, respectiv in anul 1911, in Suedia a fost confecţionata o arma semiautomata care, datorita performantelor sale, a fost preluata de Departamentul de Artilerie Grea a S.U.A.

Începând din anul 1916, in Rusia a început fabricarea armelor semiautomate, perfecţionate continuu, culminând cu arma semiautomata „Tokarev” (1938). După anul 1941 producţia armelor semiautomate s-a dezvoltat si perfecţionat, majoritatea modelelor pornind de la cele experimentale si proiectate de Mauser.

In privinţa pistoalelor si revolverelor prima atestare a acestora apare in S.U.A.  – in anul 1818 –, când a fost proiectat si fabricat revolverul „Collier”. Ulterior, acest gen de arma de foc a fost perfecţionat continuu, culminând cu revolverul „Colt” – in 1835 –, după numele inventatorului sau.

Aproximativ in aceeaşi perioada de timp, in Europa, englezul Robert Adams a creat un revolver care, prin performantele sale, a constituit un rival serios al revolverului „Colt” pe piaţa britanica.

 Prima atestare a unei astfel de arme este marcata de inventarea – in anul 1894 –, in S.U.A. a „pistolului cu autoîncărcare ”, de către Hugo Barchard ;

 In anul 1899 a fost inventat si fabricat pistolul Roth-Steyr, aceste fiind introdus in dotarea cavaleriei austro-ungare.

        Apariţia armelor semiautomate a atras după sine si preocuparea pentru proiectarea si fabricarea armelor automate. Astfel, in anul 1862 americanul Richard John Golting a realizat prima mitraliera. In Europa, in timpul războiului franco-prusac, belgianul Joseph Montigny a inventat o mitraliera, imbunatatita ulterior de către francezul Reffue. Peste ocean, in S.U.A. a fost inventata si testata prima mitraliera, autorul ei fiind William Gardner. La scurt timp, respectiv in anul 1879, mitraliera conceputa si fabricata de Hiram Maxim   a fost omologata si a intrat in dotarea standard a armatei britanice. Pe lângă mitraliera conceputa de Hiram Maxim se cuvin a fi menţionate si modelele care i-au avut ca autori pe Benet Mercie si John Browning, acestea dominând – din punct de vedere constructiv si al performantelor – întregul secol al XIX-lea. La începutul secolului XX este de semnalat adoptarea de către armata franceza a mitralierei Hotehkiss.

     Referitor la muniţia  folosita pentru armele de foc, este de subliniat faptul ca apariţia explozibililor primari si a mijloacelor pirotehnice de iniţiere au condus, succesiv, la imbunatatirea parametrilor constructivi ai armelor de foc. In acest sens este importanta contribuţia adusa de Edward Howard prin descoperirea fulminatului de mercur (1779). In anul 1807 au apărut primele arme cu sistem de percuţie care utilizau un amestec pirotehnic cu fulminat de mercur, dispus intre doua hârtii ceruite. In anul 1842, Flaubert a fabricat primul cartuş acuplat, amestecul de iniţiere fiind presat direct pe fundul tubului cartuşului. După aproape doua decenii (1861) s-au utilizat primele capse cu aprindere prin percuţie centrala. De la începutul secolului XX capsele de aprindere prin percuţie au devenit principalul mijloc de producere a impulsului caloric pentru pulberile propulsive folosite la armamentul de infanterie si de artilerie. 

#  Realizarea unor mijloace de iniţiere cu ajutorul curentului electric, iniţiatorii acestui domeniu fiind Benjamin Franklin (S.U.A.) si Watson (Anglia) ;

#  Înlocuirea fulminatului de mercur cu un preparat compus din acid azotihidric si sărurile sale de plumb, argint si mercur; acest amestec a fost preparat in 1890 de către Curtius , fiind fabricat apoi si utilizat in Germania, după primul război mondial ;

# Descoperirea altor explozivi primari – fulminatul de argint, azotura de argint etc – precum si a altor compoziţii de amorsare. 

        În cadrul procesului penal, organele judiciare au nevoie de fapte şi dovezi pentru a stabili dacă o persoană este sau nu vinovată de săvârşirea unei infracţiuni. Pentru aceasta, legiuitorul român a prevăzut în art.62 C.p.p. că organele de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate să lămurească sub toate aspectele cauza, pe bază de probe.

       Probele reprezintă acea categorie juridică ce constă în anumite împrejurări, realităţi, întâmplări - denumite generic elemente de fapt - care servesc la aflarea adevărului şi realizarea scopului procesului penal, respectiv constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana nevinovata sa nu fie trasa la raspundere penala .

 sub aspect gnoseologic, proba este un instrument de cunoaştere prin intermediul căruia organul judiciar află adevărul ;

 sub aspectul conţinutului său etimologic, proba este un instrument de dovedire.

 principale, secundare sau incidentale;

 în acuzare sau în apărare;

 preexistente sau survenite;

 directe sau indirecte;

 imediate sau mediate.

În timpul procesului penal se impune invocarea şi propunerea de probe, admiterea şi administrarea acestora constituind un fascicul de acte procesuale ce poartă denumirea de probatoriu. Acest element duce la aflarea adevărului şi soluţionarea procesului, trebuind lămurite mai multe aspecte:

• ce trebuie dovedit într-un proces pentru a se putea soluţiona cauza;

• cine trebuie să aducă aceste dovezi;

• cum urmează a se proceda pentru ca aspectele faptice cuprinse în probă să producă efectele juridice corespunzătoare, în urma reţinerii lor ca adevărate de către organele judiciare.

Soluţionând prima problemă, stabilim de fapt obiectul probaţiunii  ce este alcătuit din totalitatea faptelor şi împrejurărilor de fapt ce trebuie dovedite în scopul rezolvării unei cauze penale . Referitor la obiectul probaţiunii, doctrina ne arată că există un obiect generic (abstract) şi unul specific (concret); primul are caracter general şi trebuie dovedit în orice moment, iar al doilea reprezintă obiectul probaţiunii într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz concret.

• cele care confirmă sau infirmă învinuirea, dacă există sau nu cauze ce înlătură caracterul penal al faptei;

• circumstanţele atenuante sau agravante;

• mobilul infracţiunii;

• anumite date cu privire la părţile din proces;

• urmările infracţiunii;

• faptele sau împrejurările care sau determinat sau favorizat comiterea infracţiunii.

Faptele şi împrejurările care formează obiectul probaţiunii se împart în fapte şi împrejurări care se referă la fondul cauzei şi fapte şi împrejurări care se referă la normala desfăşurare a procesului penal. În rândul faptelor şi împrejurărilor cu ajutorul cărora se rezolvă fondul cauzei distingem:

 fapte principale prin intermediul cărora se poate dovedi existenţa sau inexistenţa infracţiunii, care constituie temeiul tragerii la răspundere a inculpatului;

 fapte probatorii ce furnizează informaţii ce conduc la stabilirea pe cale indirectă a faptului principal.

Alături de faptele şi împrejurările ce formează obiectul probaţiunii, mai există anumite categorii de fapte care, deşi nu au legătură cu faptul principal, ajută la soluţionarea unei cauze penale prin datele ce le pun în evidenţă. Aceste categorii de fapte sunt:

a) Fapte auxiliare - nu se referă la dovedirea împrejurărilor unei cauze, dar ajută la aprecierea unor probe administrate;

b) Fapte similare - se aseamănă cu faptele ce formează obiectul probaţiunii, dar nu se află în raport de cauzalitate cu acestea;

c) Fapte negative - împrejurări care nu s-au petrecut, nu s-au realizat sau sunt inexistente, nu pot fi probate în această modalitate, decât dacă sunt convertite în fapte pozitive (alibi).