Lucrare Limitarile Dreptului De Proprietate

  • Nota 10.00
  • 0 comentarii
  • Publicat pe 16 August 2022

Descriere Lucrare

INTRODUCERE
        Tema acestei lucrări m-a fascinat, m-a facut să caut răspunsuri cât mai complete la întrebările care se iveau odată cu parcurgerea cât mai multor materiale de la diferiţi autori renumiţi sau mai puţin renumiţi dar cu păreri şi sugestii diferite despre „limitările dreptului de proprietate”.
        Ca viitor ofiţer sau posibil „slujitor” în folosul administraţiei publice româneşti, consider că este imperios necesar să ştiu ce trebuie, cum trebuie şi unde trebuie intervenit pentru bunul mers al lucrurilor şi pentru aplicarea corectă a legii  în statul pe care ne-am ales să-l slujim atât afectiv cât şi participativ. Îmi place să cred că în România se fac eforturi pentru democratizarea tuturor instituţiilor statului, că putem să scrutăm viitorul înscriindu-ne în circuitul mondial de valori, că putem înţelege mai bine unii termeni, că putem percepe ce se întâmplă pe plan mondial şi cam unde ne aflăm noi în încercarea de a redeveni în rândul marilor civilizaţii.
          Este un adevăr de necontestat faptul ca România, începând cu decembrie 1989, s-a înscris pe un drum nou, drumul marilor speranţe inoculate naţiunii române de principiile libertăţii, democraţiei, demnităţii, legalităţii şi aceasta, nu ca o simplă dorinţă a noastră , a românilor, ci fiindcă noua cale de urmat era de stringentă necesitate şi actualitate.
       A vorbi acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într-o perioadă de reformă inovatoare, când libertăţile şi drepturile cetăţenilor consfinţite de Constituţie şi tratatele internaţionale sunt cele care guvernează societatea, de restrângeri ale unor drepturi, şi mai ales a dreptului de proprietate, pare un paradox.
         Am încercat prin lucrarea de faţă să  enumăr diferitele criterii  după care limitările dreptului de proprietate pot să fie împărţite apoi prin dezvoltare şi argumentare am dorit să cuprind majoritatea limitărilor studiate şi recunoscute de dreptul civil român sau de drept în general.  Desigur, această enumerare pe care ne-am permis să o creionăm, nu trebuie privită cu exclusivism,  fiind posibile şi alte modalităţi de sistematizare a materiei.
       Perspectiva oferită de dreptul intern şi doctrina juridică română a fost cea care ne-a îndreptăţit concluziile privind determinarea criteriilor de clasificare a limitărilor dreptului de proprietate, fapt care  s-a reflectat şi asupra lucrării noastre. Datorită împrejurărilor speciale în care ne aflăm, vom trata aceste limitări reglementate în Codul civil dar şi alte limitări ce rezultă din diferitele ordine generale ale ministrului apărării. Acestea din urmă au un caracter special şi o aplicativitate după caz.
        Am considerat necesar să dezvolt ca studiu de caz restricţiile impuse de funcţionarea unui poligon de trageri. Aceasta deoarece acest gen de activitate este vitală pregătirii militarului dar şi pentru că astfel se impun anumite măsuri de siguranţa ce trebuie respectate cu stricteţe atât de militari cât şi de dar mai ales de vecinii poligonului de trageri, vecini care de cele mai multe ori sunt supuşi unor limitări temporare datorită stabilirii unor zone de siguranţă peste proprietăţile lor. Cu privire la toate celelalte limitări ale dreptului de proprietate ce nu se constituie în ordine generale sau în articole ale regulamentelor militare, de precizat că sunt aplicabile în acelaşi mod ca oricărei instituţii sau persoană din statul român.   
      Vom analiza în cele ce urmează câteva dintre cele mai importante îngrădiri aduse dreptului de proprietate  într-o manieră aparent nesistematică  dar necesară datorită întrepătrunderilor dinamice manifestate în materia limitărilor dreptului de proprietate. În speranţa că prin această modestă lucrare ne vom aduce şi noi contribuţia pentru o mai bună înţelegere şi deschidere spre anumite noţiuni şi elemente ale dreptului de proprietate, scrutăm cu speranţă şi încredere spre viitor.

Capitolul I. Noţiuni introductive
1.1. Dreptul de proprietate. Consideraţii generale
        "Apoi Dumnezeu a zis: «Să facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ. »" (Cartea Genezei, Capitolul I, versetul 26). Cicero ne învaţă că «proprietatea este înnăscută în sufletul nostru ». Din punct de vedere ideologic, această observaţie este mai neutră decât ar putea părea la prima vedere. De fapt, dincolo de vâltoarea  filosofică, logica formală şi datele minime ale experienţei sunt suficiente pentru a demonstra că proprietatea este naturală şi este naturală ca proprietate  individuală.
        Într-adevăr, prin însăşi imperfecţiunea condiţiei sale, omul este supus nevoii. Chiar satisfacerea celor mai simple dintre nevoi presupune însuşirea unor elemente ale mediului înconjurător. Primul om se hrăneşte, îşi însuşeşte în prealabil hrana, adică o preia din mediul său natural şi dispune de ea, conferindu-i o anumită destinaţie şi suprimând-o în aplicarea acelei destinaţii. Sub imperiul celei mai naturale nevoi, primul om transformă astfel un element din mediu în obiect de apropriaţiune. Sub aspectul său economic, proprietatea este la fel de naturală ca şi nevoia. Proprietatea individuală a apărut odată cu primul individ. 
        Concurenţa indivizilor aflaţi în acelaşi mediu a condus la apariţia raporturilor  de  proprietate.   Individul  proprietar  pretinde celorlalţi să-l recunoască astfel. Legaţi într-o reţea de recunoaşteri reciproce, oamenii îşi caută siguranţa în societate. Societatea reglează prin reguli conflictul dintre nevoile membrilor săi. Când se dotează cu un aparat de constrângere, regula socială devine regulă juridică.  Dreptul  obiectiv trasează  frontiere  între drepturile subiective. Apar instituţia juridică a proprietăţii şi dreptul de proprietate. 
        Dreptul de proprietate este recunoaşterea juridică a unui fenomen economic natural. Prin sine, această aserţiune nu explică însă nimic. Omul este supus unor tendinţe naturale diverse. Dintre acestea, numai unele sunt încurajate de societate, altele sunt numai tolerate, iar altele sunt reprimate prin forţa de constrângere a statului. Care este virtutea socială a proprietăţii de natură a explica recunoaşterea sa juridică ?
       S-ar putea răspunde sintetic: proprietatea este forţa motrice, stimulentul psihologic şi rezultatul finit al progresului social. Perspectiva dobândirii ei mobilizează resursele volitive ale omului şi îl îndeamnă să devină un membru activ al societăţii, pregătit să-şi investească energia în mersul ei mai departe. « Cu cât omul se dezvoltă şi păşeşte pe calea progresului, cu atât el simte dezvoltându-se în inima sa dorinţa de a fi proprietar şi de a munci spre a-şi ajunge scopul. El uită necazul şi durerea muncii, când se gândeşte că rezultatul ostenelilor sale are să-i dea un patrimoniu care are să-i înlesnească traiul şi să-l facă neatârnat. Ideea de proprietate îndeamnă deci pe om la muncă şi-i face această muncă mai uşoară.  Ideea de proprietate îndoieşte puterile omului,   a  zis  Voltaire. Proprietatea este deci naturală şi necesară omului; fără dânsa organizaţia socială este cu neputinţă.»  
         Art. 480 C.civ. stipulează că: „Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi de a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege". Această definiţie legală este completată şi de prevederile art. 481 C.civ. potrivit cărora: „Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa; afară numai pentru cauză de utilitate publică şi primind o dreaptă şi prealabilă despăgubire". Definiţia dată de cod a fost criticată de doctrină din mai multe puncte de vedere, aceasta definind dreptul de proprietate ca fiind acel drept real care conferă titularului său posesia, folosinţa şi dispoziţia asupra unui bun, exclusiv şi perpetuu, în putere proprie şi în interes propriu, cu respectarea normelor în vigoare .

1.2. Caracterele dreptului de proprietate
        Dreptul de proprietate a fost caracterizat ca fiind un drept absolut, exclusiv şi perpetuu.
       Caracterul absolut al dreptului de proprietate trebuie interpretat în sensul că titularul său are asupra lucrului latitudinea de a-i trage toate foloasele, de a profita de toată utilitatea pe care el o conferă şi de a săvârşi toate actele juridice care răspund nevoilor proprietarului sau impuse de propriul său interes. 
       Caracterul absolut al dreptului de proprietate presupune şi faptul că numai legiuitorul este acela care poate determina limitele exerciţiului prerogativelor acestui drept, însă - aşa cum s-a spus  - “atunci când o face trebuie să asigure un just echilibru între prezervarea intereselor proprietarului şi luarea în considerare a interesului general, social”.
      Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate presupune că titularul este îndrituit să-şi exercite singur prerogativele conferite de acest drept, fără a avea nevoie de concursul altor persoane. Sau - cum s-a spus  - caracterul exclusiv al dreptului de proprietate conferă titularului acestui drept “puterea de a exclude pe ceilalţi de la avantajele economice ale lucrului”.
       Caracterul perpetuu al dreptului de proprietate înseamnă că acest drept dăinuie atâta vreme cât există bunul asupra căruia poartă. Longevitatea valorilor patrimoniale, posibilitatea omului de a acumula, ridicându-şi astfel nivelul de trai, vitalitatea schimbului şi transmisiunea succesorală sunt toate consecinţe imediate ori mai îndepărtate ale caracterului perpetuu al dreptului de proprietate. Din punct de vedere juridic, acest caracter se manifestă şi prin imprescriptibilitate extinctivă, prin imposibilitatea stingerii prin neuz a dreptului de proprietate şi prin posibilitatea reconstituirii sale legale .
       Absolut, exclusiv şi perpetuu , dreptul de proprietate nu este nelimitat. El se exercită în limitele determinate de lege. Contradictorie în aparenţă, acestă precizare este, pe cât de justificată, pe atât de importantă. În ceea ce priveşte conţinutul său şi întinderea atributelor sale, dreptul de proprietate nu este neîngrădit, ci, dimpotrivă, însăşi legea stabileşte că exerciţiul dreptului de proprietate este susceptibil de anumite limitări (îngrădiri, restricţii), care nu sunt altceva decât expresia îmbinării interesului individual al titularului dreptului de proprietate cu interesele colective sau generale .  

1.3. Atributele  dreptului de proprietate
        Dreptul de proprietate înglobează diverse prerogative care prin reunirea lor constituie deplina proprietate. Aceste prerogative sunt puteri inerente proprietăţii, facultăţi şi libertăţi ataşate ei; ele sunt atributele proprietăţii – în număr de trei: jus utendi sau usus, jus fruendi sau fructus şi jus abutendi sau abusus.
a) Jus utendi (posesia)- Acest atribut constă în prerogativa titularului dreptului de proprietate de a se servi sau întrebuinţa bunul. Uzul poate aparţine fie proprietarului bunului care îl exercită în putere proprie şi în interes propriu, fie unei alte persoane care îl exercită cu acordul proprietarului în numele şi interesul acestuia.
b) Jus fruendi (folosinţa) - Este acea prerogativă a dreptului de proprietate în temeiul căreia proprietarul poate folosi bunul în interesul său culegând şi fructele. Fructus este în primul rând dreptul proprietarului de a fructifica bunul său sau de a-l lăsa neproductiv. Aşa fiind folosinţa include un drept de opţiune.
c) Jus abutendi (dispoziţia)- conferă proprietarului dreptul de a dispune liber de bunul său. In acest atribut proprietatea se manifestă, cum ca o „mică suveranitate". Fără acest atribut proprietatea nu poate exista ca drept real. Dreptul de dispoziţie este înţeles ca dreptul de „a abuza" (abusus) material sau juridic de un bun. Astfel, proprietarul poate să înstrăineze bunul, să îi aducă modificări, să îl abandoneze, să îl distrugă (fără a produce, însă, prejudicii altor persoane).         Dacă prin exercitarea dreptului de dispoziţie titularul dreptului de proprietate prejudiciază drepturile altor persoane suntem în prezenţa abuzului de drept .
       Aflată sub imperiul unor puternice condiţionări sociale, proprietatea a fost supusă, însă din fazele incipiente ale existenţei sale, la transformări semnificative care s-au reflectat profund în desfăşurarea şi reglementarea relaţiilor sociale. Exercitarea celor trei atribute ale dreptului de proprietate usus, fructus şi abusus nu a putut fi realizată fără asigurarea venită din parte acţiunii unor norme juridice, care au avut un important rol de protecţie, apărare, garantare. 
         Aceleaşi norme care apără însă absolutismul dreptului de proprietate sunt totodată şi limitări ale aceluiaşi caracter. Creşterea numărului de limitări ale dreptului de proprietate privată şi golirea progresivă a acestui drept de conţinutul său au determinat, aşa cum s-a afirmat , o evidentă „eroziune a dreptului de proprietate”.

1.4. Dreptul de proprietate şi limitările acestuia
       Dincolo de raporturile specifice dintre subiecte de drept privat, odată cu accentuarea rolului şi multiplicarea funcţiilor statului asistăm la emergenţa unei forme specifice de proprietate – proprietatea publică – şi delimitarea unei spaţiu distinct – domeniul public. Permanentizarea dihotomiei public – privat în materia proprietăţii a fost urmată de consolidarea mijloacelor juridice specifice de apărare şi garantare a proprietăţii, devenite condiţie sine qua non pentru asigurarea stabilităţii raporturilor sociale. 
        Din totdeauna, realizarea interesului public printr-o acţiune a statului, de regulă legitimă şi/sau legală, a însemnat, într-o măsură mai mare sau mai mică, o limitare a interesului individual, o îngrădire a drepturilor şi libertăţilor persoanelor. Semnatari sau nu ai unui „contract social”, indivizii s-au văzut obligaţi să accepte, în ideea binelui comun sau de teama sancţiunilor, restrângeri ale drepturilor lor. Consecinţele deosebite pe care o asemenea măsurile luat le implică a determinat consacrarea caracterului excepţional a unora dintre aceste măsuri şi limitarea cazurilor în care ele pot fi luate.
       S-a mai afirmat  că, dincolo de funcţia individuală prin care se protejează chiar spaţiul de li¬bertate a persoanei, dreptul de proprietate are şi o funcţie socială, prin care se realizează, pe de o parte, echilibrul dintre interesele generale şi interesul individual, iar această funcţie socială justifică limitarea exercitării dreptului de proprietate privată prin lege .
        Aşa cum s-a mai afirmat în literatura noastră de specialitate „a vorbi acum, într-o perioadă de liberalism democratic, într-o perioadă de reformă inovatoare, când libertăţile şi drepturile cetăţenilor consfinţite de Constituţie şi tratatele internaţionale sunt cele care guvernează societatea, de restrângeri ale unor drepturi, şi mai ales a dreptului de proprietate, pare un paradox”  . 
        În jurisprudenţa Curţii Europene a drepturilor omului a fost evidenţiată, cu caracter de principiu, cerinţa existenţei unui raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul avut în vedere, inclusiv în materia limitărilor care pot fi aduse dreptului de proprietate . 
        Limitările dreptului de proprietate reprezintă fie restrângeri normale ale unora din atributele dreptului de proprietate, fie restrângeri excepţionale, care pot conduce chiar la pierderea dreptului de proprietate de către titular. Definiţia proprietăţii cuprinsă în art. 480 din Codul Civil, conţine o precizare importantă a caracterului limitărilor dreptului de proprietate: „proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un lucru în mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.” Fără existenţa unui temei legal, orice exercitare a dreptului de proprietate dincolo de limitele sale legale este considerată abuz de drept. 
        Prevederile Constituţiei României întăresc acest punct de vedere, în art. 44  alin. (2), proprietatea fiind garantată şi ocrotită în mod egal de către lege, indiferent de titular. Acelaşi articol al legii fundamentale mai statuează că: „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru cauza de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi prealabilă despăgubire”, şi că „dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi la respectarea celorlalte sarcini, care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului”. O altă prevedere constituţională cu relevanţă în materia limitărilor dreptului de proprietate este cea din art. 136 alin. (5), în care se declară că „proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii”.
      Potrivit Protocolului nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană pentru Apăra¬rea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale „nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile ge¬nerale ale dreptului internaţional” .
        Aşa cum rezultă din prevederile legale interne şi internaţionale anterior menţionate, limitele dreptului de proprietate nu pot să fie realizate decât prin lege şi numai în interesul general, corelat aşa cum am văzut cu interesul individual al titularilor dreptului de proprietate privată.
     În  literatura de specialitate sunt utilizate noţiuni diferite pentru a determina dimensiunea exercitării dreptului de proprietate: limite, limitări, îngrădiri, restricţii, fie ale dreptului de proprietate, fie ale proprietăţii. Nu vom intra în amănunte privind posibilele diferenţieri terminologice, rezumându-ne prin a afirma că vom avea în vedere pe tot cuprinsul acestei lucrări sinonimia termenilor mai sus amintiţi.
Descarca lucrare
  • Specificatii Lucrare Limitarile Dreptului De Proprietate :

    • Tema: Limitarile Dreptului De Proprietate
    • Tip de fisier: doc
    • Numar de pagini: 77 pagini
    • Nivel: Facultate
    • Descarcari: 0 descarcari
    • Accesari: 332 accesari
    • Nota: 10.00/10 pe baza a 1 comentarii.
    • Pret: 2 Monede
    • Pret aproximativ in lei: 8 RON (pretul variaza in functie de modalitatea de plata aleasa)
      Disponibilitate: In stoc! Comanda-l acum!
    • Taguri: drept, institutie, lege, comportament, cetatenie,