O zonă de liber schimb  este un ansamblu geografic şi economic în care nu există nici un obstacol al schimburilor de mărfuri şi servicii, nici taxe vamale, nici obstacole tarifare. Formarea unei zone de liber schimb poate să fie considerată ca un prim pas spre unificarea economică a regiunii respective.

Prin zonă economică liberă se desemnează un “port liber”, “un depozit liber”, “un aeroport liber”, aflate pe teritoriul unei ţări sau în zona de frontieră a două sau mai multe state, în care sunt eliminate o serie de taxe şi restricţii vamale obişnuite altfel.

Din punct de vedere al macroeconomiei zona liberă reprezintă “un port, aeroport sau o parte din teritoriul naţional în care comerţul este liberalizat prin desfiinţarea oricăror restricţii cantitative sau taxe vamale”.

Din punct de vedere juridic zona de comerţ liber este o “formă caracteristică de integrare economică ce se concretizează în acordul dintre statele membre de a înlătura diversele bariere tarifare şi netarifare din calea tuturor sau numai a unora din produsele care fac obiectul schimburilor comerciale reciproce”.

Unii specialişti subliniază că zona liberă este cea mai completă formă a regimurilor vamale suspensive, o enclavă a teritoriului unei ţări, unde mărfurile au acces liber, sunt scutite de taxe de import-export şi unde există o serie de facilităţi cum ar fi regimul liberal asupra profitului realizat. Profesorul libanez Emile Saadia consideră zona de liber schimb un panaceu economic universal.

În concluzie, putem spune că zona economică liberă  (ZEL) este o regiune geografică aparţinând uneia sau mai multor ţări, în care relaţiile economice se dezvoltă fără nici un fel de îngrădiri din partea statului respectiv. Crearea ZEL este realizată cu scopul de a favoriza dezvoltarea şi integrarea economică în zona respectivă. Aceste zone mai sunt denumite şi zone de comerţ liber, de iniţiativă liberă, de prelucrare a produselor de export, zonă fără taxe vamale, zonă liberă industrială etc.

În afara ZEL propriu-zise, a devenit frecventă şi crearea unor zone comerciale libere, numite fie “zone economice speciale”(ca în China), “zone libere deschise”(idem), fie “zone economice internaţionale”(cum ar fi cea propusă de Suedia între Marea Nordului şi Marea Neagră), unele dintre ele întinzându-se pe regiuni continentale, cum ar fi zonele propuse pentru statele din CSI, statele central-europene, zona panamericană sau asiatică a liberului schimb.

        Încă de demult zonele libere erau cunoscute sub denumirea de porturi libere , dar originea lor nu este bine datată. Primul port liber la Marea Mediterană, Cartagina, este menţionat încă din anul 814 î.e.n. Zone libere comerciale au existat în China, Grecia, Roma Antică, zona Mediteranei, coasta de vest a Africii şi a Feniciei.

     Aproape 70 oraşe din nordul Europei, aflate la încrucişarea unor importante drumuri comerciale, se bucurau de statutul de oraş liber pentru comerţul cu mărfuri încă din sec. XIII, toate fiind cuprinse în Liga Hanseatică.

       Primele porturi libere italiene au fost Toscana(1547) şi Livorno(1696). Sec. XVIII şi XIX cunosc o adevărată proliferare de porturi libere: Gibraltar(1704), Civita Vecchia(1732), Bangkok(1782), Singapore(1819), Hong Kong(1842), Macao(1849). În Franţa, Marsilia este declarat porto-franco în timpul lui Ludovic al XIV-lea(1669), iar în 1860 este declarată zonă liberă Haute-Savoie. La sfârşitul sec. XIX Italia declară Genova zonă liberă, Danemarca – Copenhaga, iar Grecia – Salonicul.

       Cele mai multe zone libere au fost realizate în sec. XX, când sunt încheiate şi primele acorduri de comerţ liber între state. Regimul de zonă liberă în porturile româneşti are o veche tradiţie . Se atestă în 1834 oraşul Galaţi – port liber, în 1866 oraşul Brăila – zonă liberă, iar între 1870 şi 1931 a funcţionat în regim de zonă liberă portul Sulina.

    Scopul înfiinţării zonelor libere era de a favoriza dezvoltarea economiei prin atragerea investiţiilor de capital străin şi de a dezvolta un sector de producţie orientat spre export.

        Un regulament de exploatare a zonelor libere este cel pentru zonele italiene Trieste şi Genova. Acest regulament face referire la următoarele avantaje ale ZEL:

• Reexportarea mărfurilor străine fără restricţii vamale;

• Condiţionarea mărfurilor prin schimbarea ambalajului, formei, calităţii, culorii etc.;

• Scutirea de taxe vamale a produselor fabricate aici din materii prime sau semifabricate aduse din străinătate;

• Depozitarea fără limită de timp a unor mărfuri în antrepozitele respective.

        Zona liberă reprezintă cea mai complexă formă a regimurilor vamale suspensive. Prin lege , se prevede că într-o zonă liberă bine delimitată a teritoriului naţional să poată fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării lor, pe terţe pieţe, fără aplicarea restricţiilor tarifare şi netarifare ale regimului vamal în comparaţie cu teritoriul naţional, corespunzător spaţiului rezervat zonei vamale libere.

      Conceptul de ZEL este un instrument politic util pentru ţările ce intenţionează să dezvolte un sector de producţie orientat spre export, dar care nu au capacitatea administrativă şi tehnică necesară pentru a dezvolta un sistem naţional care să permită exportatorilor importul liber de taxe a echipamentelor şi materialelor.

       În practica internaţională, facilităţilor de natură vamală le sunt asociate facilităţi de natură fiscală. Accesul liber al mărfurilor în zonă, coroborat cu regimul mai liberal al impozitelor asupra profitului realizat în zonă, reprezintă premise favorabile atragerii de capital străin în zona liberă. Acestea sunt condiţii necesare stimulării investiţiilor străine, nu însă şi suficiente. Pentru asigurarea succesului, pe lângă facilităţile acordate zonei libere, trebuie să existe condiţii avantajoase combinării capitalului cu ceilalţi factori de producţie(forţa de muncă, materii prime), precum şi o infrastructură corespunzătoare.

        Experienţa zonelor libere la nivel mondial a demonstrat că un element care frânează lansarea şi ulterior dezvoltarea lor este deplasarea exagerată a profitului lor spre activitatea de depozitare, în defavoarea activităţilor de prelucrare industrială orientate spre export. Prezentarea ZEL ca “depozite glorificate” se dovedeşte un deserviciu alături de frapanta similitudine a avantajelor comerciale şi financiare oferite:

• Scutiri de taxe vamale la accesul produselor de import în zonă, cu condiţia reexportării acestora sau a produselor rezultate din prelucrarea în afara teritoriului vamal naţional, a reducerii sau scutirii de impozite pe perioada de determinare;

• Concesii tarifare la prestările de servicii şi acordarea de asistenţă financiară.

Se consideră că au supravieţuit numai acele zone, care, pe baza avantajelor iniţiale oferite s-au orientat cu consecvenţă spre dezvoltarea activităţilor de prelucrare pentru export. Pe de altă parte, zonele libere industriale s-au dovedit viabile numai în măsura în care serviciile oferite prin structura organizatorică existentă au fost menţinute prin calitate, operativitate şi selectivitate la nivelul de creştere a cerinţelor utilizatorilor acestor zone.

        Conceptul de zonă liberă a fost modificat şi ajustat în multe moduri. Promovarea comerţului a determinat întotdeauna crearea unui cadru fizic sigur şi a unui set de legi şi de reguli pentru tranzacţionarea afacerilor. Fără acestea, costul şi riscurile ar face comerţul nefavorabil. Din punct de vedere comercial, sporirea regulamentelor prezintă atât avantaje, cât şi dezavantaje:

• Îmbunătăţirea comunicaţiilor;

• Noile forme de organizaţii de afaceri facilitează creşterea comerţului prin reducerea incertitudinii în tranzacţii;

• Regulamentele comerciale şi taxele pe importuri, pe de altă parte, au un impact negativ asupra comerţului.

        Prin caracteristicile lor, ZEL contribuie la producerea de bunuri şi servicii, la “crearea”, dar şi la “devierea” de comerţ, la liberalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii. Principalele caracteristici ale ZEL  sunt:

• Amplasamentul zonei libere;

• Statutul juridic şi legislaţia din cadrul ei;

• Obiectul de lucru;

• Activitatea;

• Administrarea.

     Amplasamentul sau aşezarea geografică este principalul factor care determină apariţia şi dezvoltarea unei ZEL. Amplasamentul zonei este de regulă restrâns la o suprafaţă de teren, limitată de frontiere naturale sau artificiale şi situată în apropierea sau în interiorul unei căi de transport(port maritim sau fluvial, aeroport, cale ferată), prin care se tranzitează un volum mare de mărfuri de export şi import. Panama şi Hong Kong sunt exemple aproape perfecte ale unei situaţii ideale pentru comoditatea transporturilor şi comunicaţiilor. Chiar şi Elveţia, care aproape în întregul ei este o zonă liberă, deşi nu are ieşire la mare, posedă în schimb mijloace de transport şi comunicare excelente, terestre şi aeriene.