Potenţialul turistic are un rol important în dezvoltarea şi diversificarea activităţilor turistice, de aceea, a apărut necesitatea stabilirii unor criterii de clasificare a atracţiilor turistice. 

Cea mai utilizată clasificare este realizată după conţinutul potenţialului turistic:

• Potenţial antropic;

• Potenţial natural.

      Potenţialul turistic natural cuprinde elementele oferite de cadrul natural – relief, climă, reţea de ape, vegetaţia ş.a., urmărind atragerea fluxurilor de turişti în vederea petrecerii vacanţelor. 

Relieful reprezintă un element de atracţie turistică de sine stătător, reprezentat prin tip (vulcanic, carstic, glaciar), trepte şi atitudini, toate acestea realizând cadrul propice practicării drumeţiilor şi alpinismului, cât şi de petrecere a vacanţelor.

Clima este reprezentată de tipul şi volumul precipitaţiilor, mărimea temperaturilor înregistrate, perioadele cu soare etc.; creează condiţii propice schierii, curelor heliomarine ş.a.

Reţeaua de ape, reprezentată de apele curgătoare şi cele stătătoare, ape minerale şi termale, creează cadrul adecvat pentru pescuit, cure heliomarine, sporturi nautice etc.

Vegetaţia prin bogăţia şi diversitatea speciilor, existenţa speciilor florale rare, dă posibilitatea practicării unor forme particulare ale turismului: cercetare ştiinţifică, vizitarea rezervaţiilor naturale.

Fauna, sub aspect turistic, prezintă importanţă prin valoarea sa cinegetică şi estetică.

Potenţialul turistic antropic cuprinde creaţiile omului de-a lungul timpului, concretizate în elemente de cultură, istorie, artă şi civilizaţie, care prin caracteristicile lor atrag grupurile de turişti. 

• vestigii arheologice şi monumente de artă (cetăţi, castele, statui, biserici);

• etnografie şi folclor (obiceiuri şi tradiţii, port popular, muzică şi dansuri populare ş.a.);

• instituţii şi evenimente cultural-artistice (muzee, case memoriale, târguri şi expoziţii);

• realizări tehnico-economice şi ştiinţifice contemporane (porturi, poduri şi viaducte, baraje şi lacuri de acumulare);

• aşezări umane (oraşe, sate turistice).

        Cadrul natural este bogat, variat şi complex, cu o structură peisagistică 

deosebit de armonioasă; complexitatea potenţialului turistic, ca şi gradul său de atractivitate, în general, sunt în strânsă corelaţie cu treapta de relief şi cresc progresiv, de la câmpie către munţi – excepţie făcând Delta Dunării şi Litoralul Mării Negre. (Snak O. et colab, 2001)

Potenţialul montan reprezintă o treime din suprafaţa ţării (237.500 km2), se impun ca o componentă de bază în structura geografică şi peisagistică  a României. 

Sistemul montan se caracterizează printr-o are diversitate peisagistică şi cu potenţial turistic, dat de particularităţile tipurilor de relief (glaciar, fluviatil, structuralo – litologic etc.), alternarea unităţilor montane, submontane şi depresionare, a culoarelor de văi, varietatea învelişului vegetal şi a reţelei de ape şi lacuri, o mare bogăţie de ape minerale şi termominerale, fondul cinegetic şi piscicol etc.

Munţii Carpaţi oferă condiţii favorabile pentru dezvoltarea activităţii în turism, odihnă şi tratament, cât şi pentru sporturi de iarnă, drumeţie, alpinism, speoturism, cunoaştere, vânătoare, pescuit etc.

Potenţialul nostru speologic are o valoare ştiinţifică şi estetică. Acesta dispune de peste 10.900 de peşteri, România situându-se pe locul al treilea în Europa. Între acestea sunt şi peşteri de dimensiuni mari, cu râuri şi cascade (Topolniţa, Cetăţile Ponorului etc.) sau cu sisteme dezvoltate pe mai multe etaje, unele bogat şi frumos concreţionate (peste 300) şi altele cu mineralizaţii rare sau cu picturi murale (Peştera Cuciulat, Peştera lui Adam ş.a.) etc. O mare parte dintre acestea se constituie ca unicate pe plan naţional şi internaţional, fiind declarate monumente ale naturii sau rezervaţii speologice, aşa cum sunt peşterile: Topolniţa, Cetăţile Ponorului, Şura Mare, Peştera de la Izvorul Tăuşoarelor, Gheţarul de la Scărişoara, Cloşani, Urşilor de la Chişcău, multe intrate deja în circuitul turistic.

Carpaţii Româneşti prezintă un intens domeniu schiabil, desfăşurat la circa 1400 m altitudine (de la 800 la 2200 m), în general, lipsit de avalanşe de zăpadă şi ferit de viscole. Fizionomia şi expunerea reliefului, altitudinea, condiţiile meteorologice, sunt factori favorizanţi ai sporturilor de iarnă. Cele mai întinse şi importante domenii schiabile se localizează între 1500 şi 1800 m altitudine – cum ar fi cele din Munţii Bucegi, Parâng, Muntele Mic, Postăvaru, Retezat, Rodnei, Vlădeasa etc., dar se poate schia, până primăvara târziu, şi la 1900 – 2000 m, în circurile glaciare din Făgăraş, Rodna şi Retezat, după cum şi în staţiunile montane Scărişoara şi Stâna de Vale, situate numai la 1200 – 1400 m înălţime.