In Campia Crisurilor, asezarile umane actuale, reprezinta consecintele unui indelungat si dinamic proces de umanizare a obstilor satesti existente primordial, respectiv, de dezvoltare sinergetica a spatiului geografic realizat de aceste comunitati sociale prin acltivitatile lor multiple care s-au succedat ori chiar s-au suprapus unele altora. Un rol important in acest proces l-au avut factorii naturali, care au intervenit activ in relatiile dintre om si natura, aceasta din urma conservandu-se realmente destul de bine, in detrimentul factorului antropic.

             În  cele  ce  urmează, lucrarea  de  faţă  îşi  propune  să  elaboreze  o  perspectivă  comparativă  asupra  problemelor  demografice, geologice, turistice, istorice  şi  economice  ale  comunei  Husasău  de  Tinca   cu  celelalte  localităţi  din  arealul  de  câmpie  înaltă  a  judeţului  Bihor.

                  Studierea  geografiei a  trezit  în  mine  interesul  pentru  cunoaşterea  cât  mai  profundă  a  particularităţilor  din  spatiului vicinal  comunei  Husasău  de Tinca, locul  de  naştere  al tatălui  meu.

                Modelul  de  analiză utilizat  a fost  constituit din  două  părţi: una  de  documentare în  bibliotecă, iar  cealaltă, din deplasarea  pe  teren, în  comuna  Husasău  de  Tinca  pentru  cercetarea  la  faţa  locului.

                 Deplasarea  în  comuna Husasău  de Tinca şi  în  satele  apartinătoare  ei, m-au  condus  la  descoperirea  faptului  că  această  localitate  nu  a fost studiată  în  mod  deosebit  de  către  geografi.

             Pornind  de  la  recoltarea  materialelor  necesare   întocmirii  lucrării  şi  de   la  interpretarea  datelor, vor fi  evidenţiate în  continuare  particularităţile  specifice  localităţii Husasău  de  Tinca  precum  şi a  celor  patru  sate  aparţinătoare : Fonău, Miersig, Oşand  şi  Sititelec.

               În  elaborarea  acestei  lucrări  am  recurs  si la portalurile  existente  pe  Internet, pentru  uşurarea  accesului  la  informaţii. După  o  scurtă  istorie  a  cercetărilor  demografice, geologice, istorice, turistice  şi  economice, studii  elaborate de  specialiştii  care  cercetat  arealul  zonei  din  care  face  parte  şi  comuna  Husasău  de  Tinca, am  trecut  descrierea  aşezării  geografice , atât  în  judeţul  Bihor  cât  şi  în  ţară.

                 Capitolul  următor este  dedicat  istoriei  locurilor, folosind  toate  izvoarele  pe  care le-am  avut, cu  arătarea  evoluţiei  numerice  a  populaţiei, pe  o  lungă  perioadă  de  timp, făcând  totodată  şi  analize  privind  sporul  natalităţii si mortalităţii.

               Condiţiile  fizico-geografice  au  constituit  conţinutul  următorului  capitol, unde  am  scos  în  evidenţă  caracteristicile  reliefului, condiţiile climatice, reţeaua hidrografica, bazinul  de contact, precum  şi  fauna  şi  vegetaţia.

              Economia  comunei, deşi  nu  este prea  dezvoltată, este  prezentată  cu  ramurile  de  producţie  existente, infrastructura  şi  activităţile  culturale  şi  turistice.

               Problema  protecţiei  mediului  a   fost  tratată  pornind  de  la punctul  de  vedere  al  autorităţilor  locale  şi  acelor  judeţene, în  contextul  aderării  României  la Uniunea Europeană.

               Comuna Husasau de Tinca, aidoma celorlalte asezari omenesti din spatiul romanesc actual, se gaseste intr-o reala perioada de tranzitie spre economia de piata a Uniunii Europene, motiv pentru care, personal consider, ca atragerea investitorilor autohtoni si straini constituie un obiectiv de importanta majora al acestei comune bihorene. La realizarea acestei lucrari, am utilizat bibliografia de specialitate, observatii personale si o serie de alte materiale si date obtinute prin intermediul Directiei Judetene de Statistica Bihor, Primaria si Consiliul Comunal Husasau de Tinca, Biblioteca Judeteana ,,Gheorghe Sincai”si Arhivele Statului din Oradea.

                   Comuna Husasău de Tinca este situată în partea de sud-vest a judeţului Bihor, centrul de comuna, respectiv satul cu nume omonim, gasindu-se la o distanţă de 33 km de municipiul Oradea, oraşul de reşedinţă al judeţului Bihor si la 18 km de municipiul Salonta, cel mai apropiat oras.

În componenţa comunei intră următoarele sate: Husasău de Tinca – reşedinţa de comună, Miersig, Fonău, Oşand si Sititelec, distanţele faţă de satul de reşedinţă al comunei şi celelalte sate componente sunt urmatoarele:

1) Oşand               = 4,2 km;

2) Fonău               = 5,1 km;

3) Sititelec            = 5,7 km;

4) Miersig             = 9,0 km.

                   

Distantele fata de celelalte localitati invecinate apartinand altor comune, sunt urmatoarele:

1) Gurbediu           = 5,3 km;

2) Tinca                 = 6,1 km;

3) Ianoşda              = 7,8 km;

4) Gepiş                 = 7,8 km;

5) Şumugiu            = 8,3 km;

6) Căuaşd               = 8,5 km;

7) Râpa                  = 8,5 km;

8) Cărănzel            = 9,1 km;

9) Belfir                 = 9,6 km;

10) Girişu Negru    = 11,1 km;

11) Cociuba Mare  = 11,2 km.

                   

                 Comuna are un număr de 2.350 locuitori, după ultimul recensământ al populaţiei din anul 2002, iar dupa calculele statistice ale sfarsitului de an 2006, rezultand o populatie stabila de 2.308 locuitori. 

                   Suprafaţa comunei este de 11.599 ha, avand un relief de campie, usor denivelat, strabatut de paraiele Valea Nouă si Valea Fonaului, o suprafata care este repartizata astfel:

a) suprafaţa agricolă = 7.355 ha, din care:

                     - suprafaţa arabilă = 5339,7 ha = 72,6 %;

                     - păşuni si fanete naturale = 1897,6 ha = 25,8 %.

                     - vii, pepiniere viticole, livezi şi pepiniere pomicole = 117,7 ha =1,6 %;

                   b) fondul forestier = 3.918  ha; 

                   c) suprafaţa total locuibilă + alte suprafete = 326 ha.

                   a) Cercetări istorice, economice şi demografice

               Localitatea Husasău de Tinca este atestata documentar in secolul XIV (1337), celelalte sate componente ale comunei fiind atestate anterior sau ulterior, conform hrisoavelor istorice maghiare, datele furnizate de acestea sunt reproduse mai jos (Suciu C., 1968):

1) Husasău  de Tinca,  Hususău,  Husasău,  Hususăul  de  Bihor  şi  Husasăul  de  Bihor, (1332=sacerdos de villa Hirziezo): 1333= Husoso, 1334=Husin, 1335=Huzuinoso, 1336=Gevihosto, 1337=Husino, 1349=Huzyuozow, 1542=Hozzwazo, 1587=Hozzuazzo, 1588=Hozzuazo, 1692=Hozaszo şi Huszurarzo, 1828=Hosszú Aszszó, 1913=Biharhosszúaszó sau Hosszúaszó (ung.).

2) Miersig,   (1337=sacerdos   de   villa   Narzeg):   1374=Nyarzeg,   1411=Nyarzegh, 1588=Nyárszeg, 1599=Niarzegh, 1692=Nyár Szegh, 1828 şi 1851=Nyárszeg şi Mnyerszig (ung.).

                  Numele localităţii este recunoscut pentru numele unei subdiviziunii a Câmpiei Crişurilor – Câmpia Miersigului. În evul mediu (sec. al XII-lea), în aceste locuri a existat un mic voievodat. În mijlocul localităţii, la şosea (Tinca-Leş), tronează un monument închinat eternei glorii, a ostaşilor români căzuţi pe aceste meleaguri în al doilea război mondial. Un punct de atracţie îl constituie cele două lacuri, în care se practică pescuitul sportiv şi agremental, iar un altul este reprezentat de pădurea din apropiere.

3) Fonău,   (1583=Rwssfalva):   1692=Ruza   falua,   1828=Rózsafalva,   Forró şi Fonó, 1851=Fonó, 1913=Rózsafalva (ung.).

4) Oşand,   (1213=villa   Vosian):   1332=Wasand,   1333=sacerdos   de   villa   Vasand, 1334=Vasand, 1336=Hasand, 1692=Vassand, 1828=Vasánd, 1851=Vasand (ung.).

5) Sititelec,   (1213=villa   Seesul):   1291-1294=Zekulteluk,   1332=sacerdos   de   villa Zecultelek, 1333=villa Zekultelek, 1415=Zekhthelek şi Zekeltelek, 1692=Zekel tellek, 1828=Székely Telek, 1851=Székelytelek (ung.).

               Localităţile Fonău, Oşand şi Sititelec se găsesc la contactul dintre Câmpia Miersigului şi Dealurile Tăşadului, localităţi ce se găsesc la limita etajului pădurii

                  Oamenii locului s-au ocupat in general cu cresterea animalelor si cultura plantelor, o alta ocupatie adiacenta fiind si producerea de carbuni din lemn (mangal), ocupatie favorizata de existenta padurilor din arealele invecinate vetrelor satesti. 

                  Cercetările întreprinse în judeţul Bihor atestă existenţa omului pe aceste plaiuri încă din paleolitic (cca. 50.000-35.000 ani), iar descoperirile arheologice ce aparţin neoliticului dovedesc continuitatea vieţii pe parcursul mai multor milenii.

                   Urme ale evoluţiei omului s-au descoperit în satele din Campia de Vest si din Depresiunea Beiuşului, încă din paleolitic. Clima blândă, formele de relief, pădurile, locul de refugiu au creat omului condiţii favorabile de trai. Aşezările neolitice descoperite în judeţul Bihor aparţin unor comunităţi umane sedentare de agricultori şi crescători de animale, care s-au remarcat prin confecţionarea unor frumoase vase de lut ars, frumos pictate, precum şi a unor figurine antropomorfe. Descoperirile arheologice ce aparţin epocii fierului, ca peste tot în nord-vestul Daciei, dovedesc intensa participare a dacilor de pe cuprinsul judeţului Bihor la istoria Daciei libere, în vremea regelui Burebista, a urmaşilor săi şi ai lui Decebal.

              După cucerirea Daciei de către romani, Bihorul de azi nu a fost încorporat Daciei romane. Dacii liberi de pe Crişuri au întreţinut strânse legături economice şi culturale, pe căile fireşti ale drumurilor de veacuri dintre comunităţile dacice din părţile apusene ale Daciei, cu romanii biruitori în anii 105-106. Prezenţa neîntreruptă a comunităţilor daco-romane în Dacia primului mileniu ne-o atestă atât documentele istorice cât şi existenţa unor aşezări. 

                   Dominaţia ungurească se resimte mai puternic în sec. al XIII-lea, când sunt aduşi unguri şi străini maghiarizaţi în satele din jurul Beiuşului: Tărcaia, Finiş, Remetea şi Uileac. Aceste sate şi altele aparţineau înainte voievodatului lui Ioan, hotarele voievodatului cuprinzând tot ţinutul Beiuşului, fiind limitate de crestele munţilor pe de-o parte si de limita campiei inalte pe de alta parte. La 1294, satele din bazinul mijlociu al Crişului Negru au fost de partea voievodului Roland Borşa al Transilvaniei, implicat în luptele împotriva regalităţi maghiare din deceniile ce au premers stingerii dinastiei arpadiene, cu ocazia asediului cetăţii Finiş. În ultimatul dat apărătorilor cetăţii asediate, voievodul specifica faptul că de partea sa se aflau toţi locuitorii români şi unguri care trăiau în zonă şi că orice retragere spre Oradea era împiedicată de satele care păzeau prisăcile (indagines), dincolo de care se aflau satele voievodatului de Remetea. 

                În timpul episcopului Demetrius, între anii 1347-1348, Câmpia Tisei şi întreaga regiune a Bihorului au fost bântuite de ciumă, ceea ce a dus la o mare reducere a populaţiei, iar stăpânul  feudal,  Episcopia  romano-catolică  de  Oradea, dorind  să  atragă  locuitori  pe  posesiunile sale, dă dreptul, prin intermediul episcopului susamintit, voievodului Petru de Vintere, să ţină acolo un preot român, scutindu-l de orice dări faţă de episcopia catolică. Episcopul Demetrius mărturiseşte că numai din părţile Beiuşului, unde populaţia era mai adăpostită, îşi putea hrăni curtea, mărind astfel dările, spre nemulţumirea poporului. După voievodul Ioan al Beiuşului, au urmat Petriş (1410) şi Ladislau (1419). În afara acestor voievozi, bihorenii şi-au întemeiat o formaţiune de tip voievodat, prezenţa lor aici la venirea ungurilor fiind semnalată şi de către Anonymus Notarius, secretarul regelui maghiar Bela al III-lea. Anonymus aminteşte în cartea sa Gesta Hungarorum de stăpânirea Ţării Crişurilor de către Menumorut, care avea reşedinţa sa voievodală în Cetatea Bihariei de lângă Oradea. Între voievodatul de ţară şi cel de sat, românii bihoreni aveau şi un intermediar numit crainic. La Conscrierea din 1552, in Husasau de Tinca s-au luat in evidente un nr. de 19 case.

                   După desfiinţarea Episcopiei catolice de la Oradea (1556) de către protestanţi (reformaţi), satele din domeniile Salontei si Beiuşului ajung, o parte în proprietatea voievodatului Transilvaniei, stăpâni şi în Bihor până în anul 1660, iar o altă parte în proprietatea unor voievozi şi nobili locali. Primele atestate documentare despre localitatea Husasau de Tinca le avem de pe la mijlocul evului mediu, când obştile săteşti au cedat în faţa ofensivei stăpânilor de pământuri. Este vorba de Episcopia romano-catolică de Oradea. Cu toată expansiunea sa, nici această episcopie n-a reuşit să cucerească satele care existau în centrul şi sudul Bihorului. Mulţi dintre străbunii îndepărtaţi s-au ascuns prin munţi şi păduri din cauza năvălirilor de tot felul.

                Pe la sfârşitul sec. al XVI-lea, principele Transilvaniei a dat ordin să se întocmească ,,register de dijma’’. Aceste documente au o valoare documentară, întrucât cuprind aproape pe toţi locuitorii satelor.

             Profesorii universitari Gh. Vlăsceanu şi Ion Ianoş în lucrarea Oraşele României, p. 444, apărută în anul 1995 la Bucureşti spun că: ,,Începuturile locuirii acestor meleaguri se pierd în negura timpului, iar atestările documentare sunt relativ târzii’’.

              Cercetătorii de mai târziu, care au studiat o multitudine de documente, au ajuns la concluzia că majoritatea satelor bihorene de campie datează din anii 1200-1500 când acestea au fost descoperite pe teren şi impuse apoi obligaţiilor feudale. Concluzia însă, este una foarte simplă, dacă atunci au fost descoperite, ele existau cu mult timp înainte, ceea ce de altfel este foarte logic. Istoricul maghiar Zsigmond Jakó arată în scrierile sale despre Bihor că în acele timpuri se întocmeau aceste liste de dijmă, iar satul nu a putut apărea ca din mormânt în momentul luării sale în evidenţă, pentru a se achita dijmele fixate pentru Cetatea din Oradea. În mod normal, istoria unei aşezări umane are o lungă durată în timp, iar atestarea documentară poate să nu se afle niciodată, lucru firesc de altfel, idee preluată ulterior şi de cercetătorul român Coriolan Suciu.

                 Primul document care se referă la registrele de dijme de cereale, vin, oi, miei şi porci de la 1581 este un act ce se păstrează foarte bine conservat şi în prezent, găsindu-se în custodia Arhivelor Statului din Oradea

                Academicianul David Prodan, referindu-se la urbariul din anul 1600, observă cu deplin temei că: ,,înscrierea localnicilor în acele documente trebuie să o privim, fireşte, cu rezervele respective. Trebuie să presupunem nu numai sustragerile obişnuite la asemenea conscripţii, ci şi posibilităţi de sustragere mai mari la o populaţie din preajma pădurilor si a munţilor’’.

              Aproape un secol (de la 1601-1696) nu se mai găsesc surse informative despre satul Husasau de Tinca, ca de altfel pentru aproape toate aşezările din sudul Bihorului. În această perioadă au crescut presiunile otomane asupra Bihorului, care s-au concretizat prin transformarea acestuia în paşalâc, cu centrul la Oradea, între anii 1660-1692. Peste trei decenii s-a exercitat o asuprire otomană nemijlocită, mai dură sub aspect economic, dar mai puţin opresivă în ceea ce priveşte viaţa spirituală a românilor, pentru care turcii au arătat o mai mare toleranţă decât nobilimea transilvăneană. Reprezentanţii Paşei de la Oradea erau mai interesaţi de obţinerea veniturilor materiale, de  aceea  i-au  lăsat  pe  români  să  trăiască  după  obiceiurile  lor, fără  nici  un fel de interdicţie. În această perioadă, românii şi-au ridicat multe biserici din lemn, care multe dintre ele stau şi astăzi mărturie, reprezentând de altfel numeroase şi adevărate monumente de arhitectură bihoreană.

                Spre sfârşitul sec. al XVII-lea, turcii au fost alungaţi din Bihor, acesta căzând sub dominaţia habsburgilor austrieci. Administraţia instituită de noii stăpâni, a trecut la întocmirea unor 

liste cu populaţia şi bunurile deţinute cu scopul de a obţine cât mai multe beneficii de la locuitori.

                   Imperiul habsburgic restaurează Episcopia Romano-Catolică de la Oradea, întinzându-şi dominaţia şi în zona Oradea-Salonta-Beiuş-Vaşcău. Cel însărcinat cu dijma regală, Franciscus Ignatius Trenchini, a întocmit socotelile dijmei de cereale, orz, miei, iezi şi stupi pe anul 1696, din producţia obţinută în districtele Oradea, Salonta si Beiuş, iar cealaltă jumătate era ,,partea maiestăţii’’. Din ea era scăzută suma destinată salarizării dijmuitorului.

                   Împărţirea administrativ-teritorială, având ca formă comitatul, s-a menţinut în Bihor între anii 1111 şi până după 1918, când apare o nouă formă de organizare – Consiliul naţional, până în anul 1919, când apar prefecturile şi judeţele. Din anul 1921, după împărţirea administrativă a Transilvaniei, judeţul Bihor cuprinde 431 de comune împărţite în 14 plase.

                   În primul deceniu al sec. al XVIII-lea, documentele nu surprind realităţile economice, ci numai cele sociale ale comitatului Bihor. Între anii 1703-1711 au loc răscoale antihabsburgice, când au fost luaţi la oaste mulţi locuitori. Unii şi-au părăsit locurile de baştină, ascunzându-se prin păduri sau stabilindu-se în alte părţi. Oricum, sub raport demografic se înregistrează o scădere a numărului de locuitori ai satului.

                   Încă din acea vreme, de la începutul sec. al XVIII-lea (1721-1723), se observă o preocupare tot mai insistentă a administraţiei locale şi a stăpânului de pământ pentru înscrierea cât mai completă în evidenţă a locuitorilor, cu scopul de a-i supune unor mari obligaţii, cele mai grele dintre ele putând fi plătite şi în bani. În această situaţie, cu toate că ţăranii lucrau cu pricepere pământurile şi se îngrijeau de sporirea numărului de animale, nivelul lor de trai scădea datorită obligaţiilor feudale. Astfel, datorită conscrierii din 1720 se consemează rezultatele procesului de pustiire, de depopulare a satelor. Vechile terenuri arabile ale satelor au fost părăsite, populaţia retrăgându-se în păduri defrişând alte terenuri. Dacă în această perioadă datorată conscrierii, în districtul Pomezău situaţia producţiei agricole a scăzut alarmant la culturile de grâu şi alte grâne, legumele constituind adaosul obişnuit de pâine, într-o societate dominată de lungimea posturilor şi stricteţea lor, grădinile de legume în intra şi extra-vilan sunt obligatorii şi ele sunt consemnate conform reglementării din 1770-1772 în dreptul a numeroase localităţi, printre care şi Husasau de Tinca, menţionat la formulări de genul: ,,grădini de legume în intravilan” sau ,,grădini de varză şi legume”. Oamenii locului s-au ocupat in general cu cresterea animalelor si cultura plantelor, o alta ocupatie adiacenta fiind si producerea de carbuni din lemn (mangal), ocupatie favorizata de existenta padurilor din arealele invecinate vetrelor satesti. 

                Asuprirea ajunsese atât de mare încât locuitorii aşteptau ridicarea la luptă pentru drepturi sociale şi naţionale. De spaimă, baronul Bruchental îi ameninţa pe conducătorii românilor cu pedepse exemplare. Dijma impusă consta în: robota cu animalele şi cu palma, cărăuşie şi cea în bani – nona şi censul. Cum statul modern depindea de armată şi fiscalitate, iar cum contribuabilul era lucrătorul agricol, acesta era producătorul, deci cu rolul cel mai important în cadrul monarhiei. În această situaţie, se poate trage concluzia că preoţii ortodocşi au cerut ştergerea obligaţiilor feudale, iar efectul răscoalei lui Horea, Cloşca şi Crişan era vizibil.

                În a doua parte a anului 1769, consilierul regal Iosif Koller a străbătut aşezările din domeniul romano-catolic de Bihor şi a constatat cât de periculoase pentru stăpânul de pământ sunt răspândirea caselor ţăranilor iobagi prin păduri. În consecinţă, s-a procedat la distrugerea acestor case care erau aşezate în păduri, prin văi şi dealuri, iar mai apoi  ţăranii au fost siliţi să-şi aşeze casele grupat, pe ambele părţi ale celui mai accesibil drum. Aşa s-a petrecut lucrurile şi cu satul Husasau de Tinca. Ţăranii au fost obligaţi a-şi schimba vechile vetre pe aliniamentul de azi a arterei DJ 792 A, astfel ei au fost siliţi a-şi muta casele şi şurile ce le aveau – toate din lemn – de-a lungul şoselei. Odată satul comasat, autorităţile austriece puteau exercita un control permanent asupra locuitorilor, care în această situaţie nu se puteau sustrage de la diversele obligaţii social-economice. 

                 În prima jumătate a sec. al XIX-lea, documentele arată că si locuitorii satului Husasau de Tinca trebuiau să presteze următoare obligaţii: achitarea sumei de 43 de florini în contul censului, efectuarea unui mare număr de zile de robotă (292, din care cu mâna 246), suportarea unor daturi (din unt, claponi, pui şi ouă), tăierea şi transportarea de lemne, precum şi efectuarea aşa ziselor cărăuşii lungi la Oradea şi Salonta sau în alte părţi, la mari distanţe.

             Un moment important al evoluţiei istoriei României este Revoluţia de la 1848. Acum apar dezideratele: emanciparea ţărănimii, realizarea unităţii şi independenţei, introducerea unor reforme burghezo-democratice. Ideile revoluţiei au pătruns în tot spaţiul românesc, implicit şi în satul Husasau de Tinca. Ţăranii îndemnaţi la nesupunere, nici n-au mai răspuns pe parcursul anului 1848 la sarcinile lor faţă de stăpânul de pământ. Mai mult, ei au folosit păşunile şi pădurile, nemaiîntâmpinând nici o restricţie.