Pentru a putea înţelege adevărata semnificaţie a noţiunii de „dezvoltare durabilă”, demers necesar integrării programei abordate în lucrare într-un context general, este necesară o scurtă trecere în revistă a istoriei societăţii omeneşti (sau, pentru a folosi un termen cu aproximativ aceeaşi încărcătură semantică, a sistemului socio-economic uman).

        Această analiză istorică permite separarea evoluţiei societăţii omeneşti în mai multe etape, pe baza raporturilor sale cu sistemele ecologice rămase în regim natural, a surselor de energie utilizate şi a altor criterii.

       De-a lungul acestor etape, populaţia umană a suferit o creştere exponenţială a efectivului său; paralel cu creşterea numerică şi în deplină corelaţie cu aceasta, au crescut cu aceeaşi rată şi nevoile (de diferite categorii) ale indivizilor umani.

Într-o primă etapă, populaţia umană reprezenta o componentă a biocenozelor naturale; omul, prin rolul său în cadrul lanţurilor trofice şi prin locul ocupat în piramida trofică, se suprapunea legilor naturii, acţiunea sa respecta restricţiile impuse de mediu. În această etapă, omul gestionează o cantitate foarte mică de energie somatică şi avea sentimentul integrării în mediu, al apartenenţei sale la acesta.

      Ulterior, acest sentiment a dispărut, populaţia umană comportându-se ca şi cum s-ar fi aflat în afara naturii, sub impulsul filozofiei profund eronate şi dăunătoare a „stăpânirii naturii de către om”.

         În secolul al XV-lea, pe Glob existau 0,6 milioane locuitori; forma energetică de bază ce asigura supravieţuirea lor era lucru mecanic efectuat de om şi animale.

      După aceasta, până în secolul al XIX-lea, descoperirea curenţilor de aer şi marini, ultimii utilizaţi în navigaţie, a determinat extinderea spaţială a populaţiei umane şi creşterea efectivelor acesteia.

     În faza industrială, care se întinde până în prezent, populaţia umană creşte exponenţial, dublându-şi efectivele la fiecare 14 ani şi crescându-le cu 1 miliard la fiecare 11 ani. Odată cu faza industrială, omenirea a trecut la cea de-a doua etapă, aceea a „divorţului dintre om şi natură”, marcată de trecerea de la bâtă la butonul nuclear; omul a transformat natura, făcând-o de nerecunoscut: arsenalul nuclear ar putea distruge Terra de mai multe ori. O astfel de stare conflictuală trebuia să aibă un deznodământ, concretizat în criza energetică, reprezentată de şocurile petroliere din anii ’70. Acesta a fost momentul trezirii la realitate, când societatea omenească a conştientizat vulnerabilitatea sistemelor economice faţă de resursele tot mai limitate de mediu.

        Odată cu criza energetică, societatea omenească a conştientizat faptul că dezvoltarea sa, aşa cum era gândită, nu putea fi separată de fenomenul de deteriorare a mediului, cele două reprezentând, n fapt, două laturi contradictorii şi inseparabile ale unuia şi aceluiaşi proces.

      Pentru realizarea unei bune Agende Locale 21, ideal este a se realiza mai întâi „PLANUL DE DEZVOLTARE DURABILĂ A JUDEŢULUI”.

       Lucrarea de faţă urmă îşi propune elaborarea acestui plan, fiind un preambul pentru depunerea unor proiecte Phare privind, în special, valorificarea patrimoniului turistic al judeţului Suceava. Pe baza unui rezumat al acestui studiu s-a depus un proiect intitulat „Roua Bucovinei”, pe linia de finanţare „Programul de Vecinătate 2004-2006 România – Ucraina” de către Fundaţia Naţională ProHumanitas – filiala Suceava (şcoală postliceală), în colaborare cu Universitatea Ştefan cel Mare Suceava şi Universitatea din Cernăuţi. Produsul final al acestui proiect este realizarea unei album de prezentare a Bucovinei. Proiectul a fost acceptat pentru acordarea grantului, urmând ca până pe 1 iulie 2007 să se semneze toate actele finale.

         Dezvoltarea durabilă a comunităţilor locale reprezintă o provocare şi o prioritate în acelaşi timp. O provocare, pentru că o comunitate trebuie să fie receptivă la transformările şi schimbările externe şi interne care o pot afecta, adaptându-se acestor schimbări prin acţiuni şi iniţiative strategice locale. O prioritate, pentru ca modul în care se dezvoltă localitatea îi afectează prezentul şi şansele de viitor.

         Conceptul a fost legat iniţial de problemele de mediu şi de criza resurselor naturale, în special a celor legate de energie de acum 30 de ani. Termenul însuşi este foarte tânăr şi s-a impus în vara lui 1992, după Conferinţa privind mediul şi dezvoltarea, organizata de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro. Durabilitatea pleacă de la ideea că activităţile umane sunt dependente de mediul înconjurător şi de resurse. Sănătatea, siguranţa socială şi stabilitatea economică a societăţii sunt esenţiale în definirea calităţii vieţii. 

         Discuţiile de la care s-a ajuns la dezvoltarea durabilă au pornit la începutul anilor ’70. În 1972, Conferinţa privind Mediul care a avut loc la Stockholm a pus pentru prima dată în mod serios problema deteriorării mediului înconjurător în urma activităţilor umane, ceea ce pune în pericol însuşi viitorul omenirii. În 1983, îşi începe activitatea Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare (WCED), condusă de Gro Bruntland, după o rezoluţie adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. Doi ani mai târziu, este descoperită gaura din stratul de ozon de deasupra Antarcticii şi, prin Convenţia de la Viena se încearcă găsirea unor soluţii pentru reducerea consumului de substanţe care dăunează stratului protector de ozon care înconjoară planeta. În 1986, la un an după catastrofă de la Cernobâl, apare aşa-numitul Raport Brundtland, al WCED, cu titlul „Viitorul nostru comun” care dă şi cea mai citată  definiţie a dezvoltării durabile („sustainable development”): 

      „Dezvoltarea durabilă este cea care urmăreşte nevoile prezentului, fără a compromite  posibilitatea generaţiilor viitoare de a-şi satisface nevoile lor”. Totodată, Raportul admitea că dezvoltarea economică nu poate fi oprită, dar că strategiile trebuie schimbate astfel încât să se potrivească cu limitele ecologice oferite de mediul înconjurător şi de resursele planetei. În finalul raportului, comisia susţinea necesitatea organizării unei conferinţe internaţionale asupra dezvoltării durabile. Astfel, în 1992, are loc la Rio de Janeiro „Summit-ul Pământului”, la care au participat reprezentanţi din aproximativ 170 de state. În urma întâlnirii, au fost adoptate mai multe convenţii, referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan şi dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) şi  stoparea defrişărilor masive. De asemenea, s-a stabilit un plan de susţinere a dezvoltării durabile, Agenda 21. 

        La 10 ani de la Conferinţa de la Rio, în 2002, a avut loc, la Johannesburg, Summitul privind dezvoltarea durabilă. 

       Termenul de dezvoltare durabilă a început să devină, însă, foarte cunoscut abia după Conferinţa privind mediul şi dezvoltarea, organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro în vara lui 1992, cunoscută sub numele de „Summit-ul Pământului”. Ea a avut ca rezultat elaborarea mai multor convenţii referitoare la schimbările de climă (reducerea emisiilor de metan şi dioxid de carbon), diversitatea biologică (conservarea speciilor) şi stoparea defrişărilor masive. Tot atunci a fost elaborată şi Agenda 21 – planul de susţinere a dezvoltării durabile.

        Dezvoltarea durabilă a devenit un obiectiv şi al Uniunii Europene, începând cu 1997, când a fost inclus în Tratatul de la Maastricht, iar în 2001, la Summit-ul de la Goetheborg a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE, căreia i-a fost adăugată o dimensiune externă la Barcelona, în 2002.

 În februarie 2005 Comisia a publicat o evaluare iniţială şi critică la adresa progresului înregistrat din 2001 şi a evidenţiat o serie de viitoare direcţii de urmat; au fost evidenţiate o serie de direcţii de dezvoltare non-durabilă care au avut efecte negative: schimbarea climatică, ameninţări la adresa sănătăţii publice, creşterea sărăciei şi a excluziunii sociale, epuizarea resurselor naturale şi afectarea biodiversităţii;

 în iunie 2005, şefii de stat şi de guverne din Uniunea Europeană au adoptat o declaraţie privind liniile directoare ale dezvoltării durabile, care susţinea că Agenda reînnoită de la Lisabona este o componentă esenţială a obiectivului atotcuprinzător al dezvoltării durabile;

 pe 13 decembrie 2005, după consultarea cu mai multe instituţii şi persoane implicate, Comisia a prezentat o propunere de revizuire; se punea accent pe 6 priorităţi: schimbarea climatică, sănătate, excluziune socială, transport, resurse naturale şi sărăcie şi erau identificate căile care trebuie urmate pentru a soluţiona aceste probleme;

 în iunie 2006 a fost adoptată Strategia de Dezvoltare Durabilă pentru o Uniune Europeană extinsă, bazată pe strategia de la Goetheborg şi rezultat al procesului început încă din 2004.

        Conceptul de Dezvoltare Durabilă reprezintă o nouă paradigmă a Dezvoltării promovat în cadrul Conferinţei Mondiale pentru Dezvoltare Durabilă, organizată de Naţiunile Unite la Rio de Janeiro în 1992. Conceptul marchează o schimbare majoră în abordarea problemelor dezvoltării umanităţii prin opţiunile de asigurare a unui echilibru dinamic între componentele capitalului natural şi sistemele socio-economice.

        „Dezvoltarea durabilă răspunde necesităţilor generaţiilor actuale fără a compromite abilitatea generaţiilor viitoare de a răspunde propriilor necesităţi” (Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare). Astfel, dezvoltarea poate genera prosperitate, dacă se regenerează resursele şi se protejează mediul.

      Dezvoltarea durabilă abordează conceptul calităţii vieţii în complexitate, sub aspect economic, social şi de mediu, promovând ideea echilibrului între dezvoltarea economică, echitatea socială, utilizarea eficientă şi conservarea mediului înconjurător. Elementul cheie al dezvoltării durabile îl reprezintă reconcilierea între procesul de dezvoltare şi calitatea mediului, promovarea procesului integrat de elaborare şi luare a deciziilor, atât la nivel global, cât şi regional, naţional sau local. De asemenea, dezvoltarea durabilă depinde de distribuirea corectă a costurilor şi beneficiilor dezvoltării între generaţii şi naţiuni.

        Dezvoltarea durabilă înseamnă în primul rând asigurarea unei calităţi mai bune a vieţii pentru toţi, în prezent şi pentru generaţiile viitoare. Dezvoltarea durabilă mai înseamnă recunoaşterea faptului că economia, mediul şi bunăstarea socială sunt interdependente şi anume faptul că un mediul afectat din punct de vedere al calităţii va influenţa negativ, mai repede sau mai târziu, dezvoltarea economică şi mai ales calitatea vieţii fiecăruia dintre noi. Dezvoltarea durabilă înseamnă şi asigurarea satisfacerii nevoilor de bază ale oamenilor: locuinţe, străzi sigure, oportunitatea de împlinire prin educaţie, informare, participare, sănătate şi loc de muncă. Toate acestea necesită o economie robustă, sănătoasă capabilă să creeze mijloacele necesare satisfacerii acestor nevoi, atât în prezent, cât şi pentru viitor.

 un nou rol pentru autorităţile locale şi leaderii comunitari;

 promovarea bunăstării sociale şi economice a membrilor comunităţii şi a calităţii mediului în zonele de rezidenţă;

 implicarea şi consultarea localnicilor şi a formelor de organizare a acestora;

 dezvoltarea unei viziuni şi a unui plan pentru zonă împreună cu comunitatea locală;

 dezvoltarea şi oferirea serviciilor care îmbunătăţesc bunăstarea şi calitatea vieţii locuitorilor în zona de rezidenţă.

        Autorităţile locale, organizaţiile non-guvernamentale, organizaţiile comunitare şi de afaceri au nevoie în acest moment de facilitatori comunitari care să fie capabili să creeze puntea de legătură dintre politicilor guvernamentale de dezvoltare şi nevoile şi dorinţele comunităţilor locale.

       

 preocuparea pentru echitate şi corectitudine între ţări şi între generaţii;

 viziunea de lungă durată asupra dezvoltării;

 gândirea sistemică – interconexiunea între mediu, economie şi societate.

        Strategiile de dezvoltare durabilă evidenţiază interdependenţa între local şi global, între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare, accentuând necesitatea cooperării în cadrul şi între sectoarele economic, social şi de mediu.

1. Interpretarea ecologică, aşa-zisa „definiţie verde” are în vedere o dezvoltare care, pe termen lung, nu produce schimbări care pot perturba echilibrul natural: potenţialul resurselor naturale nu scade, poluarea rămâne sub pragul natural de absorbţie, diversitatea biologică se menţine.

2. Interpretarea economică consideră, că dezvoltarea este durabilă, dacă consumul de azi nu afectează resursele într-un mod, ce va aplana negativ asupra consumului de mâine.

3. Interpretarea socială – numită, altfel, subzistenţă durabilă – identifică responsabilitatea guvernelor, în a renunţa la anumite beneficii actuale în favoarea unei politici care vor permite celor care aparţin categoriilor sociale cu resurse foarte puţine să adopte un comportament pro-dezvoltare.

       Există o relaţie bine determinată între cele trei dimensiuni ale problemei, ce poate fi vizualizată clar, după cum se arată în desenul de mai jos:

     Astfel, dezvoltarea este durabilă (sustenabilă), dacă este fundamentată ecologic, este rentabilă economic şi este acceptată social. Acceptul social este o altă problemă dificilă, având în vedere unele opinii de o tot mai largă susţinere, conform cărora, în epoca globală, economia funcţionează în afara oricărui control democratic, omul şi comunităţile locale sunt lăsate la cheremul unor procese – globale – pe care direct nu le pot influenţa.

      La a 10-a aniversare a conferinţei de la Rio, s-a organizat în Africa de Sud, la Johannesburg, între 26 august – 4 septembrie 2002, întâlnirea mondială pentru dezvoltarea durabilă, şi cu scopul de a marca situaţia şi a releva rezultatele primei perioade. Chiar dacă s-au enumerat multe rezultate pozitive, problemele sunt în continuare serioase.

 redimensionarea creşterii economice, având în vedere o distribuţie mai echitabilă a resurselor şi accentuarea laturilor calitative ale producţiei;

 eliminarea sărăciei în condiţiile satisfacerii nevoilor esenţiale pentru loc de muncă, hrană, energie, apă, locuinţă şi sănătate;

 asigurarea creşterii populaţiei la un nivel acceptabil (creştere demografică controlată);

 conservarea şi sporirea resurselor naturale, întreţinerea diversităţii ecosistemelor, supravegherea impactului activităţii economice asupra mediului;

 reorientarea tehnologiilor şi punerea sub control a riscurilor;

 descentralizarea formelor de guvernare, creşterea gradului de participare la luarea deciziilor;

 coroborarea deciziilor privind mediul şi dezvoltarea pe plan naţional cu cele din plan internaţional.