Turismul montan reprezintă una din cele mai vechi forme de turism practicate în România. Mănăstirile carpatice şi subcarpatice, nedeiele de pe platourile montane sau izvoarele cu ape tămăduitoare au atras turiştii încă din secolele trecute. În general putem spune că începuturile organizării turismului în ţara noastră sunt legate de existenţa şi valorificarea zonei montane.
Toate echipamentele şi instalaţiile turistice implementate în zona montană au venit în întâmpinarea cererii, aflate în general într-o tendinţă de creştere până în 1989. cererea pentru turismul montan a reprezentat un segment important al cererii turistice (interne şi internaţionale) din România, ea deţinând ponderi cuprinse între 10-15% anual (în ultimii 15 ani), la indicatori persoane cazate şi număr înnoptări.
Trebuie însă precizat că circulaţia turistică în zona montană este mult mai intensă decât arată aceşti 2 indicatori, având în vedere că o parte a cererii – turiştii cazaţi în mijloace proprii şi în spaţii neamenajate, la rude sau prieteni, etc – nu este cuprinsă în statistici. De asemenea, trebuie arătat că, dacă în general turismul montan a deţinut ponderi inferioare turismului de litoral şi celui balnear, în cadrul cererii turistice din ţara noastră, în anul 1993 situaţia s-a schimbat, turismul montan situându-se în topul preferinţelor turiştilor români şi străini înregistraţi în spaţiile de cazare. Dar, din cauza duratei mai mici a sejurului în zona montană, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul evoluţiei înnoptărilor.
Până în anul 1989 se remarcă tendinţa generală de creştere a numărului de persoane cazate şi a numărului de înnoptări; în această perioadă turiştii străini au deţinut ponderi ridicate (10-17% la persoane cazate, 11-20% la înnoptări).
Începând cu anul 1990 până în 1993 se înregistrează o scădere a circulaţiei turistice în zona montană. În 1993 situaţia se redresează şi se înregistrează cel mai mare număr de persoane cazate în zona montană din ultimii 15 ani; din păcate, această tendinţă de creştere nu se menţine şi cererea turistică înregistrată se diminuează continuu până în prezent. Ponderea turiştilor străini se reduce mult faţă de anii precedenţi, la fel ca şi sejurul mediu.
Această situaţie se datorează factorilor economici, sociali şi politici după 1989 (scăderea nivelului de trai al României corelată cu creşterea continuă a tarifelor la serviciile turistice, lipsa unei protecţii sociale adecvate, scăderea calităţii activităţii turistice).
Intensitatea turismului montan este direct proporţională cu valoarea fondului morfoturistic, cu volumul şi calitatea bazei de cazare, cu diversitatea şi gradul de modernizare a căilor de comunicaţie spre şi în interiorul unităţii montane, precum şi cu apropierea de centre urbane mari, cu activităţi economice complexe, generatoare de fluxuri turistice intense.
În zona montană funcţionează în prezent circa 700 unităţi de cazare, ceea ce reprezintă aproximativ 26% din numărul total al unităţilor de cazare din România. În structură, cea mai mare pondere o deţin vilele turistice şi bungalourile, lucru firesc având în vedere specificul zonei. Ponderi ridicate deţin şi cabanele, pensiunile şi hotelurile. Serviciile de cazare reprezintă o componentă importantă a produsului turistic, unitatea de cazare îndeplinind pentru turist rolul de domiciliu temporar şi, de aceea, e necesar în mod obligatoriu ca aceasta să asigure condiţii de calitate.
1.1. Baza tehnico - materială turistică
Edificarea bazei materiale a căutat să menţină pasul cu introducerea în circuit a noi areale cu resurse turistice.
Baza materială cuprinde ansamblul mijloacelor de cazare, terapeutice, de agrement, alimentaţie publică şi transport destinate satisfacerii cererii turistice. Baza materială este aceea care permite „fixarea la obiectiv” a subiecţilor care, într-un interval de timp prestabilit, valorifică componentele fondului turistic natural sau antropic. Prin diversitate, dimensiuni, profil arhitectonic şi varietatea formelor de manifestare a acesteia, se impune în peisajul cu valenţe turistice (unitate montană, staţiune, centru urban sau aşezare rurală) şi face parte din ansamblul de măsuri ce concură la amenajarea turistică.
Dotarea cu bază materială se face pe baza integrării armonioase şi ţinând cont de următoarele principii: flexibilitate, funcţionalitate maximă, integrare armonioasă, rentabilitate care să stimuleze direct şi indirect efectul multiplicator al activităţii turistice. Dotarea cu bază materială trebuie să fie precedată de un aprofundat studiu interdisciplinar care să se bazeze pe aspecte importante:
- raţiunile ce au determinat demararea acţiunii,
- informaţii detaliate asupra fenomenelor demografice şi activităţilor economice de bază,
- nivelul la care se află (în momentul respectiv) infrastructura cu caracter general,
- obiectivele turistice şi caracteristicile lor,
- analiza profundă asupra nivelului de implementare pe care-l poate suporta zona amenajabilă fără a suferi modificări esenţiale,
- nivelul până la care se pot face transformări fără a se afecta fizionomia şi puterea de atracţie a fondului turistic natural,
- studiul categoriilor de bază materială ce urmează a fi edificate, dimensionarea acestora şi formele de turism ce vor fi iniţiate prin aceste amenajări.
Până în prima jumătate a secolului modern realizarea bazei materiale a avut, de cele mai multe ori, un caracter aleatoriu neavând o concepţie unitară. În ultimele decenii, dotarea cu bază materială turistică a fost integrată unor proiecte urbanistice complexe care, din păcate, se caracterizează adeseori prin monotonie, urmărindu-se mai ales funcţionalitatea acestora şi mai puţin integrarea armonioasă în ambianţa naturală sau antropică. Dotările turistice sunt cele care dau personalitate proprie, mai ales staţiunilor.
Amenajarea oportună a unei baze materiale turistice competitive trebuie să fie însoţită, obiectiv, în timp, de o redimensionare a circulaţiei turistice (cu creşterea numărului de persoane implicate, a duratei sejurului mediu, dezvoltarea turismului de masă, diversificarea formelor de turism). Pe de altă parte, între componentele bazei materiale turistice şi baza materială de interes general trebuie realizat şi menţinut un echilibru cu caracter dinamic.
Baza de cazare reprezintă elementul esenţial al bazei materiale turistice de care este organic dependentă însăşi dezvoltarea activităţii turistice. Evoluţia bazei cazare se confundă, până la detaliu, cu proporţiile şi orientările turismului.
Există o continuă corelaţie între mărimea, structura şi gruparea bazei materiale de cazare, cu intensitatea, canalizarea şi apariţia de noi forme de turism, toate grupate pe un fond turistic complex.
Formele de cazare au evoluat de la componentele „clasice”, „casa de odihnă” sau „tratament” (vila) şi „hotelul” specifice staţiunilor, respectiv centrelor urbane, continuând cu apariţia cabanelor odată cu integrarea unităţilor montane în sfera turismului, la începutul secolului nostru (exemplu: Cabana Omu 1900, Cabana Dochia – Ceahlău în 1906). În perioada postbelică nu a fost considerat, ca formă de cazare, „hanul turistic – motelul” devenit, prin adaptare funcţională, categorie de cazare specifică turismului automobilistic. De asemenea, apare „popasul turistic” adaptat unui turism de masă cu o mobilitate accentuată, exigenţe de confort mai modeste caracteristice unei categorii sociale şi de vârstă specifice (populaţia tânără, cu venituri limitate).
