CAP I - PREZENTAREA ZONELOR ECONOMICE LIBERE

        O zonă de liber schimb  este un ansamblu geografic şi economic în care nu există nici un obstacol al schimburilor de mărfuri şi servicii, nici taxe vamale, nici obstacole tarifare.

       Prin zonă economică liberă se desemnează un “port liber”, “un depozit liber”, “un aeroport liber”, aflate pe teritoriul unei ţări sau în zona de frontieră a două sau mai multe state, în care sunt eliminate o serie de taxe şi restricţii vamale obişnuite altfel.

Din punct de vedere juridic zona de comerţ liber este o “formă caracteristică de integrare economică ce se concretizează în acordul dintre statele membre de a înlătura diversele bariere tarifare şi netarifare din calea tuturor sau numai a unora din produsele care fac obiectul schimburilor comerciale reciproce”.

        Din punct de vedere al macroeconomiei zona liberă reprezintă “un port, aeroport sau o parte din teritoriul naţional în care comerţul este liberalizat prin desfiinţarea oricăror restricţii cantitative sau taxe vamale”.

       Aceste zone mai sunt denumite şi zone de comerţ liber, de iniţiativă liberă, de prelucrare a produselor de export, zonă fără taxe vamale, zonă liberă industrială etc.

        Încă de demult zonele libere erau cunoscute sub denumirea de porturi libere , dar originea lor nu este bine datată. Primul port liber la Marea Mediterană, Cartagina, este menţionat încă din anul 814 î.e.n. Zone libere comerciale au existat în China, Grecia, Roma Antică, zona Mediteranei, coasta de vest a Africii şi a Feniciei. Aproape 70 oraşe din nordul Europei, aflate la încrucişarea unor importante drumuri comerciale, se bucurau de statutul de oraş liber pentru comerţul cu mărfuri încă din sec. XIII, toate fiind cuprinse în Liga Hanseatică.

        Primele porturi libere italiene au fost Toscana(1547) şi Livorno(1696). Sec. XVIII şi XIX cunosc o adevărată proliferare de porturi libere: Gibraltar(1704), Civita Vecchia(1732), Bangkok(1782), Singapore(1819), Hong Kong(1842), Macao(1849). În Franţa, Marsilia este declarat porto-franco în timpul lui Ludovic al XIV-lea(1669), iar în 1860 este declarată zonă liberă Haute-Savoie. La sfârşitul sec. XIX Italia declară Genova zonă liberă, Danemarca – Copenhaga, iar Grecia – Salonicul.

       Cele mai multe zone libere au fost realizate în sec. XX, când sunt încheiate şi primele acorduri de comerţ liber între state. Regimul de zonă liberă în porturile româneşti are o veche tradiţie . Se atestă în 1834 oraşul Galaţi – port liber, în 1866 oraşul Brăila – zonă liberă, iar între 1870 şi 1931 a funcţionat în regim de zonă liberă portul Sulina.

     Scopul înfiinţării zonelor libere era de a favoriza dezvoltarea economiei prin atragerea investiţiilor de capital străin şi de a dezvolta un sector de producţie orientat spre export.

• Reexportarea mărfurilor străine fără restricţii vamale;

• Condiţionarea mărfurilor prin schimbarea ambalajului, formei, calităţii, culorii etc.;

• Scutirea de taxe vamale a produselor fabricate aici din materii prime sau semifabricate aduse din străinătate;

• Depozitarea fără limită de timp a unor mărfuri în antrepozitele respective

        Zona liberă reprezintă cea mai complexă formă a regimurilor vamale suspensive. Prin lege , se prevede că într-o zonă liberă bine delimitată a teritoriului naţional să poată fi introduse mărfuri în vederea prelucrării şi comercializării lor, pe terţe pieţe, fără aplicarea restricţiilor tarifare şi netarifare ale regimului vamal în comparaţie cu teritoriul naţional, corespunzător spaţiului rezervat zonei vamale libere. Conceptul de zona libera este un instrument politic util pentru ţările ce intenţionează să dezvolte un sector de producţie orientat spre export, dar care nu au capacitatea administrativă şi tehnică necesară pentru a dezvolta un sistem naţional care să permită exportatorilor importul liber de taxe a echipamentelor şi materialelor.

     În practica internaţională, facilităţilor de natură vamală le sunt asociate facilităţi de natură fiscală. Accesul liber al mărfurilor în zonă, coroborat cu regimul mai liberal al impozitelor asupra profitului realizat în zonă, reprezintă premise favorabile atragerii de capital străin în zona liberă. Acestea sunt condiţii necesare stimulării investiţiilor străine, nu însă şi suficiente. Pentru asigurarea succesului, pe lângă facilităţile acordate zonei libere, trebuie să existe condiţii avantajoase combinării capitalului cu ceilalţi factori de producţie(forţa de muncă, materii prime), precum şi o infrastructură corespunzătoare.

       Experienţa zonelor libere la nivel mondial a demonstrat că un element care frânează lansarea şi ulterior dezvoltarea lor este deplasarea exagerată a profitului lor spre activitatea de depozitare, în defavoarea activităţilor de prelucrare industrială orientate spre export. Prezentarea zonelor libere ca “depozite glorificate” se dovedeşte un deserviciu alături de frapanta similitudine a avantajelor comerciale şi financiare oferite:

• Scutiri de taxe vamale la accesul produselor de import în zonă, cu condiţia reexportării acestora sau a produselor rezultate din prelucrarea în afara teritoriului vamal naţional, a reducerii sau scutirii de impozite pe perioada de determinare;

• Concesii tarifare la prestările de servicii şi acordarea de asistenţă financiară.

     Se consideră că au supravieţuit numai acele zone, care, pe baza avantajelor iniţiale oferite s-au orientat cu consecvenţă spre dezvoltarea activităţilor de prelucrare pentru export. Pe de altă parte, zonele libere industriale s-au dovedit viabile numai în măsura în care serviciile oferite prin structura organizatorică existentă au fost menţinute prin calitate, operativitate şi selectivitate la nivelul de creştere a cerinţelor utilizatorilor acestor zone.

        Prin caracteristicile lor, zonele libere contribuie la producerea de bunuri şi servicii, la “crearea”, dar şi la “devierea” de comerţ, la liberalizarea schimburilor de mărfuri şi servicii. Principalele caracteristici ale zonelor libere sunt:

• Amplasamentul zonei libere;

• Statutul juridic şi legislaţia din cadrul ei;

• Obiectul de lucru;

• Activitatea;

• Administrarea.

     Amplasamentul sau aşezarea geografică este principalul factor care determină apariţia şi dezvoltarea unei zone libera Amplasamentul zonei este de regulă restrâns la o suprafaţă de teren, limitată de frontiere naturale sau artificiale şi situată în apropierea sau în interiorul unei căi de transport(port maritim sau fluvial, aeroport, cale ferată), prin care se tranzitează un volum mare de mărfuri de export şi import. Panama şi Hong Kong sunt exemple aproape perfecte ale unei situaţii ideale pentru comoditatea transporturilor şi comunicaţiilor. Chiar şi Elveţia, care aproape în întregul ei este o zonă liberă, deşi nu are ieşire la mare, posedă în schimb mijloace de transport şi comunicare excelente, terestre şi aeriene.

      Statutul juridic al zonei este reglementat prin legi şi diferite acte normative, care permit accesul mărfurilor în regim vamal liberalizat şi fără restricţii de cantitate, cu condiţia ca acestea să nu fie prohibite de legislaţia ţării respective.

     Abordarea legislaţiei şi conţinutul legii zonei libere depinde de obiectivele ei şi de gruparea responsabilă cu iniţierea şi dezvoltarea zonei. Pentru zonele libere comerciale mai vechi obiectivele erau deseori limitate de prevederea de depozite pentru mărfuri exceptate de la plata tarifelor aflate în tranzit. Iniţiativa dezvoltării venea din partea unei autorităţi portuare sau din partea unei agenţii similare, sau din partea autorităţii municipale în jurisdicţia căreia ar opera zona. Ministerul Industriei, Comerţului şi Dezvoltării avea un interes scăzut privitor la proiect. Singurul grup guvernamental cu interes major într-un asemenea proiect era administraţia vamală, care dorea să se asigure că nu existau mărfuri exceptate de plata taxelor, care să intre ilegal pe piaţa locală. Multe din legislaţiile zonelor libere vechi prevedeau controale vamale stricte.

1. Zonele libere comerciale sau antrepozitele vamale să fie autorizate de administraţia vamală.

2. Licenţa(autorizaţia) să fie acordată fie unei autorităţi portuare, fie unui operator de depozitare, fie autorităţii municipale.

3. Operatorul să fie subiectul unor condiţii de operare stricte, elaborate de administraţia vamală.

4. În timpul activităţii să fie prezent un funcţionar vamal.

5. Activitatea de producţie să fie interzisă.

6. Magazinele şi depozitele să fie antrepozite vamale.

      În general, scopul legii  este “de a asigura înfiinţarea, controlul şi conducerea zonelor libere şi problemele legate de acestea”. Legea desemnează un ministru cu responsabilitate integrală asupra zonei libere. Această lege nu trebuie să specifice detaliat toate tipurile de activităţi ce se pot desfăşura în zona liberă. Se va acorda o libertate de acţiune mare autorităţii pertinente.  Toţi operatorii din zonă vor primi licenţe din partea ministrului sau autorităţii zonei libere.

     Obiectul de lucru al zonei îl constituie mărfurile care port fi introduse în cadrul acesteia, în special reexportul, în scopul unor prelucrări din care să rezulte alte mărfuri pentru export.

– Activităţi de restaurare a mărfii:

• Cântărire

• Sortare

• Asamblare(combinare)

• Ambalare

• Depozitare

– Activităţi industriale:

• Prelucrare(activă sau  pasivă)

• Fabricare

• Producţie

• Transformare

– Activităţi comerciale(marcare) şi comercializare

– Activităţi de cercetare şi transfer de tehnologie

– Operaţiuni de tranzit şi reexport.

  Administrarea activităţii zonei revine, de regulă, unui organ specializat – Administraţia(Autoritatea) zonei libere, pe baza unor norme de funcţionare emise în baza legislaţiei specifice instituite de autorităţile ţării de reşedinţă. În cazul unor ţări în care funcţionează mai multe zone libere există un organism naţional cu rol de “Autoritate” pentru fiecare zonă aparte. Diferite agenţii guvernamentale, cele mai importante fiind administraţiile vamale, Ministerul şi/sau Agenţia responsabilă de dezvoltarea zonei libere, organizaţia responsabilă cu planificarea fizică şi controlul mediului înconjurător au rolul de a promova şi controla promovarea şi dezvoltarea zonelor libere. Sunt folosite diferite formule şi aranjamente pentru a cuprinde diferite agenţii:

• La Shannon în Irlanda, o corporaţie guvernamentală se ocupă cu dezvoltarea zonelor libere şi evaluează cererile investitorilor. Ministrul ce răspunde de acest lucru eliberează licenţe pe baza recomandărilor corporaţiei. Vama operează independent. Municipalitatea răspunde de planificarea fizică şi controlul mediului înconjurător. Cele trei organizaţii cooperează pe baze legale şi ca agenţii independente.

• În estul Asiei s-a înfiinţat o agenţie de administrare puternică, având cumulate responsabilităţile privitoare la licenţe, dezvoltarea şi conducerea zonei.

• Mexic sau Mauriţius nu au o administraţie oficială. În Mauriţius investitorii solicită statutul zona libera Ministrului Comerţului şi Industriei.

     O administraţie vamală eficientă şi relativ onestă este importantă, astfel aceasta asigură investitorilor lucrul independent. În alte cazuri administraţia zonei poate primi rolul de supervizor al vămii  sau chiar responsabilitatea acesteia. Administraţia vamală poate fi creată ca un compartiment al zonei libere, dacă este necesar. Vama poate fi implicată de la început în realizarea proiectării zonei libere, inclusiv în ceea ce priveşte legislaţia. Personalul vamal al zonei trebuie să beneficieze de o pregătire specială. Poziţia lor tradiţională este de a preveni contrabanda sau importurile fără documente adecvate în timp ce accentul în zona libera trebuie pus pe rapiditatea mişcării mărfurilor.

       În diferite studii efectuate de cercetătorii în domeniu pot fi găsite mai multe clasificări ale zonelor libere. Dacă ar fi să  le cumulăm, am obţine următoarea clasificare , în funcţie de criteriile:

I. În funcţie de mărime, zonele libere se clasifică în:

a. Foarte mici, până la 10 ha(exemplu: Singapore – 4 ha, insula Man – 8 ha);

b. Mici, până la 100 ha(exemplu: Baguio în insulele Filipine – 62 ha, Curacao în Antilele Olandeze – 64 ha, aeroportul Larnaca, insula Cipru – 80 ha);

c. Mijlocii, între  101-300 ha(exemplu: Panama – 110 ha, Mactan, insulele Filipine – 119 ha, Shannon, port + aeroport în Irlanda – 120 ha, Monrovia, Liberia – 200 ha, insulele Bahamas – 220 ha, golful Aqaba, Iordania – 300 ha);

d. Mari, între 301-1000 ha;

e. Foarte mari, peste 1000 ha(exemplu Bataan, ins. Filipine – 1300 ha).

II. În funcţie de tipul operaţiunilor executate:

a. “teritorii libere” ale căror funcţii se limitează la operaţiunile de păstrare, sortare, împachetare, transbordare, fără o prelucrare suplimentară a mărfurilor:

– porturi libere franco(PF)

– aeroporturi libere(AL)

– perimetre libere(free perimeter-PL)

– zonă de tranzit(ZT)

b. zone în care se desfăşoară şi o activitate productivă, de prelucrare primară sau secundară a mărfurilor depozitate:

– zone prelucrătoare de export(ZPE)

– zone de promovare a investiţiilor(ZPI)

– zone libere comerciale(ZLC)

III. În funcţie de influenţa la nivelul economiei naţionale respective:

a. Zonă închisă în care activităţile desfăşurate nu influenţează economia ţării aflată în apropiere.

b. Zonă deschisă sau integrată, care întreţine legături economice directe şi reciproce cu statul pe teritoriul căruia se află.

IV. În funcţie de modul de administrare:

a. De către organele locale ale puterii de stat abilitate în acest scop

b. De către statul respectiv.

V. În funcţie de particularităţile organizatorice:

a. Zone libere de taxe vamale

b. Zone de comerţ liber

c. zone economice libere etc.

VI. În funcţie de natura şi importanţa facilităţilor acordate sau după regimul fiscal:

a. Zone libere – enclave într-un teritoriu vamal naţional în care mărfurile intră fără formalităţi vamale.

b. Zone bancare libere – bănci, care în contextul pieţei eurodevizelor sunt scutite de obligaţia rezervei obligatorii minime a depozitelor în valută.

c. Zone libere de asigurări – caracterizate prin lipsa reglementărilor pentru anumite tipuri de asigurări.

VII. În funcţie de locul de amplasare:

a. Porturi(fluviale sau maritime)

b. Aeroporturi

c. altele

VIII. În funcţie de integrarea economică  aflată în apropiere:

a. Zona europeană care cuprinde şase mari zone libere:

– Larnaca din insula Cipru

– Gibraltar

– Grecia

– Insula Man din Marea Britanie

– Shannon din Irlanda

– Elveţia