Problemele ce se ivesc pe terenul comunicării prezintă complicaţii ce ţin de întâlnirea mai multor discipline pe acelaşi teren, şi astfel,examinarea conceptului din perspective variate.Nu ne propunem aici o investigare a teoriilor comunicării.Surprinderea principalelor tipuri de comunicare non-verbală are rolul de a fixa limbajul gestual în sfera mai largă a domeniului vizat.

    În cadrul speciei umane,comunicarea a existat iniţial ca un comportament indispensabil îndeplinirii funcţiilor vitale:hrană,reproducere,securitate.Procesul s-a dezvoltat prin apariţia dimensiunii sociale cu raporturi diversificate.Saltul pe o treaptă superioară s-a bazat pe raţionalitate,control şi creativitate.

         Numind comunicarea esenţă a legăturilor interumane,avem în vedere că aceasta este singura modalitate a fiinţei de a exista.Lucrăm cu date, informaţii, transmitem şi receptăm de la distanţă, programăm maşini sofisticate,facem cunoscut lumii întregi progresul şi bunăstarea.Suntem stapânii deplini ai semnificatului.

       Sensul ”cuminecare” este mai apropiat de menirea lăuntrică a procesului.”Cuminecarea nu se petrece decât dacă există un rest, şi cu atât mai bine cu cât zona de rest e mai mare.Viaţa şi societatea nu ar fi nimic fără înţelegere şi sensuri,dar ar fi totodată prea puţin fără subînţelegere,subînţelesuri”.Arta,oricât ar fi de abstractă,înţelege să fie cumi-necare.Limbajul de azi al literaturii postmoderne se încadrează aceleiaşi sfere.”Căci lumea omului nu e una dezbinată de hotarele aparent rigide ale indivizilor, ci una ce cuminecă prin hotarele mişcătoare ale inşilor.”

     Definiţiile ştiinţifice pun în evidenţă transferul de date ce se supune unei scheme analogice: emiţător-canal(cod,zgomot)-receptor,completată recent cu noţiunea de feed-back.Din punct de vedere al modalităţilor de expresie pe care le implică,comunicarea se împarte în verbală şi non-verbală.A doua categorie are o sferă determinată mai mult de cultură decât de societate şi este adesea extrem de localizată.Rolul său a fost mult timp minimalizat de studiile consacrate limbajului,văzut ca o invenţie cheie în evoluţia capacităţii comunicative a omului.Diferenţele sunt semnificative.Limbajul silenţios este guvernat de factori biologici,ceea ce face dificilă posibilitatea unui control strict;este continuu(“şi tăcerea este un răspuns”) faţă de segmentul verbalizat care are marcate începutul şi finalizarea;este învăţat prin imitaţie mai repede decât formele sonore articulate;are un impact emoţional accentuat.Nu putem trasa totuşi o linie de demarcaţie întrucât cele două componente interacţionează,sunt dependente.

        Într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută prin intermediul mişcărilor corpului. Procentajul a fost stabilit pe la mijlocul anilor ’70 de A.Mehrabian şi M.Weiner şi expus în Decoding of  Inconsistent Communication .Echivalenţa comunicare non-verbală / limbajul corpului este eronată deoarece orice pretenţie referitoare la limbaj trebuie să presupună o gramatică şi o sintaxă cognoscibilă. Acest tip de comunicare scapă însă preciziei şi regulilor restrictive. Ea derivă din următorul set de surse majore: contactul vizual, gura (în special zâmbetul şi grimasele), postura, gesturile, orientarea corpului, mirosul (incluzând parfumurile), distanţa corporală (aproape, departe de interlocutor), vestimentaţia.

          Rolul lui “a privi” sau “a nu privi” partenerul de discuţie este decisiv, simpla interceptare a privirii fiind tradusă ca dorinţă, intenţie de a comunica. Cu toţii folosim fraze ca “l-a străpuns cu privirea”, “are o privire alunecoasă”, “are ochi mari de copil”. Utilizând asemenea expresii ne referim la mărimea pupilelor unei persoane sau la modul ei de a privi. 

           În stare de excitare pupilele se pot dilata la până de patru ori faţă de mărimea normală. Dimpotrivă, o stare negativă provoacă contractarea lor, cunoscută popular sub denumirea “ochi de şarpe”. În secolul al XV-lea femeile din Italia utilizau picături (bella-donna) care le dilatau pupilele făcându-le mai atractive. Ochii foarte proeminenţi sugerează o acţiune exterioară violentă. Semiînchiderea pleoapelor creează iluzia înfundării globului ocular dând figurii un aspect introvertit (privire romantică). Ochii rasei galbene, reduşi la fante, trădează mai puţin reacţiile involuntare. De aceea, ascunderea prin mască devine inutilă iar rolul său este preluat de evantai care voalează o grimasă sau un zâmbet. 

          Pentru a construi relaţii bune cu partenerul de discuţie, privirea trebuie să menţină conctactul cu acesta circa 60-70% din timp. Pentru cultura europeana s-a stabilit că media privirii  nu depăşeşte trei secunde daca persoana se uită în ochii intelocutorului dar acesta o ignoră. Dacă schimbul este reciproc media privirii este de o secundă. Frecvenţa mare a privirilor directe la cei din sudul Europei poate fi derajantă pentru alţii. Este cazul ţărilor asiatice unde japonezii privesc mai mult la gâtul omului decât la faţa acestuia.De obicei ni se recomandă ca, atunci când purtăm o discuţie de afaceri să ne imaginăm un triunghi pe fruntea celeilalte persoane. Prin menţinerea privirii în această zonă creăm o atmosferă de echilibru.

         Ca indice de superioritate, gestul blocării ochilor este însoţit de înclinarea capului pe spate pentru a putea cuprinde întreaga înfăţişare sau, după cum se spune, pentru a “măsura din cap până în picioare”. Uneori închidem ochii pentru a nu fi martorii unei scene violente sau dezagreabile.Tot cu referire la blocarea privirii dar de data aceasta mai mult pe plan psihic, face recurs Psalmul 115 din Biblie: “Ochi au, dar nu vor să vadă; urechi au, dar nu vor să audă!”Pasajul se referă la actul venerării idolilor altor popoare ,grav sancţionat de morala creştină .Spiritul credinciosului nu trebuie să cadă în păcatul idolatriei. Astăzi expresia este utilizată la adresa celor care din ignoranţă nu vor să descopere adevărul sau cauza ce le-a întunecat judecata.

          Mark Knapp surprinde patru funcţii majore ale acestui tip de comunicare: 

a)primirea feedback –ului  - În timpul discuţiei sau după susţinerea unei demonstraţii ne putem privi partenerul pentru a urmări reacţiile acestuia, pentru a verifica înţelegerea celor expuse; expresia ar echivala verbal cu interogaţiile: “tu ce crezi?”, “eşti de acord sau nu ?”, “ai prins ideea?”

b) dreptul la replică(echivalent cu “a da cuvântul din ochi” )– Să ne imaginăm că dorind să

testeze gradul de însuşire a cunoştinţelor instructorul adresează o întrebare. Fără a spune nimic ochii săi se opresc asupra unui participant.Este clar că elevul în cauză este rugat să raspundă.

c)stabilirea tipului de relaţie între două persoane 

d)gestionarea spaţiului – Privirea reciprocă dintre două persoane micşorează psihic spaţiul dintre ele, acesta transformându-se din teritoriu social în spaţiu personal sau intim.

          În credinţa populară ochii sunt oglinda sufletului.Dar cu ajutorul lor nu percepem doar dimensiunea lăuntrică a omului ci şi frumuseţea lumii în culori.Culoarea exercită asupra noastră un dublu imbold:psihologic şi fiziologic.Este de ajuns să privim un panou în care domină roşu,portocaliu sau galben ca să încercăm o senzaţie de încălzire,de atmosferă relaxantă.Senzaţia luminoasă persistă un timp pe retină.De aceea picurii ploii de toamnă ne par alungiţi iar fulgii de nea întruchipează fire albe ce cad pe pamânt.

          Fiecare specie are o fizionomie osmică particulară.Prin mirosul pe care îl emană-pur mesaj chimic-vieţuitoarele,ca şi omul,îşi semnalează prezenţa.De exemplu,mata-mata,ţestoasa uriaşă din Amazonia,foloseşte mirosul respingător de putred pentru a-şi atrage victimele.Pentru noi,mesajele olfactive  oferă protecţie contra substanţelor agresive, susţin apetitul, ne leagă în reflexe condiţionate respiraţia.Informaţiile colectate de acest analizator au rolul de a umple golul de imagine al unei persoane, ajutând la formarea unei reprezentări globale.

         Simţul mirosului funcţionează din primele zile ale vieţii.Cu ajutorul lui copilul îşi poate recunoaşte mama. Un individ antrenat poate disocia la pană 10 000 de mirosuri diferite.Civilizaţia modernă utilizează mirosurile şi apelează constant la ele :săpun parfumat, apă de toaletă, creme şi parfumuri;aer condiţionat, lacuri şi vopsele;alimente cu miros irezistibil. Parfumul se asociază ideii de plăcut, îmbietor, savuros.Mosc şi camfor îşi dăruiau puternicii Orientului;tămâie şi zmirnă au constituit daruri de cult religios.

        Recunoaştem prin miros dacă printr-o încăpere a trecut o anumită persoană.Ştim că lucrurile ne păstrează mirosul propriilor noastre mâini.Uneori impactul poate fi aşa de puternic încât mintea,zdruncinată de amintire,se încăpăţânează să parcurgă drumul invers spre identificare.Situaţia este redată în mod admirabil de romancierul Marcel Proust :”în clipa în care înghiţitura [...]îmi atinse cerul gurii,am tresărit, atent la lucrul extraordinar ce se petrecea în mine.Las ceaşca din mână şi mă îndrept spre mintea mea, care trebuie să găsească adevărul.[...]Dar când dintr-un trecut îndepărtat nu mai dăinuieşte nimic,singure,mirosul şi savoarea,rămân încă multă vreme ca nişte suflete,să-şi aducă aminte, să aştepte,să nădăjduiască ,pe ruina a tot ce rămâne.”