În literatura de specilalitate există numeroase accepţiuni ale organizării care diferă în anumite privinţe. Aceste accepţiuni pot fi grupate în două categorii ce exprimă concepţii diferite asupra organizării.

    O primă concepţie tratează organizarea ca fiind un mijloc de raţionalizare a activităţilor economice, formată în principal din trei domenii: organizarea conducerii, organizarea producţiei şi organizarea muncii. Acest tip de abordare este caracteristic în fostele ţări comuniste. A doua concepţie, ce predomină în ţările dezvoltate occidentale, reduce organizarea la stabilirea organizării de ansamblu a întreprinderii. 

     Pentru celelalte componente ale organizării, în ţările occidentale şi în S.U.A. se foloseşte mei puţin termenul de organizare. În cazul lor, accentul cade pe metodele cu care sunt abordate şi, ca atare, numeroase probleme organizatorice sunt tratate în strânsă legătură cu metodele şi tehnicile cercetării operaţionale, engineeringului, studiului muncii, metodele psihologice, sociologice, etc. 

      Ambele abordări au, însă, un caracter incomplet şi o insuficientă rigurozitate în delimitarea şi tratarea problematicii implicate.

    ORGANIZAREA FIRMEI constă în stabilirea şi delimitarea proceselor de muncă fizică şi intelectuală, a componentelor acestora (mişcări, timpi, operaţii, lucrări, sarcini, etc.) precum şi gruparea lor pe posturi, formaţii de muncă, compartimente, etc., corespunzător anumitor criterii manageriale, economice, tehnice şi sociale, în vederea realizării în cele mai bune condiţii a obiectivelor previzionate.  

     De asemenea, se poate spune că organizarea stabileşte elementele componente ale sistemului, variabilele care definesc aceste elemente şi sistemul în ansamblu precum şi legăturile dintre elementele respective în cadrul sistemului şi între acesta şi alte sisteme. 

        În organizarea firmei, se pot distinge două subdiviziuni principale:

 organizarea ansamblului activităţilor unei unităţi;

 organizarea diferitelor activităţi componente.

        Această abordare a organizării firmelor prezintă două avantaje:

 este puternic orientată spre realizarea obiectivelor, raţiunea înfiinţării şi funcţionării firmei;

 asigură luarea în considerare a specificului fiecăreia şi folosirea unor metode şi tehnici corespunzătoare.

        Organizarea se exercită sub două forme principale:

 de către manageri, funcţia organizării fiind o parte intrinsecă a procesului de conducere;

 de către persoane sau echipe specializate în acest domeniu. 

        ORGANIZAREA PROCESUALĂ face parte intrinsecă din organizarea firmelor şi are ca obiect stabilirea şi delimitarea proceselor de muncă fizică şi intelectuală ce trebuie să se desfăşoare într – o firmă, pentru ca rezultatele obţinute într – un sistem de resurse limitate (materiale, umane şi financiare) să fie optime. 

     Scopul şi rezultatul organizării procesuale îl reprezintă fundamentarea şi normalizarea funcţiunilor, activităţilor, atribuţiilor, sarcinilor şi operaţiilor unei firme.

        Funcţiunea firmei reprezintă un ansamblu de procese de muncă omogene, asemănătoare, sau complementare, cu ajutorul cărora se realizează acelaşi obiectiv sau aceleaşi obiective derivate din obiectivele fundamentale.

      Omogenitatea, asemănarea sau complementaritea proceselor de muncă desfăşurate în cadrul funcţiunii impune utilizarea de concepte, metode, tehnici şi deci de persoane cu calificare din aceleaşi domenii sau din domenii înrudite.

          În cadrul întreprinderilor se disting şase funcţiuni:

I. funcţiunea de cercetare – dezvoltare;

II. funcţiunea comercială;

III. funcţiunea de marketing;

IV. funcţiunea de producţie;

V. funcţiunea financiar – contabilă;

VI. funcţiunea de personal.

       Funcţiunile firmei se divid în activităţi care reprezintă ansambluri de procese de muncă omogene, ce concură nemijlocit la realizarea aceloraşi obiective derivate. 

       Sfera de cuprindere a activităţii este mult mai restrînsă în raport cu cea a funcţiunii, ceea ce reclamă procese de muncă mai omogene, cu personal calificat în aceleaşi domenii de activitate. 

         În cadrul activităţilor deosebim atribuţii. Prin atribuţie se înţelege un proces de muncă precis conturat, care se execută periodic şi uneori continuu, ce implică cunoştinţe specializate şi contribuie la realizarea unui obiectiv specific. Atribuţiile sunt compuse din mai multe sarcini şi pot avea un caracter periodic sau continuu şi implică un grad de specializare mai ridicat din partea executantului.

        Sarcina reprezintă o componenta de bază a unui proces de muncă complex sau un proces de muncă simplu ce contribuie la realizarea unui obiectiv individual, care, de regulă, se atribuie spre realizare unei singure persoane. Pentru realizarea unei sarcini, executantul trebuie să posede cunoştinţe, deprinderi, aptitudini, deci o calificare specifică corespunzătoare calităţii consumului de muncă optim cerut de executarea sarcinii. În acelaşi timp, alegera sarcinilor ce compun o anumită atribuţie, trebuie făcută respectîndu – se acest minim de cerinţe în legătură cu aptitudinile fizice şi intelectuale ale viitorului executant. Sarcina are o autonomie operaţională, avînd un sens complet şi poate deţine un rol important în realizarea structurală.

           Organizarea procesuală are un caracter general, elementele sale esenţiale găsindu – se la toate firmele din aceeaşi categorie, ceea ce permite reglementări legale în acest domeniu. 

      FUNCŢIUNEA DE CERCETARE – DEZVOLTARE reprezintă ansamblul activităţilor desfăşurate în întreprindere prin care se concepe şi se implementează progresul tehnico - ştiinţific.

        În cadrul acestei funcţiuni se realizează trei activităţi principale:

 previzionare;

 concepţie tehnică;

 organizare.

     Activitatea de previzionare a funcţionării şi dezvoltării întreprinderii constă în elaborarea proiectelor strategiilor şi politicilor firmei, concretizate în planuri şi prognoze, în defalcarea pe perioade şi principalele subdiviziuni organizatorice şi în urmărirea realizării lor.

        Principalele direcţii de perfecţionare a acestei activităţi în cadrul societăţilor comerciale publice angajate în procese de reformă sunt:

 fundamentarea funcţionării şi dezvoltării pe bază de strategii şi politici globale;

 situarea pe primul plan în previzionare a factorilor economici;

 trecerea de la prioritatea acordată producţiei la situarea pe primul plan a cunoaşterii cerinţelor pieţei;

 fundamentarea funcţionării şi dezvoltării firmei pe o viziune pe termen lung,  ce serveşte ca bază pentru previziunile pe termen mediu şi scurt cu caracter operaţional.

        Activitatea de concepţie tehnică include ansamblul cercetărilor aplicative şi dezvoltărilor cu caracter tehnic efectuate în cadrul firmei. Această activitate se concretizează în principal în:

 conceperea şi asimilarea de produse noi şi modernizate;

 conceperea şi implementarea de tehnologii noi şi modernizate.

        Eficientizarea activităţii de concepţie tehnică, în majoritatea societăţilor comerciale şi regiilor autonome, se face prin:

 menţinerea compartimentelor de concepţie tehnică şi a specialiştilor buni în cadrul acestor firme;

 imprimarea unui caracter previzional acestei activităţi prin luarea în considerare a curbei ciclului de viaţă, a principalelor produse şi tehnologii folosite şi a evoluţiei conjuncturii economice naţionale şi internaţionale;

 accelerarea ritmului de generare şi operaţionalizare a produselor şi tehnologiilor noi şi modernizate în cadrul firmelor.

       Organizarea include procesele de elaborare, adaptare şi introducere de noi concepte şi tehnici cu caracter organizatoric, fiind activitatea principală a firmei. Perfecţionarea conceperii şi exercitării activităţii de organizare în cadrul  firmelor din         România, în contextul tranziţiei la economia de piaţă, se face prin:

 mutarea accentului de la organizarea de tip corectiv la cea cu caracter profilactic;

 includerea în toate proiectele pentru dezvoltarea intreprinderii, a unui fundamentat capitol consacrat organizării. Astfel se poate elimina decalajul poate apărea între nivelul soluţiilor tehnice şi calitatea soluţiilor organizatorice;

 creşterea funcţionalităţii organizării managementului;

 implicarea în reproiectarea sistemului de management al firmei prin prisma cerinţelor economiei de piaţă.