I. PREZENTAREA GENERALĂ A MUNICIPIULUI BUCUREŞTI
1. ISTORIE
Cele mai vechi urme de locuire a teritoriului de astăzi al Municipiului Bucureşti datează din epoca neolitică, pentru ca, în antichitatea timpurie, să se constituie aici o comunitate care avea strânse relaţii cu toate comunităţile importante din jur.
O importantă şi recentă lucrare care studiază istoria urbanistică a oraşului avansează foarte convingător ideea că, încă de la constituirea sa ca aşezare umană permanentă, Bucureştiul a fost o localitate urbană şi nu una rurală.
Aceasta ar putea fi considerată prima caracteristică a Bucureştiului: faptul că, de la începutul istoriei sale, a fost o aşezare urbană, deschisă tuturor contactelor cu valorile civilizaţiei şi ale culturii.
Cert este că primul document care atestă numele oraşului Bucureşti este emis de cancelaria domnitorului Vlad Ţepeş şi este datat 20 septembrie 1459.
În ceea ce priveşte originea numelui de BUCURESTI, cel mai adesea acesta este explicat prin invocarea unei legende: un cioban pe nume Bucur, care îşi mâna oile spre iernat a poposit pe aceste meleaguri şi şi-a construit o stână; după mai multă vreme aici s-a format o adevărată vatră de locuire care s-a mărit continuu şi, urmare a progresului economic şi pe alte planuri a devenit Bucureştiul din zilele noastre. Cei care au locuit în aceste zone au dat noii aşezări numele de Bucureşti în considerarea numelui ciobanului care s-a oprit pentru prima dată în această zonă a câmpiei române (Bucur).
Istoria oraşului Bucureşti poate fi divizată în 5 perioade:
- Paleoliticul inferior şi mijlociu;
- Evul mediu;
- Perioada modernă;
- Perioada interbelică;
- Perioada postbelică.
1.1. Paleoliticul inferior şi mijlociu
Existenţa umană în aria în care este situat municipiul Bucureşti îşi are rădăcinile în Paleoliticul inferior şi mijlociu. Primele unelte utilizate de către oameni în urmă cu aproximativ 150.000 ani pe teritoriul actualului oraş, bine cunoscute în prezent, sunt: răzuitori, aşchii de piatră ş.a. Varietatea şi bogăţia uneltelor realizate din piatră, os, lemn sau cupru (în funcţie de epoca de care aparţin) demonstrează diversitatea ocupaţiilor utilizatorilor, cele mai importante fiind: creşterea animalelor, cultivarea primitivă a plantelor, manufacturile din lemn şi din piei, olăritul, pescuitul şi vânătoarea. Descoperirile arheologice de la Cernica şi Căldăraru au scos la lumină vestigii datând din anii 3500-2700 î.Chr.
După anul 1200 î.Chr., populaţia băştinaşă ce locuia pe teritoriul României intră în prima epocă a fierului. Situaţi în centrul unei zone intens populate, locuitorii teritoriului Bucureştiului din acea vreme au menţinut strânse relaţii comerciale cu unele comunităţi din Balcani, şi, mai târziu, cu cetăţile greceşti situate pe malurile Mării Negre. Odată cu utilizarea pe scară largă a uneltelor de fier şi a armelor, începând cu secolul al-V-lea î.Chr., s-au produs importante schimbări în interiorul societăţii geto-dace care ocupa întreaga Câmpie Română – schimbări confirmate de apariţia unor centre puternic populate, cum sunt cele descoperite la Popeşti-Novaci, Piscul-Crăşani ş.a. Săpăturile arheologice efectuate până în prezent au scos la iveală, în Bucureşti, 15 zone în care se găsesc vestigiile unor sate geto-dace. Crucifixurile şi lingurile de fier descoperite confirmă faptul că şi în partea centrală a Câmpiei Române se depunea o muncă intensă pentru obţinerea uneltelor şi armelor. Utilizarea pe scară largă a plugului de fier a condus la dezvoltarea agriculturii prin creşterea ariilor cultivate şi îmbunătăţirea muncii realizate. Pe lângă cultivarea pământului, geto-dacii mai practicau şi creşterea animalelor, albinăritul şi olăritul.
Toate mărturiile arheologice, inclusiv cele scrise, confirmă faptul că în secolele II-I î.Chr., societatea geto-dacă a înregistrat importante progrese în cele mai importante domenii ale vieţii spirituale şi materiale. Creşterea procesului de diferenţiere socială a condus la apariţia statului centralizat şi independent Dacia condus mai întâi de Burebista (70 î.Chr.) şi apoi de Decebal (84-106 d.Chr.). Anii 105-106 au marcat, prin războiul daco-roman, includerea Daciei în Imperiul Roman, aceasta devenind o provincie romană. Din acest moment a început romanizarea provinciei Dacia; chiar şi după retragerea armatelor imperiului populaţia daco-romană a continuat să se dezvolte. Toate vestigiile arheologice, datând din secolele IV-VI, VII-X şi XI-XII demonstrează că actualul teritoriu urban al Bucureştiului a fost locuit fără întrerupere şi că locuitorii săi au trăit o viaţă intensă şi o evoluţie ascendentă.
1.2. Evul mediu
Începând din a doua jumătate a secolului al-XIII-lea, teritoriul oraşului de astăzi, ca de altfel întreaga parte de Est a Câmpiei Române, a cunoscut o nouă fază de dezvoltare. În această perioadă, alezările sunt urbanizate şi, cel mai important, se constituie statul feudal autonom Tara Românească (Muntenia).
Aceste circumstanţe au încurajat creşterea densităţii în interiorul satelor şi târgurilor de pe întreaga arie a Câmpiei Române, în special în bazinul râului Argeş.
Documentele emise de Cancelaria Tării Româneşti în perioada 1459-1625 relevă existenţa, în interiorul ariei Bucureştiului de astăzi, a unui număr de 41 aşezări (colonii).
Când, în secolul al-XIV-lea, pe harta politică a Europei, apare statul feudal Ţara Românească, cu capitala stabilită mai întâi la Curtea de Argeş, apoi la Câmpulung şi Târgovişte, pe locul în care se află astăzi Bucureştiul se afla o mică fortăreaţă – numită Fortăreaţa Dâmboviţei – a cărei arie nu depăşea 160 m2. Această aşezare a continuat să se dezvolte, motiv pentru care Vlad Ţepeş, domnitorul Ţării Româneşti la jumătatea secolului al-XVI-lea, a construit o nouă fortăreaţă ce o includea şi pe cea veche - de patru ori mai mare decât cea din urmă. Evident, construcţia a servit ca refugiu militar în faţa atacurilor turcilor.
Această aşezare a primit numele de „Târgul Bucureştilor”, iar fortăreaţa a fost numită „Fortăreaţa Bucureştilor”. Era situată pe teritoriul Curţii Vechi din zilele noastre. După o scurtă perioadă de timp ambele nume au devenit una: Bucureşti.
Prima atestare documentară datează din secolul al-XV-lea (20 septembrie 1459) şi este de fapt o scrisoare domnească prin care Vlad Ţepeş confirma o aşa-numită „danie” către unii din supuşii săi.
Alte documente, datate 4 iulie şi 10 august 1460, respectiv 10 februarie 1461, demonstrează că Vlad Ţepeş a stat în noua sa rezidenţă în anii ce au precedat războiul împotriva turcilor din 1462.
Aşezarea rezidenţei princiare la Bucureşti a avut un rol determinant în evoluţia ulterioară a oraşului. Creşterea cererii curţii şi a oficialilor şi servitorilor acesteia a avut repercusiuni directe asupra activităţii productive şi comerciale. Din secolul al-XV-lea şi până în prezent suprafaţa oraşului s-a dublat. Bucureştiul s-a schimbat total din cauza marelui număr de păduri şi construcţii de piatră care reprezentau noua suprafaţă, locuită de meşteşugari. În zona numită în prezent Sf. Gheorghe se aflau cuptoarele fierarilor; la Piaţa Unirii, zona Colţea aparţinea olarilor. Partea de Nord a Curţii Domneşti era plină de comercianţi, blănari, croitori ş.a.
Principală vamă de bunuri devine „Marea Uliţă” (Strada Lipscani din zilele noastre), certificată într-un document datat 5 iunie 1589.
Din secolul al-V-lea şi până la sfârşitul feudalismului, în ciuda marilor dezastre naturale şi a expediţiilor străine prăduitoare, oraşul Bucureşti a cunoscut o continuă dezvoltare socială şi economică. Aceasta a permis Bucureştiului să devină cel mai important oraş din Ţara românească şi unul din principalele centra urbane din Sud-Estul Europei.
1.3. Perioada modernă
Revoluţia din anul 1821, condusă de Tudor Vladimirescu, marchaeză începutul perioadei moderne în istoria României. Sfârşitul secolului al-XVIII-lea şi începutul secolului al-XIX-lea a înregistrat a dezvoltare rapidă a structurii claselor societăţii româneşti. Câteva grupuri pot fi menţionate: ţărani, meşteşugari, funcţionari, clerici, nobili şi servitori. Statisticile din anul 1807 arată că în Bucureşti existau 3523 magazine, dintre care 2500 erau situate în zona centrală. În anul 1820 puteau fi numărate peste 200 de clădiri publice şi câteva pieţe publice şi parcuri.
O sută de fabrici (actualmente ateliere de diferite dimensiuni) erau menţionate de „catagrafia” din anul 1830. Alte statistici care datează din anul 1859 indică existenţa a 51 mari fabrici (în afara micilor ateliere).
Anul 1830 este unul dintre cei mai importanţi ani din istoria structurilor administrative ale Bucureştiului, căci la această dată era constituit Sfatul Orăşenesc (Consiliul Local din zilele noastre), iar oraşul era împărţit pentru prima oară în 5 unităţi administrative (sectoare) numite drapele („vapsele”) şi purtând numele de: roşu, verde, albastru, negru şi galben. După numai 16 ani, în 1846, consiliul local a aprobat primul plan cadastral al Bucureştiului. Tot în anul 1846 a început construirea primului Teatru Naţional al Bucureştiului. Din nefericire, edificiul a fost distrus de bombardamentele din 1944.
După 24 ianuarie 1859, dată la care s-au unit Principatele Romane Moldova şi Ţara Românească, Bucureştiul a devenit capitala noului stat (mai exact în anul 1861), iar din 10 mai 1877, când a fost declarată independenţa statului, Bucureştiul a devenit capitala României.
Acest moment constituie începutul unui intens proces de dezvoltare socială şi economică a Bucureştiului. Recensământul din anul 1878 relevă existenţa în oraş a două turnătorii, două fabrici de obiecte metalice, 30 tăbăcării şi 100 mori (12 dintre ele puse în mişcare de aburi). Un rol important a fost jucat de turnătoria Lemaitre şi de fabrica de tutun (1864), de berăriile Oppler (1859) şi Luther (1859), lucrările la reţeaua de gaz (1871) şi de editurile Carol Gobl (1859) şi I.V.Socec (1871). Primul sector de cale ferată din România, Bucureşti-Giurgiu, a devenit operaţional în 1869, urmat, în 1870, de sectorul ce lega oraşele Bucureşti, ploieşti, Galaţi şi Roman. Ca o consecinţă, în anul 1869 se construia în Bucureşti prima gară (Gara Filaret) urmată, în 1872, de „Gara Târgoviştei” (în prezent Gara de Nord).
Statistici din anul 1860 menţionează existenţa în Bucureşti a 6808 meşteşugari, reprezentând o treime din numărul total al întregii ţări.
Bucureştiul a fost, de asemenea, cel mai important centru comercial din România şi, pe măsura dezvoltării relaţiilor comerciale, în oraş au fost înfiinţate instituţiile necesare. Între aceste instituţii trebuie menţionate Camera de Comerţ şi Industrie (1858), Bursa Bucureşti (1881) şi Banca Naţională a României (1880). Banca Naţională a fost creată ca o instituţie mixtă, la realizarea căreia statul a contribuit cu o treime iar sectorul privat cu două treimi. Banca a fost organizată ca o societate de capital cu un capital de 30 milioane lei (capitalul iniţial depus a fost de numai 12 milioane lei) şi i-a fost acordat, pentru o perioadă de 20 ani, privilegiul de a hotărî în problemele monetare (această perioadă a fost ulterior prelungită). Propunerea legislativă privind înfiinţarea Băncii Naţionale a aparţinut lui I.C.Brătianu, ministrul de finanţe liberal din acea perioadă. Banca a jucat un rol important în concentrarea capitalurilor într-o perioadă în care capitalismul în România se afla abia la începuturi. Mai târziu, uzând de prerogativa hotărârii în problemele monetare (autoriza deschiderea marilor credite către stat şi alţi agenţi), Banca Naţională, împreună cu alte bănci, a încurajat dezvoltarea relaţiilor capitaliste şi, în consecinţă, dezvoltarea întregii ţări în perioada interbelică. La sfârşitul secolului al-XIX-lea, pe lângă vechile bănci (Banca Naţională, Marmorosch-Blanck), au apărut altele noi (utilizând capital românesc, străin sau mixt). Printre noile bănci, câteva ar trebui menţionate: Banca Generală a României, Banca de Credit, Banca Românească; acestea erau conduse de bancheri celebri precum: Derussi, Sechiari, Mircus I. & Sons, I. Crisoveloni, Marmorosch, fraţii Ellias sau Alexianu Rotschild.
În anul 1873 a fost înfiinţată prima Companie de Credit Rural iar în 1881 au fost create, ca societăţi de capital, Casele de Credit Agricol.
Din punct de vedere al dezvoltării urbane, cea de-a doua jumătate a secolului al-XIX-lea a fost marcată de creşterea structurii oraşului. Primul bulevard a fost proiectat să treacă pe lângă viitoare Universitate a oraşului, iar iluminatul public a fost introdus prin utilizarea lămpilor cu petrol (Bucureştiul a fost primul oraş care a folosit vreodată această metodă). Recensământul din anul 1860 demonstrează existenţa în Bucureşti a 23.445 clădiri (comparativ cu 10.074 în 1831) dintre care 16.263 erau construite din cărămidă, 2.184 din lemn şi 4.998 din lut şi lemn. Numărul locuitorilor a crescut de la 58.893 (în anul 1831) la 162.000.
Următorul recensământ, făcut în anul 1878, indica un număr de 177.646 locuitori şi faptul că, în fiecare an, erau construite aproximativ 318 noi edificii în Bucureşti. Între 1865 şi 1878 au fost ridicate 4.452 clădiri de diferite mărimi, marea lor majoritate cu un singur etaj (cele cu două sau mai multe etaje erau situate în zona centrală – în prezent Calea Victoriei).
Construirea a două pieţe acoperite, una în Piaţa Bibescu Vodă (demolată în anii 1980) şi una în Piaţa Amzei a vizat asigurarea necesarului de provizii oraşului şi cetăţenilor săi. Iluminatul public utilizând gaz produs la fabrica de la Filaret a fost introdus la 1 noiembrie 1871, iar primele mijloace de transport în comun şi-au început activitatea în 1871 (tramvaiele trase de cai) şi 1872 (tramvaiul clasic).
Dezvoltarea economică rapidă a oraşului a determinat creşterea numărului populaţiei: de la 177.646 locuitori în 1878 la 282.071 în 1899 şi la 341.321 în 1912.
Creşterea geografică a determinat creşterea numărului locuinţelor. După anul 1877, au fost construite, în medie (în 1896), 1.430 clădiri în fiecare an, dar în anii următori au fost distruse mai puţin de 1.000 clădiri anual.
Multe edificii monumentale (publice şi private) au fost ridicate în Bucureşti, în special după 1880. Între aceste clădiri, câteva merită o atenţie deosebită: Ateneul Român, Biblioteca Centrală Universitară, Palatul Poştei (în prezent Muzeul de Istorie al României), Hotelul Continental, Palatul Parlamentului, Liceul Gheorghe Lazăr ş.a.
Multe dintre aceste edificii au fost construite în stil neoromânesc, un stil ce împleteşte elementele arhitecturale tradiţionale locale cu cele clasice. Acest stil a fost promovat de arhitectul Ion Mincu, iar actualele clădiri ale Institutului de Arhitectură, Institutului de Istorie a Artei şi Primăriei au fost proiectate de discipolii săi: Petre Antonescu, Grigore Cerchez, Cristifi Cerchez şi Nicolae Ghica-Budeşti.
Un moment important în dezvoltarea urbană a Bucureştiului în secolul al-XIX-lea îl constituie realizarea unui proiect legat de modificarea şi adâncirea cursului râului Dâmboviţa, permis care a permis punerea la punct a unui sistem de drenare a apelor reziduale. Paşi importanţi au fost făcuţi şi în direcţia asigurării necesarului de apă potabilă prin filtrarea apei Dâmboviţei şi prin colectarea apelor izvoarelor situate în jurul oraşului. În timpul aceleiaşi perioade de timp, s-a dezvoltat reţeaua de gaz de iluminat iar în 1882 a fost inaugurat noul sistem de iluminat public. Extinderea reţelei electrice a fost facilitată de construirea întreprinderii de energie electrică Grozăveşti (1888-1892) şi de inaugurarea, în 1908, a celei de la Filaret. Ca urmare, în 1894, a fost pus în funcţiune primul tramvai electric.
Bucureştiul a avut o influenţă semnificativă asupra procesului de creare a valorilor culturale ale României în timpurile moderne. În acest oraş a trăit şi a creat (în special între anii 1828-1848), Ion Heliade Rădulescu, marele promotor al sistemului educaţional românesc, editor şi jurnalist. Tot în Bucureşti au funcţionat „Societatea Filarmonică” (1833-1838) şi „Asociaţia Literară Română” (1845), fiind iniţiate de Ion Heliade Rădulescu, Ion Câmpineanu şi Costache Aristia. De asemenea, în Bucureşti, cei mai importanţi participanţi din Muntenia la Revoluţia de la 1848 (Nicolae Bălcescu, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Boliac etc.) şi-au pus ideile pe hârtie. Mai mulţi pictori militanţi aparţin aceleiaşi generaţii: Ioan Negulici, Constantin Daniel Rosenthal, Barbu Iscovescu, Gheorghe Tăttărescu. În aceeaşi epocă, doctorul Nicolae Kretzulescu a fondat, la spitalul Colţea, prima şcoală de chirurgie. Munca sa a fost continuată de doctorul Carol Davila care a pus bazele şcolii medicale româneşti.
