Preţul se defineşte ca valoarea de schimb a bunurilor şi a serviciilor pe piaţă (Dictionaire d’économie – C.D. Echaudemaison). În accepţiunea generală a cuvântului, preţul se referă la suma de bani pe care o plăteşte sau o primeşte cineva pentru a intra în posesia respectiv pentru a ceda posesia unui bun. Dacă ne referim la servicii, similarul preţului este tariful: el reprezintă suma plătită sau încasată pentru a beneficia sau pentru a oferi un serviciu. Preţul este expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor iar în ceea ce priveşte  categoria economică preţ, aceasta a apărut odată cu introducerea banilor ca element de mijlocire a schimburilor şi de tezaurizarea a valorilor. 

    În prezent, noţiunea de preţ nu se limitează numai la bunuri sau servicii ci şi-a extins sfera la care se referă putând vorbi în egală măsură de preţul capitalului (de obicei dobânda pentru calitalul împrumutat dar şi dividendele pentru capitalul sub formă de acţiuni), preţul forţei de muncă (salariul oral), preţul concesiunilor, preţul acţiunilor sau al obligaţiunilor etc. 

    Ca mărime preţul se stabileşte în strânsă corelaţie cu etalonul în care se măsoară respectiv cu moneda şi de asemenea cu valoarea mărfurilor la care se referă. Relaţia dintre monedă şi preţ este invers proporţională: cu cât valoarea monedei este mai mică (cursul de schimb în raport cu alte monede este mai mic sau acoperirea ei în metal preţios este mai mică) cu atât preţul este mai mare. Indiferent de moneda în care se măsoară, tendinţa generală a preţurilor este de creştere pe termen mediu şi lung iar rimul de creştere este mai lent sau mai accelerat fiind în strânsă relaţie cu inflaţia inregistrată pentru moneda respectivă. Adoptarea unei politici monetare cu o monedă al cărui curs este fluctuant este numai la îndemâna statelor cu o economie dezvoltată, stabilă şi/sau cu rezerve de aur. Statele cu economie în tranziţie sau care traversează perioade de criză economică sunt nevoite să adopte o politică monetară inflaţionistă care are ca efect principal o creştere continuă a preţurilor.

    Faţă de relaţia dintre preţ şi monedă, relaţia dintre preţ şi valoare este direct proporţională: cu cât valoarea mărfii este mai mare, cu atât preţul este mai mare şi invers. Pentru stabilirea valorii s-au elaborat şi dezvoltat în timp mai multe curente de gândire în teoria economică.

    Astfel, William Pety, Adam Smith, David Ricardo au elaborat teoria valorii muncă prin care susţin în primul rând că utilitatea mărfii este esenţială pentru realizarea schimbului iar valoarea mărfii are două surse de provenienţă: raritatea acesteia şi cantitatea de muncă consumată pentru obţinerea ei. Teoria valorii muncă a fost dezvoltată de Karl Marx în concepţia căruia valoarea mărfii nu conţine altceva  decât muncă omenească socialmente recunoscută; astfel Karl Marx ignoră total raritatea şi utilitatea mărfurilor în teoria sa. Valoarea efectivă a mărfii este dată de timpul de muncă socialmente necesar pentru realizarea ei. Prin acestă concepţie, Marx absolutizează rolul muncii mai ales al celei fizice, utilitatea mărfii fiind redusă la o simplă premiză. Singura măsură reală a valorii este considerată munca acesta constituind şi preţul real iar suma de bani este preţul nominal al mărfii. 

    Scoala economică contemporană privilegiază teoria utilităţii marginale. După acestă teorie, valoarea unei mărfi este dată exclusiv de utilitatea marginală şi de raritatea acesteia. Stabilirea preţului se supune acţiunii legii cererii şi a ofertei: cererea este o funcţie de utilitate iar oferta este o funcţie de raritate. Conform acestei teorii, utilitatea este principalul factor de determinare a valorii bunurilor iar producţia trebuie să se subordoneze obiectivului de satisfacere a nevoilor umane. Rolul muncii în determinarea valorii bunurilor este egal cu al celorlalţi factori de producţie (capital, cunoştinţe, experienţă, resuse naturale etc.). Valoarea unei mărfi este proporţională cu utilitatea marginală a acesteia: cu cât acesta este mai mare, cu atât valoarea este mai mare.

    Alţi economişti vorbesc de teoria obiectivă şi teoria subiectivă în determinarea valorii mărfurilor. Prin prisma teoriei obiective, valoarea este dată de munca încorporată în marfă dar şi de utilitatea mărfii. Cantitatea de muncă încorporată în marfă se referă la munca recunoscută de societate şi nu la cantitatea  de muncă efectiv consumată. Utilitatea se referă la satisfacţia pe care o obţine consumatorul în funcţie de însuşirile produsului, de cantitatea şi de calităţile acestuia dar şi de nevoile efective ale consumatorului ca şi de dorinţele acestuia care la rândul lor sunt determinate de tradiţii, educaţie, modă, statut social, etc. Utilitatea este condiţia necesară a recunoaşterii valorii dar nu constituie măsura ei.

    În procesul de schimb, intervine valoarea de schimb a mărfurilor care este dată atât de munca consumată pentru obţinerea mărfurilor cât şi de performanţele mărfii (sub aspectul caracteristicilor), de importanţa şi de raritatea acestora.

    Conform teoriei obiective, munca este singura măsură reală care serveşte la aprecierea şi compararea valorii mărfurilor.     Munca constituie preţul natural al mărfii. Cantitatea de bani, de monedă care o măsoară la un moment dat defineşte preţul nominal al mărfii. Această teorie reia conceptele teoriei valorii muncă.

    După teoria subiectivă a valorii, valoarea mărfii este apreciată, este estimată de individ în funcţie de aptitudinile bunurilor şi/sau a serviciilor de a satisface nevoile consumatorului, calitatea şi raritatea acestora, dificultăţile de procurare a acestora.

    Susţinătorii teoriei obiective se află pe poziţia ofertanţilor, în timp ce cumpărătorii sunt susţinători ai teoriei subiective. În realitate, fiecare dintre participanţii la un schimb pe piaţă sunt atât ofertanţi cât şi solicitanţi în acelaşi timp. Această afirmaţie este corectă dacă se consideră moneda ca o marfă. Ofertanţii  unei mărfi sau ai unui serviciu particular sunt în acelaşi timp solicitanţi de monedă. În mod analogic, solicitanţii unei mărfi sau serviciu sunt ofertanţi de monedă. Iată deci că din acest punct de vedere există o identitate de statut între participanţii la un schimb. 

    Legat de preţ se mai întâlnesc şi alte noţiuni:

• Preţul relativ - reprezintă valoarea de schimb a unei mărfi A în  raport cu marfa B sau, invers, cantitatea de marfă B care se schimbă contra unei unităţi din marfa A. 

    În economiile de piaţă, bunurile sunt vândute sau cumpărate pe bani. În acest caz, preţul apare ca expresia monetară a valorii de schimb a bunurilor iar când obiectul schimbului îl formează un serviciu, valoarea de schimb a acestuia este tariful.

• Preţul real se calculează prin raportarea preţului nominal de la un moment dat la preţul unui bun, al unui serviciu sau al unui venit ales ca etalon. Cel mai frecvent etalon este salariul oral sau  salariul zilnic. De exemplu, preţul  real al unui televizor este de 5.000.000 UM şi pentru un salariu mediu zilnic de 100.000 UM, preţul real este de 5.000.000 / 100000 = 50 zile salariu.

• În funcţie de momentul de manifestare preţurile pot fi:

• Preţul nominal sau preţul curent reprezintă preţul monetar înscris, observat (înregistrat) la un loc şi la o dată anume.     Imediat ce se doreşte compararea preţurilor la date diferite se pune problema deprecierii unităţii monetare datorată inflaţiei: un leu 2002 nu mai are aceeaşi valoare ca un leu 1998. Pentru a depăşi această problemă, se folosesc tehnici de actualizare a valorilorilor care trebuiesc  comparate. Astfel, prin actualizare, valoarea actuală Va se multiplică dacă valoarea iniţială Vi s-a manifestat în trecut faţă de momentul de referinţă: 

Va = Vi ( 1 +i)t

unde: i = rata de actualizare pe perioadă;

    t =  numărul de perioade pentru care se face actualizarea;

Atunci când valoarea iniţială se va manifesta în viitor faţă de momentul de referinţă, valoarea actuală se demultiplică:

Va = Vi / ( 1 +i)t

• Preţul constant reprezintă preţul exprimat în monedă constantă, de exemplu, preţul de referinţă al unui an sau al unei perioade de bază. Preţurile constante servesc la calcularea indicatorilor valorici privind dezvoltarea economiei unei ţări pe o perioadă mai lungă (5-10 ani) şi de asemenea, cu ajutorul preţurilor constante se fac comparaţiile în timp. 

• Preţul la termen este preţul stabilit în avans pentru livrarea mărfii la o dată ulterioară. Preţul la termen se stabileşte în cadrul tranzacţiilor la termen, pe aşa-numitele pieţe futures sau pieţe la termen. Există două tipuri de contracte la termen: forward şi futures şi fiecare dintre acestea duc la formarea unor preţuri specifice.     Contractul forward reprezintă un acord între vânzător şi cumpărător de a livra o marfă, valută sau activ financiar (obligaţiuni sau acţiuni în special) la o dată viitoare şi la un preţ stabilit în momentul încheierii contactului. Contactul forward este ferm, nu este în mod necesar încheiat în cadrul bursei şi este caracterizat prin obiect, preţul forward şi termenul de scadenţă. De asemenea, contractele forward se execută la scadenţă prin livrarea mărfii respectiv plata acesteia. Contactele futures se deosebesc de contactele forward prin faptul că se încheie în cadrul burselor, prin mecanisme de tranzacţionare specifice, se referă la un produs, valută, activ financiar standardizat atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ (cantităţile sunt standardizate), valoarea sa se actualizează zilnic pe baza diferentelor dintre preţul curent al zilei şi preţul zilei precedente, poate fi executat la scadenţă sau lichidat în bursă (cumpărătorul îşi poate ceda opţiunea de cumpărare iar vânzătorul îşi poate transfera sau transmite opţiunea de vânzare).

1.    PREŢURILE ŞI FORMAREA LOR

1.1.Preţul. Definiţie. Conţinut.

1.2. Preţul liber – preţul de echilibru al pieţei

1.3. Tipuri de întreprinderi şi structuri de piaţă

1.3.1. Piaţa concurenţei pure  şi perfecte

1.3.2. Pieţele cu concurenţă imperfectă

2.    PIAŢA ŞI COMPONENTELE SALE: OFERTA ŞI CEREREA

            2.1.  Cererea

2.2.  Oferta

3.      STRATEGIILE ÎNTREPRINDERILOR ŞI EFECTUL LOR ASUPRA PREŢURILOR

3.1. Funcţia de producţie

            3.2. Legea randamentelor descrescătoare

3.3. Economiile de scară 

3.4 Strategii de adaptare a preţurilor la cerinţele pieţei

3.4.1. Concurenţa – componentă a pieţei libere

            3.4.2. Strategii de adaptare a preţurilor la cerinţele pieţei pe tipuri ale concurenţei

4. COSTUL, DEFINIŢIE, CONŢINUT

4.1. Definiţie. Conţinut.

4.2. Costul de obţinere a produselor

4.3. Determinarea costurilor

4.4. Determinarea costurilor în practică 

4.5. Curba de experienţă şi evoluţia preţurilor

            4.6. Flexibilitatea firmei şi costul

5.      FORŢELE CARE DETERMINĂ CONCURENŢA ÎN CADRUL UNUI SECTOR DE ACTIVITATE

5.1. Ameninţarea noilor veniţi

5.2 Intensitatea rivalităţii între concurenţii existenţi  

5.3. Presiunea exercitată de către produsele de înlocuire 

             5.4. Puterea de negociere a clienţilor

5.5. Puterea de negociere a furnizorilor

5.6. Statul, ca arbitru părtimitor

6. Influenţa politicilor comerciale asupra preţurilor

6.1. Noţiunea de surplus

6.1.1. Surplusul producătorului sau venitul net al factorilor ficşi

6.1.2. Surplusul consumatorului final

6.2. Măsurarea câştigurilor datorate schimburilor internaţionale în situaţia de echilibru parţial

6.3 Măsurarea câştigurilor datorate impunerii taxelor vamale la importuri

6.4 O politică simetrică de susţinere a preţurilor când ţara este exportatoare: subvenţiile la export