Există monopol atunci când într-o industrie există o singură firmă producătoare. Dacă acea firmă îşi înlătură competitorii datorită costurilor de producţie mai reduse,  situaţia se numeşte "monopol natural". Nu toate monopolurile deţin acest atribut. O altă sursă importantă de monopol este reprezentată de privilegiile exclusive garantate de guvern, ca în cazul francizelor acordate pentru servicii publice sau al patentelor legale. La cealaltă extremă faţă de monopol se află numeroase cazuri de activitate economică mai "competitivă". De fapt, numărul firmelor dint-o ramură este semnificativ din punct de vedere economic doar ca indiciu pentru comportamentul adoptat de agenţii economici pe piaţă. În cea mai mare parte a cazurilor, esenţial este comportamentul de price-taker : fiecare firmă are un efect neglijabil asupra preţului şi de aceea acţionează ca şi cum preţul ar fi o variabilă independentă de deciziile pe care le iau în legătură cu propria producţie. Există însă cazuri (cum ar fi cel al cartelurilor) în care un număr mare de agenţi economici acţionează împreună asemeni unui singur monopolist. Producţia unui monopolist afectează cu siguranţă nivelul preţului produsului: deoarece este de aşteptat ca monopolistul să cunoască acest fapt, nu se poate pune problema unui comportament de price-taker. dacă s-ar face o reprezentare geometrică, o firmă competitivă se confruntă cu o curbă a cererii orizontală, în timp ce, în cazul monopolistului, aceasta are o pantă negativă.

        Acolo unde există câteva firme într-o industrie, structura de piaţă este denumită oligopol, ceea ce înseamnă în limba greacă "competiţie între puţini". În cazurile de oligopol, deciziile fiecărei firme referitoare la propria producţie afectează într-o măsură importantă caracteristicile cererii cu care se confruntă ceilalţi competitori. Când firmele sunt conştiente de interacţiunile dintre deciziile lor, este de aşteptat un comportament mai degrabă "strategic" decât de price-taker.

        O altă structură importantă de piaţă este concurenţa monopolistică, care apare atunci când diferite firme produc bunuri diferite care se concurează totuşi pe piaţă (de exemplu, diferite mărci de pastă de dinţi). 

        În continuare se vor analiza cazurile de monopol şi de cartel de firme care acţionează împreună asemeni unui singur monopolist.

       S-ar putea afirma despre firmele monopoliste că urmăresc cu obstinaţie profitul (în comparaţie cu firmele aflate în competiţie. Dar argumentul opus - conform căruia monopoliştii, protejaţi de ameninţarea competiţiei, sunt tentaţi să dea o mai mare imporatanţă scopurilor nonprofit - este mai des întâlnit. În cazul competiţiei reale, problema stringentă a supravieţuirii pe piaţă nu permite agenţilor economici să dea o importanţă prea mare acestor scopuri. Prin contrast, monopolistul poate avea libertatea de a alege. Printre aceste scopuri nonprofit pot fi amintite construcţia de sedii impresionante în cazul managerilor ambiţioşi sau asigurarea unui trai decent pentru cei mai comozi, sprijinirea instituţiilor de caritate, acordarea de favoruri prietenilor şi rudelor sau discriminarea grupurilor demografice nepopulare.

      Totuşi, afirmaţia conform căreia monopoliştii sunt înclinaţi să acorde o deosebită atenţie acestor aspecte nu este general valabilă. Proprietarii firmelor cu poziţie de monopol, ca şi proprietarii oricăror altor firme, vor exercita o presiune puternică asupra managerilor pentru ca aceştia să maximizeze profitul. Monopolul este, de cele mai multe ori, organizat ca orice altă corporaţie. Valoare acţiunilor acestei corporaţii depinde de profiturile prezente şi viitoare. Dacă monopolul are profituri mai mici decât ar putea avea, este de aşteptat ca acţionarii să aibă obiecţii, să intenteze procese în justiţie sau să sprijine un alt grup managerial care să ameninţe cu preluarea conducerii firmei. Se poate afirma, fără teama de a greşi că maximizarea profitului este şi scopul monopoliştilor.

     Alte studii ulterioare au examinat diferite seturi de date, confirmând, în diverse moduri, obiecţiile lui Stigler. D.R. Kamerschen a studiat perioada 1956-1961 plecând de la presupuneri total opuse celor exprimate de Harberger. De exemplu, el a inclus indemnizaţiile, cheltuielile în legătură activele necorporale şi cheltuielile de publicitate în veniturile monopolurilor. El a estimat o elasticitate medie a cererii în jur de -2 – -3. Pe aceste baze, Kamerschen a concluzionat că pierderea anuală datorată monopolului este de circa 6% din venitul naţional. Mai târziu, D.A. Worcester, Jr. a studiat perioada 1965-1969, utilizând date mai mult de la nivelul firmelor, decât de la nivelul industriei, pentru o precizie mai mare. Ţinând cont de obiecţiile lui Stigler într-o mulţime de feluri şi folosind o elasticitate egală cu –2, el a obţinut totuşi o pierdere datorată monopolului de aproximativ 0,5% din venitul naţional.

      COMENTARIU. După cum această foarte scurtă expunere sugerează, avem de a face cu o controversă economică încă nerezolvată, implicând atât rezultate teoretice, cât şi date statistice. Chiar dacă estimările jose se dovedesc corecte, ar fi greşit să se considere automat că activităţile antimonopoliste ale guvernului ar trebui întrerupte. Probabil pierderile reduse generate de monopoluri trebuie atribuite tocmai succesul acestui tip de activităţi conduse de autoritatea publică.

        Ar putea exista câteva pierderi de eficienţă în plus, care nu au fost luate în considerare mai înainte: costul obţinerii şi ce al menţinerii monopolului. (Acesta este un exemplu a ceea ce este denumit uneori “rent-seeking”, problemă discutată în capitolul 15.) De exemplu, dacă profitul de monopol este de 500 $ pe zi, atunci monopolistul ar fi de acord să cheltuiască maxim 500  $ pe zi pentru a-şi menţine poziţia de monopol. Grafic, în figura 8.4, se observă faptul că monopolistul  ar cheltui, dacă ar fi necesar, orice sumă mai mică decât valoarea câştigului de monopol. Dacă ar exista câţiva aspiranţi la poziţia de monopol, ar fi de aşteptat ca ei, împreună, să cheltuiască o sumă aproximativ egală cu potenţialul de câştig al monopolului pentru a obţine acest privilegiu.

        Gradul în care aceste costuri de a lupta pentru obţinerea poziţiei de monopol constituie pierderi de eficienţă, depinde de modul în care competiţia are loc. Să presupunem că privilegiul de monopol este pur şi simplu scos la licitaţie de guvern. Atunci, pierderile de eficienţă adiţionale ar putea fi neglijabile, având în vedere că o licitaţie nu este un proces care implică mari consumuri de resurse. (Desigur, câştigătorul licitaţiei va trebui să plătească suma licitată, dar această sumă reprezintă un transfer către guvern şi nu o pierdere pentru societate.) Licenţele pentru televiziune prin cablu sunt în general oferite în acest mod; administraţiile locale oferă o licenţă exclusivă companiei de televiziune prin cablu care face cea mai bună ofertă. Oricum, în unele cazuri, lupta pentru obţinerea poziţiei de monopol este, ea însăşi, costisitoare. Luptele dintre gangsteri, în stilul oraşului Chicago încercau să obţină monopolul asupra crimei – evident, într-un mod distructiv, pentru toate părţile implicate. Mai puţin pitorească, absolut legală, dar aproape tot la fel de costisitoare este lupta în care premiul îl acordă autoritatea guvernamentală, după bunul ei plac. Consiliul Federal pentru Comunicaţii oferă canale de emisie TV, Oficiul pentru Licenţe oferă licenţe şi aşa mai departe. Aici procedurile presupun întocmirea de documentaţii tipice extrem de elaborate, audieri care pentru avocaţi foarte bine plătiţi şi consultanţi presupun cazuri bine plătite şi, probabil, există costuri importante şi secrete legate de înfrângerea tensiunilor politice sau de altă natură.

        Aceste costuri de obţinere a  drepturilor de monopol nu sunt foarte diferite de costurile implicate de obţinerea sau păstrarea oricărui tip de drepturi în societatea noastră. Dreptul la proprietate, dreptul la o judecată dreaptă şi orice drept “civil”, cum ar fi libertatea cuvântului, care deseori pot fi câştigate sau exercitate numai cui costuri considerabile.

        Monopolul este, de obicei, considerat, după cum am văzut, că ar conduce la ineficienţă economică. În plus, profiturile excesive ale monopolului sunt privite de obicei ca nedrepte pentru consumatori. Politicile vis-à-vis de monopol variază de la laissez faire sau toleranţă, la o extremă, până la respingerea totală, pe de altă parte. O altă posibilitate este punerea întreprinderilor de monopol în posesia statului, cum s-a făcut în ultimul timp în Europa cu serviciile de căi ferate şi de telefonie. Dar, problema pe care o vom discuta în continuare este reglementarea preţului de monopol şi calitatea sau cantitatea serviciului, de către o agenţie guvernamentală. În Statele Unite, reglementarea este o practică standard pentru “utilităţile publice” în proprietate privată, care furnizează bunuri şi servicii cum ar fi energia electrică, apa şi benzina, telefonia şi transporturile – uzual considerate ca şi monopoluri naturale.

        Filosofia standard a reglementării monopolului ţinteşte să limiteze monopolistul la un “profit normal”. Profitul normal este presupus a fi adecvat, astfel încât să atragă capitalul necesar şi alte resurse în afacere, dar nu atât de mare încât să implice exploatarea consumatorilor. După cum s-a explicat în Capitolul 6, profitul normal, în sens contabil, corespunde unui profit economic zero. Şi, după cum se vede, profitul economic zero caracterizează echilibrul pe termen lung în condiţii de concurenţă perfectă. Astfel, într-un sens, reglementările ţintesc să obţină rezultatele pe care le-ar fi adus cu sine concurenţa, pe cât posibil.

      O trăsătură importantă a figurii 8.5 este aceea că, în porţiunea în care producţia este mai mare decât Qc, costul marginal MC depăşeşte preţul de cerere (suma marginală consimţită de consumatori să o plătească). În această porţiune, costul producerii de unităţi adiţionale este mai mare decât valoarea ei la cumpărători. Firma foloseşte resurse care ar fi mai valoroase dacă ar fi folosite în altă parte. Grafic, când producţia creşte de la Qc la Qz, costul implicat de unitatea adiţională este ABDE – suprafaţa de sub MC. Beneficiul pentru consumatori este numai ACDE – suprafaţa de sub MC. Beneficiul pentru consumatori este numai ACDE – suprafaţa de sub curba cererii. Astfel, suprafaţa punctată reprezintă o pierdere de eficienţă netă în comparaţie cu situaţia ideală, de concurenţă. (oricum, în comparaţie cu monopolul nereglementat, monopolul reglementat produce prea mult şi nu putem spune care este mai eficient.)

        Oricum, argumentul uzual oferit pentru reglementare nu se aplică pentru situaţia din figura 8.5, cu creşterea pe curba costului mediu. Susţinătorii reglementării au avut în minte un tip special de “monopol natural, care este caracterizat de o curbă a costului mediu AC care este în descreştere pe porţiunea luată în considerare, ca în figura 8.6. Dacă toate firmele ar avea această funcţie de cost, atunci oricare ar fi capabilă să atingă un plus de producţie faţă de celelalte, ar fi capabile să producă mai ieftin. Avantajul de cost creşte pe măsură ce creşte diferenţa de producţie şi, astfel, rezultatul va fi că va supravieţui, într-un final, o singură firmă.

        în figura 8.6, în timp ce costul mediu AC scade de la un capăt la altul, costul marginal MC se situează întotdeauna sub el (Propoziţia 2.2a). Dacă lucrurile se prezintă aşa cum sunt evidenţiate în grafic, soluţia aleasă pentru reglementare, când AC = AR (la o producţie Qz şi preţ Pz) se află între soluţia de monopol (producţie Qm şi preţ Pz) şi soluţia corespunzătoare situaţiei de concurenţă (producţie Qc şi preţ Pc). Astfel, în acest caz, soluţia reglementată este, în mod cert, o ameliorare faţă de monopolul nereglementat – se apropie mai mult de optim. Triunghiul punctat arată pierderea de eficienţă rămasă încă, datorată faptului că până şi nivelul producţiei este încă prea mic.

        În orice caz, există aici un paradox. La nivelul Qc, producţia reprezentând optimul de eficienţă , se observă faptul că MC = P şi MC < AC. Astfel, costul mediu depăşeşte preţul, violând condiţia de neîntrerupere pe termen lung (firma va pierde bani). Nu pare a fi rezonabil să fie privit ca un optim o situaţie în care firma ar suferi o pierdere financiară. Răspunsul la acest paradox este acela că, din punct de vedere al eficienţei, ar fi mai bine ca firma să producă cât mai mult, în ciuda pierderilor financiare. În principiu, pierderea ar putea fi acoperită de un “transfer” de fonduri către firma care ar renunţa la sumele reprezentând surplusul producătorului şi surplusul consumatorului neafectate.

        În secţiunea anterioară, am văzut că un monopol natural nereglementat, cu o funcţie de cost mediu crescătoare (ca în figura 8.5) ar putea să nu mărească de fapt preţul presupus a maximiza profitul monopolului, evitând astfel să atragă outsideri în activitatea respectivă. Aceeaşi idee se menţine în cazul în care monopolul natural se datorează numai unei funcţii a costului mediu descrescătoare (ca în figura 8.6). Chiar şi având în vedere că este întotdeauna mai ieftin să se producă la scară mai mare decât la o scară mai mică, astfel încât o singură firmă va supravieţui în respectiva industrie, ar putea exista concurenţă între mai multe firme care urmăresc să devină ofertant unic. Astfel de situaţii sunt caracterizate mai degrabă ca şi “concurenţă pentru un domeniu” decât ca şi “concurenţă într-un domeniu” sau mai degrabă ca şi “pieţe disputate”. Un recent exemplu interesant îl reprezintă serviciile telefonice, în Statele Unite. În trecut, AT&T a avut privilegiul de monopol protejat, dar datorită unei schimbări în cadrul legal există acum câţiva competitori, acţionând în beneficiul consumatorilor. Dacă, în realitate, funcţia de cost mediu este descrescătoare, unul dintre competitori – cel mai probabil AT&T, pentru că este acum cea mai mare – ar putea fi capabilă să îi elimine pe ceilalţi. Dar ameninţarea “concurenţei pentru un domeniu” este mai probabil să prevină obţinerea de către câştigător de mari profituri de monopol.