Putem analiza structura socială plecînd de la următoarele componente: statusurile, rolurile, relaţiile interpersonale şi instituţiile sociale.

Interactiunea sociala este baza organizării şi structurii societăţii. Interacţiunile ajung de la neoficial la oficial.  Dar toate interacţiunile se descriu prin modele. Într-un fel, toate sistemele sociale la scară mare depind de schemele de interacţiune socială pe care le încarnăm prin rutina noastră zilnică. După A.V.. Cicourel , pentru a analiza acest concept trebuie să plecăm de la următoarele ipoteze:

1) Participanţii la o interacţiune socială “înţeleg" în aparenţă multe lucruri (prin elaborarea semnelor verbale şi non-verbale) chiar dacă acestea nu sînt menţionate în mod explicit. Elementele non-verbale se pot dovedi a fi la fel de importante ca şi elementele verbale.

2) Actorii atribuie semnificaţii prin care “se poate înţelege" ceea ce este descris sau explicat, chiar dacă la un moment dat conversaţia nu pare să fie tocmai limpede pentru partener sau pentru observatorul neutru, din cauza utilizării anumitor termeni. Prin folosirea procedeelor interpretative, participanţii acordă semnificaţii şi structuri inferioare. Conţinutul aparent nu dezvaluie aceste semnificaţii unui observator, decât dacă modelul acestuia este orientat spre structuri de acest tip.

3) Participanţii la o interacţiune socială presupun o schemă de interpretare (procedee interpretative) şi selectează anumite caracteristici ale scenei pentru a fi în măsură să explice şi să completeze lacunele în ceea ce este descris. Participanţii par să fie de acord deşi nici unul, nici celălalt nu indică în mod clar motivele sau bazele acordului. Fiecare poate alege “să se abţină". 

4) În general participanţii nu se îndoiesc de vorbele celuilalt şi nu pretind probe exterioare, atâta vreme cât fiecare presupune că pot exista alte “amănunte" (sau că alte amănunte îi pot fi furnizate) în ce priveşte lacunele descoperite în timpul conversaţiei. Dar chiar cînd există îndoieli, partenerul va încerca să-l “ajute" pe celalalt să continue conversaţia. Confruntările directe se datorează schimbării radicale a perspectivei pe care o utilizează fiecare participant; dar în timpul primei aproximări ei consideră incontestabil faptul că fiecare ştie ce spune şi ce vrea să spună.

5) Procedeele interpretative sugerează informaţiile (cunoştinţe distribuite social) care-i permit actorului să asocieze reguli informative generale cu scene de interacţiune trăite. Procedeele interpretative şi regulile de suprafaţă (normative) furnizează actorului o structură cu ajutorul căreia îşi poate compartimenta mediul în domenii de semnificaţii.

6) Procedeele interpretative guvernează decuparea interacţiunii în secvenţe şi stabilesc condiţiile necesare pentru a evalua şi produce comportamente pe care cercetătorul le numeşte atribute de “statut" şi de “rol" sau de “conduite corespunzătoare". Îmbinarea procedeelor interpretare cu regulile de suprafaţă (normative) reprezintă fundamentul interacţiunii concertate pe care o numim “structuri  sociale".

7) În consecintă, noţiuni ca “statut", “rol" şi “normă" nu pot fi exacte decât în măsura în care modelul cercetătorului ţine explicit seama de caraceristicile ce-i permit actorului să idenfice şi să acţioneze în funcţie de comportamentele “corespunzătoare".

Aşadar, modul în care interacţionăm depinde de situaţie. Cînd aşteptările sînt neclare, oamenii trec printr-un proces de reconciliere, numit “definirea situaţiei”(W. I. Thomas). Să examinăm împreună cu A. Giddens  cîteva moduri prin care faptele noastre capătă structură şi formă socialmente acceptabilă. Sociologul englez prezintă cu această ocazie pe doi dintre cei mai importanţi sociologi contemporani: Erving Goffman şi Harold Garfinkel.

        1.1.1. Regulile sociale şi vorbirea

Cu toate că în mod obişnuit folosim indicaţii non-verbale în comportamentul nostru şi pentru a-l întelege pe cel al celorlalţi, o mare parte din interacţiunea noastră are loc prin vorbirea de toate zilele (conversaţiile informale cu …). Studiul conversaţiilor a fost puternic influenţat de opera lui H.Garfinkel, întemeietorul etnometodologiei. 

Etnometodologia este studiul “etnometodelor” - metode populare sau neprofesionale - pe care oamenii le folosesc pentru a înţelege ce anume fac ceilalţi şi îndeosebi ce anume spun. În viaţa cotidiană aplicăm aceste metode, în mod normal fără să le acordăm o atenţie conştientă. Deseori putem înţelege ceea ce se spune într-o conversaţie doar în momentul în care cunoaştem contextul social, care nu este exprimat prin cuvinte. Giddens dă ca exemplu următoarea conversaţie (după J. Heritage):

A: Am un băiat de 14 ani.

B. Ei, nu-i nimic.

A. Am şi un câine.

B. O, îmi pare rău.

Ce se întămplă aici ? Care este relaţia dintre vorbitori ? Dacă ştim că este vorba despre o conversaţie între un eventual chiriaş şi un proprietar, conversaţia e inteligibilă. Unii proprietari acceptă copii, dar nu le permit chiriaşilor să ţină animale în casă. Totuşi, dacă nu cunoaştem contextul social, răspunsurile individului B par a nu avea relaţie cu afirmaţiile lui A. O parte a sensului se află în cuvinte, iar o parte în felul în care contextul social structurează ceea ce spune.

        1.1.2. Înţelegeri împărtăşite

Cele mai lipsite de însemnătate forme de convorbiri zilnice presupun înţelegeri împărtăşite complicate şi cunoaşterea adusă în joc de către cei implicaţi. Conversaţiile noastre banale sînt atât de complexe, încât până acum s-a dovedit imposibilă programarea chiar şi a celui mai sofisticat computer pentru a conversa cu fiinţe umane. Cuvintele folosite în vorbirea obişnuită nu au întotdeauna întelesuri precise şi “stabilim” ceea ce vrem să spunem prin presupunerile menţionate, care constituie un sprijin. Dacă Maria îl întreabă pe Toma: “Ce ai făcut ieri?”, nu există un răspuns clar sugerat de aceste cuvinte. O zi reprezintă o perioadă lungă de timp, iar Toma ar putea răspunde în mod logic: “Păi, la ora 7.15 m-am trezit. La 7.18 minute m-am dat jos din pat, m-am dus la baie şi am început să mă spăl pe dinţi. La 7.19, am intrat sub duş....”. Întelegem tipul de răspuns pe care-l solicită întrebarea, cunoscând-o pe Maria, ce tip de activităţi realizează Toma în mod normal şi ce anume face Toma de obicei într-o anumită zi a săptămânii, printre altele.

    1.1.3. Aşteptările de ambianţă (experimentele lui Garfinkel)

“Aşteptările de ambianţă” sînt formele prin care ne organizăm conversaţiile obişnuite. Garfinkel le-a pus în lumină prin câteva experimente cu voluntari din rândul studenţilor. Acestora li s-a cerut să înceapă o conversaţie, cu un prieten sau cu o cunoştiinţă, şi să insiste ca remarcile indiferente sau comentariile generale să fie continuate, pentru a li se preciza înţelesul. Dacă cineva spune: “Îţi doresc o zi bună“, studentul trebuie să răspundă: “Bună în ce sens?”,  “La care parte a zilei te referi?”, şi aşa mai departe. Iată unul dintre schimburile de cuvinte :

S. Ce mai faci ?

E. Ce mai fac din ce punct de vedere? Te referi la sănătate, la bani, la cum îmi merge la facultate, la pacea mea sufletească, la ...

S. ( roşu la faţă şi pierzându-şi brusc controlul): Uite ce e ! Nu făceam altceva decât să fiu politicos. Nu mă intersează deloc ce mai faci.

De ce sînt oamenii supăraţi, cînd conversaţii în aparenţă minore nu sînt duse până la capăt? Răspunsul este acela că stabilitatea şi semnificaţia vieţii noastre depinde de participarea la presupuneri culturale nemenţionate şi legătura cu ceea ce se spune şi de ce. Dacă nu am fi capabili să considerăm aceste lucruri ca fiind de la sine înţelese, comunicarea cu sens ar fi imposibilă. Orice întrebare sau contribuţie ar trebui urmată de o masivă “procedură de căutare” de felul celei pe care subiecţii lui Garfinkel au fost instruiţi s-o iniţieze, iar interacţiunea s-ar distruge pur şi simplu. Prin urmare, ceea ce la prima vedere par a fi doar conversaţii neimportante, se dovedesc a fi fundamentale pentru însăşi alcătuirea vieţii sociale, motiv pentru care întreruperea lor constituie un lucru serios.

Se poate trage concluzia că, în viaţa de zi cu zi, ocazional oamenii se prefac în mod deliberat că nu sînt la curent cu cunoaşterea nemenţionată. Acest lucru poate fi făcut pentru a-i refuza pe ceilalţi, pentru a-i umili, a produce stinghereală sau a atrage atenţia asupra dublului înţeles conţinut în cele spuse. Se poate da ca exemplu "clasicul" schimb de cuvinte între părinţi şi adolescenţi:

P. Unde te duci ?

A. Afară.

P. Ce vrei să faci ?

A. Nimic.

Răspunsurile adolescentului sînt efectiv opusul celor ale voluntarilor din experimentele lui Garfinkel. În loc să-şi continue căutările, acolo unde nu se face în mod normal acest lucru, adolescentul refuză să ofere răspunsurile cuvenite - spunând de fapt: “Vezi-ţi de treaba ta !”

Prima întrebare ar putea obţine un răspuns diferit, de la o altă persoană, în alt context:

A. Unde te duci ?

B. Mă duc la dracu'!

În mod deliberat B interpretează greşit întrebarea lui A, pentru a-i comunica în mod ironic îngrijorare sau frustrare. Umorul şi gluma provin din astfel de neînţelegeri, deliberat greşite, ale presupunerilor nemenţionate care nu sînt implicate în conversaţie. Acest lucru nu are nimic ameninţător, atâta vreme cât părţile implicate îşi dau seama de intenţia de a provoca râsul.

În limbaj există elemente care nu pot fi descrise independent de recursul la elemente non-lingvistice. În mod special este vorba de cazul deicticelor, cum sînt - cazul limbii - pronumele la persoana I şi II, adverbele de timp şi loc. Din punct de vedere lexical, aceste elemente nu pot avea un conţinut conceptual, ci doar unul procedural. De pildă, pronumele la persoana I poate fi parafrazat ca “cel care vă vorbeşte în prezentului enunţ”. Să luăm exemplul:

(1)  Eu nu exist.

Se poate substitui “eu” cu “cel care vă vorbeşte în prezentului enunţ” fără a se schimba sensul frazei, adică fără a schimba condiţiile sale de adevăr? Rezultatul substituţiei este:

(2) Cel care vă vorbeşte în prezentului enunţ nu există.

Or, (2) este o propoziţie în mod necesar falsă căci nu există o lume posibilă în care locutorul prezentului enunţ nu există, deorece, dacă ar exista, enunţul nu ar fi putut fi produs. În schimb, (1) exprimă o propoziţie falsă, dar nu necesar falsă: căci - dacă desigur nu luăm în serios teoria reîncarnării! - eu aş fi putut să nu exist sau există mai multe lumi în care eu nu exist. 

Astfel de exemple arată că deicticele nu au un conţinut conceptual, ci unul procedural. Pentru a interpreta astfel de termeni trebuie să vedem cărei proceduri corespund. Să luăm două exemple: 

a) conţinutul procedural corespunzător lui “eu” este “căutaţi locutorul”;

b) turul de vorbire ("perechea adiacentă" dintr-o conversaţie duală de tip "abab") nu este o unitate gramaticală (ca "enunţul" sau "fraza"), ci o unitate interactivă co-construită de către cei care fac conversaţia. O definiţie a unui astfel de "tur" (rînd la vorbire recunoscut cvasi-public!) ca unitate statică cu limite fixe nu descrie în mod clar structura sa. După C. Goodwin turul trebuie conceptualizat ca "un proces temporal deoarece localizarea limitelor sale nu este doar o problemă pentru analist ci una dintre întrebările prin care participanţii tratează schimburile de rol" . Unii autori  vorbesc chiar de o durată standard (0,8 secunde) a intervenţiilor cu aplauze, uralii sau urlete de protest în cadrul mitingurilor politice. Observaţia lui Atkinson este îndeosebi valabilă pentru crearea sau menţinerea unei atenţii publice în cazul unor transmisii televizate de mitinguri sau dezbateri politice. Dacă un interlocutor nu respectă parametrii standardizaţi ai captării atenţiei telespectatoriale, atunci el poate fi suspectat de defecte ale conduitei democratice - în sensul unei lipse de atenţie a acţiunii în curs (anume "conversaţia" cu "publicul de cetăţeni televizuali"). 

În unele modele de comunicare se realizează un soi de parametraj al acestor deictice în funcţie de constanţa prezenţei lor în diferite situaţii de comunicare. Ele produc destinatarului materialul ("efect de anunţ") necesar presimţirii (projectability) acţiunii care este în curs de a prinde o formă. Astfel, această "proiectabilitate" este utilizată de politicieni pentru a suscita reacţiile colective de aprobare din partea publicului lor ţintă. Iau două exemple de asemenea "formate publice". 

Primul este un mijloc comod de a indica sfîrşitul iminent al mesajelor specific marcate ca "apalaudibile". G. Jefferson  susţine că în conştiinţa publicului atent politic listele de itemi sînt în mod convenţional structurate pe grupuri de cîte trei, în aşa fel încât el anticipează isprăvirea discursului şefului charismatic (sau pe care-l vrea astfel) şi începe cu uralele înainte de terminarea efectivă a celui de-al treilea item : 

Cel de-al doilea exemplu este poate şi mai specific pentru stilul luptelor politice româneşti: Noi - Ceilalţi.

În această campanie noi n-avem intenţia 

de a mai face şi alte promisiuni

noi avem intenţia ca guvernul nostru

Să-şi ţină

= toate promisiunile.

Public: Uraa uraa.

Formatul retoric al "perechilor contrastive" este de mare succes la mitingurile politice întrucât forma teză/antiteză permite publicului autoidentificarea anticipată în cadrul unei lupte maniheiste (funcţia mitingurilor este de a scoate în valoare propriile poziţii politice prin devalorizarea celorlalte).

INTRODUCERE

CAPITOLUL I

Structura sociala

1.1. Interacţiunea socială 

1.2. Statusurile  şi rolurile

1.3. Grupuri şi institutii sociale 

1.4. Grupurile sociale

CAPITOLUL II

Socializarea şi stratificarea sociala

2.1. Socializarea 

2.2. STRATIFICAREA SOCIALĂ

CAPITOLUL III

Organizaţiile

3.1.  Teoriile lui Weber despre birocraţie

3.2. Teoria lui Michel Foucault despre organizaţii: controlul timpului şi al spaţiului

3.3. Birocraţia şi democraţia 

3.4 . Analiza de caz

Organizarea informală a uzinei: rezultatele studiului efectuat de E. Mayo la Hawthorne 3.5. Analiza de caz

Incertitudine şi putere in atelierele de producţie

CAPITOLUL IV

Studiul comportamentului deviant

4.1. Analiza lui A. Giddens

4.2. Delict, devianta şi ordine sociala

CAPITOLUL V

Politică şi putere. Mecanisme sociologice ale puterii

5.2. Micro-sociologia puterii

5.1. Zoon politikon şi filosofia socială

5.3. Putere, control şi dominatie. Sociologia politica weberiana

5.4. Comunicarea politica, opinie publica şi sondaje, efecte perverse ale spectacolului politic

CAPITOLUL VI

Cultura şi religie

6.1. Cultura

6.2. Religia