DESPRE PREOŢIE ŞI ROLUL PREOTULUI CA PĂSTOR DE SUFLETE

        1.1  Preotul de azi, ca liturghisitor

       Prima afirmaţie necesară pe care trebuie să o facem este aceea că în fiecare om dimensiunea sacerdotală este constitutivă şi dacă omul a pierdut această dimensiune a pierdut exact ceea ce era esenţial în el.

      Părintele Stăniloaie spunea: „Calitatea de preot a omului nu-i decât ultima concluzie a calităţii lui de fiinţă responsabilă. . .  prin calitatea de preot se dăruieşte lui Dumnezeu răspunzând la aceeaşi chemare a Lui care voieşte ca prin dăruirea Sa, să -L umple e darurile Sale” .

      În îndeplinirea datoriilor sale aduse de cultul divin, preotul oficiază în numele şi persoana Mântuitorului, dar totodată şi ca mijlocitor al obştii credincioase către El. Sfinţii Părinţi şi tâlcuitori ai Liturghiei, afirmă că preotul liturghisitor reprezintă pe de o parte persoana lui Iisus Hristos dar el este şi delegat al comunităţii credincioşilor săi, deoarece el vorbeşte şi se roagă nu pentru sine sau în numele său, ci pentru credincioşi şi în numele acestora” .  Preoţia a fost instituită întâi de toate pentru nevoile cultului, adică pentru a mijloci legătura oamenilor cu Dumnezeu. Când săvârşeşte slujbele sfinte, preotul ortodox se găseşte în exerciţiul chemării  sau sarcinii sale primordiale, preotul fiind înainte de toate un sfinţitor şi apoi învăţător şi conducător al turmei sale. Mântuitorul întemeiază preoţia creştină, în primul rând în vederea menirii sacramentale la Cina cea de Taină, când lasă ucenicilor Săi puterea de a săvârşi Sfânta Euharistie,(„Aceasta faceţi întru pomenirea Mea”, Luca XXII, 19), completând-o apoi cu puterea de a lega şi dezlega şi autoritatea deplină  prin cuvintele de trimitere le predică, pentru a converti lumea întreagă.

      Oficiul de liturghisitor al preotului ortodox constituie nu numai punctul cel mai sublim al preoţiei, ci şi latura cea mai însemnată a misiunii sale, adică aceea de a fi, în ultima linie, organul sfinţitor al vieţii credincioşilor săi.

      De acea preotul ortodox a fost întotdeauna un organ de sfinţire a turmei sale, un împuternicit şi deţinător al harului de sus, pe care îl pune la îndemâna credincioşilor; supunerea slujitorului la regulile orânduite de Biserică şi îndeplinirea  conştiincioasă  şi exactă a oficiului său liturgic, constituie o dovadă evidentă a conştiinţei sale de membru, cu o menire specială şi răspunderi deosebite, al Bisericii sau comunităţii religioase din care face parte. Iată de ce, Biserica prescrie în canoanele şi rânduielile ei obligaţia pentru preot de a respecta tipicul slujbelor fixat şi predat în cărţile noastre liturgice.

        1.2  Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi

      În istoria religiilor din toate timpurile şi de pe întreaga suprafaţă a pământului, preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv. Ea reprezintă nu numai firul tradiţiei rituale şi teologice ci concentrează în sine religia pe care o actualizează continuu. Preoţii deşi cu mintea şi credinţa arcuite spre cer, au trăit pe pământ şi între oameni, au luptat pentru alinarea durerilor, pentru îmbunătăţirea stării sociale, materiale şi spirituale a contemporanilor şi nu s-au dat înapoi de la sacrificiul vieţii însăşi pentru realizarea marilor idealuri ale credinţei lor religioase. Preoţii precreştini şi necreştini aduceau sacrificii zeilor, se rugau pentru popor şi pentru ei „ anunţau şi explicau poruncile divine, prezidau şi interpretau oracolele, făceau iniţierea în mistere şi interveneau, la nevoie, în treburile statului” .

      Preoţia Vechiului Testament era de origine dumnezeiască şi reprezintă o cinste excepţională pe care nu o egala decât covârşitoarea răspundere pe care o avea. Diferitele preoţii ale păgânismului nu depăşeau oficiul magiei, clerul păgân era o clasă aparte, asocială  anti socială. Recrutarea acestor preoţi nu interesa niciodată societatea . În statele aristocratice „ preoţia era rezervată claselor conducătoare” . Începând cu epoca lui Alexandru cel Mare, în Asia Mică, în insule şi în colonii, preoţia se cumpăra pentru sine sau pentru alţii.

      Cu totul altfel se prezintă preoţia creştină. Instituţie divină prin harul lui Iisus Hristos, ea continuă opera Lui în lume. Caracterul supranatural al preoţiei creştine vine de la Întemeietorul  ei istoric.” Definirea rolului şi ţinta preoţilor lui Hristos sunt menţionate şi lămurite încă din primele scrieri creştine, îndeosebi în acelea ale Sfântului Pavel” .  În primele trei veacuri preoţia  îşi impunea rolul printr-o intensă lucrare duhovnicească  consfinţită de atâtea ori prin opere scrise de prestigiu şi prin sânge martiric, prin lucrări de educaţie şi asistenţă socială, clerului acesta prea zelos uneori şi lipsit de simţul , se contesta câteodată şi autoritatea. 

      Este cazul tulburărilor preoţeşti de la Corint cărora la pune capăt Sfântul Clement Romanul prin scrisoarea de la 96-98 , despre insultele pe care un diacon le aduce episcopului său.

      Sfântul Ignatie precizează că: „fără episcop nu se poate face nimic; cel ce face ceva fără ştirea episcopului face slujba diavolului, căci episcopul este totul” .  În scrisoarea către  Trallieri el rezumă astfel concepţia despre ierarhia bisericească : „ cinstiţi pe diaconi ca pe Iisus Hristos, pentru că ei sunt păzitorii bisericii Lui, aşa cum episcopul este chipul Tatălui  universului, iar preoţii sunt sinedriul  lui Dumnezeu şi legătura cu Apostolii lui Hristos. Fără aceştia nu e Biserică  aleasă” . 

      O operă de o deosebită importanţă pentru istoria şi sensul preoţiei la sfârşitul secolului IV, care anticipează atâtea din ideile Sfântului Grigorie de Nazians şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur, este lucrare anonimă „ Constituţiile apostolice”, care stabilesc în cartea a doua primul cod sacerdotal dezvoltat din primele perioade ale literaturii patristice. Această epocă, numită pe drept cuvânt, clasicismul creştin, a realizat performanţe în toate domeniile atinse de noua credinţă: duhovnicesc, moral şi social. Preoţii patristici şi-au dat seama de rolul lor şi au încercat să definească misiunea nu numai prin fapte, dar şi prin opere scrise: tratatele „Despre preoţie”. Patru scriitori de geniu şi sfinţi mari au scris despre misiunea dumnezeiască a preoţiei: Sfântul Grigorie de Nazians, Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Ambrozie şi Sfântul Grigorie cel Mare. Preoţia creştină este „ semnul iubirii lui Hristos. Ea este dregătoria dragostei faţă de turma pe care Hristos a încredinţat-o păstorului” . 

      Preoţia creştină fiind semul şi lucrarea dragostei între cer şi pământ se deosebeşte de toate celelalte prin întruparea esenţei religiei creştine care este dragostea.

      Părinţii secolului IV erau alarmaţi de unele moravuri inadmisibile cu ocazia recrutării preoţilor. Sfântul Ioan Hrisostom enumera unele dintre criteriile practicate probabil, în vremea lui: aristocraţia familiei, bogăţia care avea avantajul că preotul nu avea să fie întreţinut din veniturile Bisericii; Sfântului Ioan se ridică cu vehemenţă împotriva acestor practici, prin care înţelege să le stăpânească prin aplicarea a trei principii de bază: pregătirea integrală desăvârşită, caracterul democratic al preoţiei şi responsabilitatea neştirbită a episcopului hirotonisitor.

   „ Preotul trebuie să fie înfrânat, veghetor pentru că el trăieşte nu numai pentru el ci şi pentru o atât de mare mulţime de oameni” .  El este al poporului şi preoţia sa nu e validă decât atâta timp şi în măsura în care el lucrează şi se mistuie pentru fericirea poporului încredinţată spre păstorire. Tot Sfântul Ioan spunea: „Mulţimea păstoriţilor se uită la purtările conducătorilor lor ca la un model şi caută să se asemene în purtări cu ei” . Episcopul joacă un rol decisiv la alegerea candidaţilor. Sfântul Vasile cel Mare insistă în Regulile Monahale, că hirotonia nu trebuie dată cu uşurinţă şi fără băgare de seamă. Condiţiile pentru admiterea la hirotonie sunt: fizice, religios-morale, intelectuale. Referitor la  condiţiile fizice, sfântul Ioan spune că „ Dacă trupul nu e robust, ardoarea sufletului rămâne redusă la ea însăşi şi nu e capabilă să treacă la realizări”  . Prestanţa fizică este o cinste adusă Mântuitorului şi un adaos la frumuseţea servirii preoţeşti, dar nu este de ajuns numai aceasta. Unii Părinţi cer o educaţie severă a mişcărilor trupului.

      Pregătirea religioasă şi morală este una dintre cele trei funcţii ale preoţiei cea sfinţitoare sau sacramentală, cere candidatului  şi preotului o aleasă şi adâncă sensibilitate religioasă, in puternic simţ al divinului. Pregătirea morală este o lege supremă pentru preoţie. Trebuie ca preotul să fie virtuos în toate laturile  vieţii sale. Se cuvine ca „ el să fie un buchet de frumuseţi morale şi duhovniceşti” .  

      Preotul să depăşească pe ceilalţi oameni prin virtutea sufletului său, prin caracterul său exemplar; el trebuie să posede o solidă şi înaltă cultură. Conducătorul de suflete  se află necontenit în faţa a nenumărate probleme de gândire, de simţire şi de atitudine ale turmei sale spirituale.  

      Activitatea preotului se desfăşoară pe trei planuri: planul sacramental, haric sau teandric, planul moral şi planul social. Pe plan haric, preotul face din preoţie o slujire supraomenească unică în existenţa omenească şi dumnezeiască.  Iată cum înfăţişează preoţia pe plan haric un pasaj celebru  din cartea a treia a tratatului „Despre preoţie” al Sfântului Ioan Gură de Aur:” Preoţia se săvârşeşte aici pe pământ, dar ea are rang între depărtările cereşti. Şi pe foarte bună dreptate, că slujirea aceasta n-a rânduit-o un om sau înger sau un arhanghel ci Însuşi Mângâietorul …. Pentru acea preotul trebuie să fie atât de curat ca şi cum ar sta chiar în cer printre puterile cele  îngereşti” . 

      Lucrarea preotului pe plan sacramental sau haric urmăreşte teandria, adică îndumnezeirea omului. Lumina şi dragostea pe care Dumnezeu ni le trimite prin Sfintele Taine, umplu în primul rând sufletul preotului. Preotul este ambasadorul către Dumnezeu nu numai al întregii cetăţi ci al întregii lumi.  El se roagă lui Dumnezeu pentru greşelile tuturor, vii şi morţi. Prin Sfintele Taine şi prin rugăciunile sale, preotul uneşte în sine pe cei ce au fost, cu cei ce sunt şi cu cei ce vor fi. 

      Activitatea preotului pe plan moral decurge din activitatea sa pe plan haric. Lipsa curăţeniei morale anulează toate faptele preotului. Preotul nu poate avea succes în lucrarea sa de îmbunătăţire şi desăvârşire a oamenilor decât dacă el însuşi este îmbunătăţit şi desăvârşit sau pe cale a deveni astfel:” Mai multe sunt valurile care tulbură sufletul preotului decât vânturile care frământă marea” , exclama Sfântul Ioan. Prin natura misiunii şi a legăturii lui cu oamenii, preotul este expus continuu la primejdii, care pot deveni uşor păcate; iată unele dintre aceste primejdii, care asemenea fiarelor, pot sfâşia sufletul preotului.” Mânia, tristeţea, invidia, cearta, hula, pâra, minciuna, făţărnicia, uneltirea,pornirea împotriva celor care nu ne-au făcut nici un rău, dragostea de a fi lăudat, dorinţa după posturi de cinste, onoruri nemeritate, smerenia mare de ochii lumii şi nu smerenia adevărată; pe toate aceste fiare şi mai mult decât acestea le hrăneşte şi le creşte stânca aceea a slavei deşarte” .

      De aceea el trebuie să-şi facă o educaţie morală sacerdotală  continuă şi să culeagă foloasele de la preoţii cu adevărat îmbunătăţiţi. Oamenii judecă preotul ca şi cum el nu ar fi  într-un înveliş trupesc, nici nu ar avea fire omenească,  ci parcă ar fi înger şi lipsit de orice slăbiciune. În general, preotul nu se bucură de o afecţiune excesivă din partea oamenilor, chiar dacă greşelile lui sunt neînsemnate. De aceea el trebuie să se aştepte  la batjocoriri, la insulte şi chiar la ameninţări din partea oricui. 

      Activitatea preotului pe plan social este continuarea şi încununarea  celorlalte activităţi pe plan haric şi moral. Sfinţii Părinţi au depus eforturi considerabile  pentru a îmbunătăţi serios stările sociale ale vremurilor lor. Preotul se roagă pentru „ stingerea războaielor de pretutindeni, pentru încetarea tulburărilor, pentru pace, pentru prosperitate; de aceea  Sfinţii Părinţi treceau de la rugăciune  pe teren şi interveneau pentru a uşura  sau elimina neajunsurile sociale; Sfântul Ioan Gură de Aur constată că în sarcina episcopatului din vremea lui cădeau  şi ajutorarea văduvelor şi îngrijirea bolnavilor , grija deosebită pentru fecioare, judecata bisericească şi vizitele zilnice. Această practică era generală în Biserica veacurilor patristice şi oamenii, cum erau marii capadocieni, îndeosebi Sfântul Vasile cel Mare, au organizat-o transformând-o în instituţii de caritate ca: spitale aziluri de bătrâni, case pentru educare fetelor. Preoţii patristici interveneau masiv  pentru înlăturarea sau uşurarea efectelor flagelelor naturii ca: seceta, inundaţiile, cima, cutremurele de pământ.

      Mergând pe urmele Sfinţilor Părinţi, preoţimea noastră nu va ezita să colaboreze cu toate iniţiativele şi operele pentru crearea unei orânduieli sociale mai dreaptă şi mai bună. Toate planurile activităţii preotului: haric, moral, social, sunt orientate spre viaţă, spre progres şi spre pace. 

   Preoţia creştină, spre deosebire de alte preoţii, este  o slujire dumnezeiască, fără rang printre dregătoriile omeneşti. Ea este semnul dragostei, al dragostei culminate pentru Hristos şi pentru oameni. Preoţimea patristică şi cea creştină, în general, a iniţiat şi a sprijinit opere considerabile şi de folos obştesc şi de transformări sociale. Sfinţii Părinţi au iubit oamenii până la totală lepădare de sine: au renunţat la averea lor, la faima lor, la sănătatea lor de dragul turmei iubite „ Iată stil duhovnicesc vrednic de învăţat”  .

Prefaţă

Introducere

Capitolul 1: Despre preoţie şi rolul preotului ca păstor de suflete 

1.1 Preotul de azi, ca liturghisitor

1.2 Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi

1.3 Sfinţenia şi răspunderile preotului

1.4 Preoţia lucrare cerească

1.5 Sfântul Apostol Pavel – despre personalitatea  religios-morală a păstorului de suflete

1.6 Vocaţia şi pregătirea pentru preoţie

1.7 Chipul preotului după Sfânta Scriptură şi Sfinţii Părinţi

1.8 Slujirea preoţească după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie 

Capitolul 2  : Activitatea pastoral –misionară a preotului

2.1 Spovedania, prilej de pastoraţie individuală

2.2 Sfânta Împărtăşanie în spiritualitatea creştină

2.3 Ierurgiile ca mijloc şi prilej de pastoraţie2.4 Sfânta Liturghie şi    Sfintele Taine ca mijloc de păstorire2.5 Predica şi cateheza –mijloace de pastoraţie  

 2.5.1 Sfântul Ioan Gură de Aur, predicator al unităţii creştine     

 2.5.2  Fericitul Augustin, predicator al unităţii  Bisericii

 2.5.3 Aspecte sociale în predica Sfântului Vasile cel Mare

Capitolul 3 : Activitatea obştească a preotului

3.1 Vrednic este lucrătorul de plata sa

3.2 Motivele care determină pe unii creştini - ortodocşi să treacă la alte  

      culte

3.3 Posturile rânduite de Biserica Ortodoxă în condiţiile de viaţă actuale

      ale credincioşilor

3.4 Despre vocaţie şi zel în pastoraţia din ţara noastră

3.5 Învăţătura despre post în Biserica Ortodoxă3.6 Necesitatea şi roadele iubirii

Capitolul  4 : Preoţia în viaţa bisericească a  credincioşilor

4.1 Actualitatea Sfântului Ioan Gură de Aur

4.2 Sfântul Grigorie cel Mare, îndrumător al vieţii  preoţeşti

4.3 Preoţia în viaţa Bisericii şi a credincioşilor

4.4 Preoţia creştină –o misiune sublimă în viaţa oamenilor

Capitolul 5 : Personalitatea religios -  morală a păstorului de suflete

5.1 Îndatoririle duhovnicului după Sfintele Canoane

5.2 Calităţile de îndrumător duhovnicesc ale  Sfântului Apostol Pavel

5.3 Îndrumătorul duhovnicesc şi ucenicul după Sfinţii Părinţi.