Nifon (1503-1505)

    Veacul al XVI-lea găsea Biserica Ţării Româneşti oarecum dezbinată: scaunul Ungrovlahiei vacant, iar mitropolia de peste Olt demult apusă. Pe deasupra, în ultimul secol, populaţia ţării crescuse simţitor, aşa încât un singur ierarh sau chiar şi doi nu puteau să sigura buna desfăşurare a vieţii bisericeşti. Sarcina unei mai bune aşezări a acestor lucruri din Biserica noastră, revine voievodului Radu cel Mare (1495-1508), pe care o va îndeplini cu ajutorul fostului patriarh ecumenic Nifon II.

    Nifon s-a născut în Pelopones. Tatăl său se numea Manuel iar mama, Maria. Anul naşterii nu se poate stabili cu exactitate, totuşi se presupune că s-a născut între anii 1435-1440. numele de botez era Nicolae. A studiat împreună cu un dascăl pe nume Iosif şi a îmbrăcat de tânăr hainele călugăreşti, schimbându-i-se numele din Nicolae în Nifon, potrivit obiceiului . Este hirotonit diacon de către mitropolitul cetăţii Arta.

Doritor de o viaţă monahală curată, Nifon vine să o caute la Sfântul Munte Athos.     Încuviinţarea de a locui aici o capătă de la preotul Daniil.  După vizitarea şi locuirea în mai multe mănăstiri, schituri şi chilii, Nifon se stabileşte în mânăstirea Dionisiu unde l-a atras aşezarea romantică a mânăstirii şi viaţa curată a călugărilor . Fiind bun caligraf, ocupaţia lui era copiatul cărţilor.

De la mănăstirea Dionisiu, Nifon a fost ales mitropolit de Tesalonic. Nu se poate preciza data cu siguranţă, dar acest fapte se pare să se fi întâmplat după 13 martie 1483. 

    Ca mitropolit de Tesalonic, Nifon i-a parte la Sinodul ţinut la Constantinopol, împotriva unirii de la Florenţa din 1439, semnând în tomul dogmatic al acestui sinod în locul al cincilea, după mitropolitul Iracliei şi înaintea mitropolitului din Anchialos.  

După moartea patriarhului ecumenic Simeon, Nifon este ales patriarh ecumenic la sfârşitul anului 1486. dar păstorirea aceasta se încheie repede. Nifon este detronat din scaun şi exilat de stăpânirea turcească. El se retrage la mănăstirea Sfântul Ioan Prodromul din insula aşezată în faţa oraşului Sazopolis din golful Burgas. 

    În vara anului 1496 Nifon II este ales din nou patriarh ecumenic. Cel mai de seamă act din timpul acestei păstoriri îl reprezintă tomosul împotriva simoniei, care este iscălit de patriarh, de 21 de mitropoliţi şi de 5 episcopi. Din el aflăm că împotriva simoniei primul care a luat atitudine patriarhul Maximos (+1482). Hotărârea cestuia a fost întărită şi de urmaşul său  Simeon (1482-1486), iar Nifon în prima sa păstorire a întărit şi el acest decret. După alungarea sa din scaun, puterea acestui tomos a slăbit. Acum, Nifon, convoacă pe mitropoliţi şi pe episcopi în sinod pentru orânduirea afacerilor bisericeşti şi pe lângă aceasta, prin stăruinţa sa se întăreşte vechiul tomos împotriva simoniei.  

    Dup 16 iunie 1498, Nifon nu mai rămâne multă vreme patriarh, stăpânirea turcească îl trimite la Adrianopol, ca într-un fel de exil şi aici locuieşte în biserica Sfântul Ştefan.  

Nifon II în Ţara Românească

Faptul care l-a îndemnat pe Radu cel Mare (1496-1508) să-l aducă în Ţara Românească pe fostul patriarh ecumenic, Nifon II, a fost dorinţa sa de a da o organizare statornică Bisericii muntene, care a cunoscut o perioadă de declin în secolul al XV-lea.  Venirea lui Nifon în ţară este cu atât mai demnă de însemnat, cu cât fostul patriarh este primul din şirul înalţilor prelaţi ortodocşi, care se vor perinda cu vremea prin ţările române.

    În privinţa modului şi a timpului când Nifon a fost adus în Ţara Românească, se găsesc în viaţa sa câteva ştiri lămuritoare. Astfel în redactarea românească a vieţii Sfântului Nifon reiese că: „ieşi vestea bunătăţilor sale (a lui Nifon) preste tot pământul cât să auzi şi în Ţara Rumânească şi înţelese şi Domnul Radul Voievodul carele şi-l aduse şi-l văzu cu ochii săi şi-l pricepu bărbat desăvârşit şi la chip, şi în cuvinte şi în fapte…”; urmează apoi o convorbire în care Radu invitând pe patriarh să vină în ţara sa, acesta răspunde: „vezi însuţi goana şi paza ce o am eu de la vrăjmaşii cei adevăraţi ai lui Dumnezeu, dară eu cum voiu putea veni în ţara ta?”  Prin urmare, Radu cel Mare a cerut mai întâi acordul stăpânirii turceşti şi apoi la adus pe Nifon în    Ţara Românească.

    Anul în care Radu a putut să treacă prin Adrianopol nu se ştie. Chemat de Poartă, voievodul Ţării Româneşti se duce la Constantinopol în anul 1504.  călătoria a făcut-o pe uscat în care cumpărate de la Braşov.  Obişnuitul drum din această vreme între Ţara Românească şi Constantinopol trecea prin Adrianopol. Aici Radu a putut să vorbească cu fostul patriarh, care de la 1498 se afla sub pază la biserica Sfântul Ştefan.

    Rostul lui Nifon în Ţara Românească era, după spusa domnitorului: „tu să ne îndereptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu şi să fi tată şi păstoriu mie şi tuturor oamenilor şi solitoriu la Dumnezeu”. 

    Pentru a-şi îndeplini planurile sale, Nifon convoacă un sinod local, la care au participat toţi egumenii mânăstirilor, clerul bisericii, domnitorul, boierii şi mirenii.      Despre un mitropolit al ţării nu se vorbeşte. Nifon, în calitate de preşedinte al sinodului, a vorbit celor de faţă „de pravilă, de lege, de tocmirea Bisericii şi de dumnezeieştile slujbe, de domnie şi de boierie, de mănăstiri şi de biserici şi de alte rânduri de ce trebuia; şi tocmai toate obiceiurile pre pravilă şi pre aşezământul Sfinţilor Apostoli” , prin urmare un program de totală organizare a vieţii bisericeşti bazat pe canoanele bisericeşti. Un punct din acest program „tocmirea bisericii” a fost adus la îndeplinire chiar în acest sinod, anume crearea a două episcopii şi sfinţirea a doi episcopi pentru conducerea lor. Nu se spune şi că s-ar fi sfinţit un nou mitropolit al ţării.     Rolul domnitorului în împărţirea dreptăţii, pare iarăşi a fi fost unul din punctele discutate în sinod.

     Raporturile de bună colaborare între Nifon şi Radu cel Mare nu au ţinut multă vreme. Radu căsătorise pe o soră a sa cu boierul Bogdan. Căsătoria era împotriva canoanelor, căci Bogdan era deja căsătorit. Faţă de această încălcarea a legilor bisericeşti fostul patriarh se opune căsătoriei. Domnitorul îl îndepărtează de la curte însă, după o vreme încearcă o împăcare propunând lui Nifon să dea aprobarea căsătoriei şi apoi să plece oriunde va voi, neavând nici o grijă de cele trebuincioase care i se vor trimite din belşug. Împăcarea nu a reuşit; Nifon a respins toate propunerile şi părăseşte ţara prezicând nenorociri. 

    Cazuri în care ierarhii bisericii s-au opus unei căsătorii nelegitime au mai fost. Un asemenea caz putea să fie cunoscut chiar de patriarhul Nifon. Unul dintre predecesorii săi pe scaunul patriarhal din Constantinopol, Ioasaf I (1464-1466) respinge cererea făcută de un protovestiar din Constantinopol, ca să ia în căsătorie pe fost a soţie a ducelui de Atena, fiica lui Demetru Asan, ducele de Corint, căci protovestiarul avea soţia sa legitimă şi copii. Urmarea a fost că din porunca sultanului, patriarhul a fost detronat, după ce i s-a tăiat barba, iar marelui eclesiarh nasul. 

    Un reflex al opoziţiei lui Nifon faţă de căsătoria lui Bogdan cu sora lui Radu, Caplea, pare a se găsi chiar în corespondenţa domnitorului cu Braşovenii. Radu, scrie braşovenilor despre un oarecare Neagoe, care avusese o soţie în Ardeal şi alta în Ţara Românească, că „nu e lege… ca să aibă omul două femei; astfel dacă el ar fi în viaţă, şi domnia mea şi voi, l-am judeca după lege; dar el e mort” .

Cearta dintre Nifon şi Radu trebuie să se fi întâmplat în anul 1505 şi tot în acest an trebuie să fi ajuns Nifon în Athos. Pentru admiterea acestei date am vedea o dovadă şi în faptul că Bogdan este înaintat în acest an la demnitatea de mare logofăt, ceea ce ar putea fi socotit ca o favoare din partea domnitorului faţă de noul său cumnat. 

    O dovadă mult mai sigură găsim în viaţa Sfinţilor Nectarie şi Teofan, întemeietorii mănăstirii Varlaam din Meteora. Aici se spune că cei doi fraţi, după moartea primului lor dascăl, Sava, au plecat din Ianina la Athos şi la mănăstirea Dionisiu au găsit pe patriarhul Nifon, care i-a primit cu bucurie, i-a învăţat cu dragoste regulile călugăriei şi apoi i-a trimis să vieţuiască în linişte în chilia lor din Ianina.  O notiţă cronologică dintr-un codice al mănăstirii Varlaam scris la 1511, din porunca celor doi fraţi, spune că învăţătorul, Sava a murit la 9 aprilie 1505. După întoarcerea în Ianina, Nectarie şi Teofan, au ridicat în insulă mănăstirea Sfântul Ioan Prodromul, în anul 1507. Deci cei doi fraţi au văzut şi au ascultat pe patriarhul Nifon în mănăstirea Dionisiu, după 9 aprilie 1505 şi înainte de 1507. Mai departe, în viaţa Sfântului Nifon se spune că fostul patriarh după plecarea din Ţara Românească, a locuit „mai mult de un an” în mănăstirea Vatoped şi că numai după ce Macarie, ucenicul său suferise mucenicia în Tesalonic, a trecut la Dionisiu.  Această ştire este iarăşi confirmată de o notiţă cronologică din sus pomenitul codice, în care se spune că Macarie, ucenicul lui Nifon, a suferit martiriul în Tesalonic în anul 1506.  

    Combinând aceste date reiese că Nifon a sosit în Vatoped în anul 1505 şi a stat aici până în 1506, când a trecut la mănăstirea Dionisiu unde l-au găsit cei doi fraţi: Nectarie şi Teofan. Probabil a plecat din Ţara Românească în vara anului 1505. Că Nifon a stat puţină vreme în Ţara Românească, reiese din Viaţa sa, unde în afară de convocarea sinodului local, de învăţăturile expuse cu acest prilej şi de conflictul care este pus în legătură imediată cu sinodul, nu se mai aminteşte nici un fapt care să probeze o şedere mai îndelungată în ţară.

    Din Ţara Românească Nifon a plecat la muntele Athos unde stă vreme de mai multe de „un an”.  De aici a trecut peste munte la Dionisiu, de unde odată fusese chemat să păstorească mitropolia Tesalonicului. La Dionisiu la găsit biograful său, Gavril Protul învăţând şi fiind pentru toţi o pildă vie de ascultare şi viaţă călugărească.  Patriarhul Nifon a murit în mănăstirea Dionisiu la 11 august 1508 şi a fost înmormântat la 12 august. 

    Nifon a avut şi ucenici. Unul dintre ei, Macarie a mers de bună voie la Tesalonic unde a fost martirizat şi îngropat atunci când Nifon era la Vatoped.  Un altul, Ioasaf merge cu Nifon la Dionisiu şi după moartea învăţătorului său, se duce la Constantinopol, unde a fost martirizat de către turci. 

Tot ca ucenici ai patriarhului Nifon se pot socoti şi Sfinţii Nectarie şi Teofan. Învăţăturile pe care aceştia le-au primit de la Nifon, au avut multă înrâurire asupra lor, căci întotdeauna le amintesc în Viaţa ce au scris-o.

    În ianuarie 1512 Neagoe ajunge domn al Ţării Româneşti. El îl cunoştea pe Nifon încă din vremea când acesta se afla în ţară. Atunci când Nifon a căzut în dizgraţia lui Radu cel Mare, Neagoe, care atunci era mai mare peste vânători, îngrijeşte pe fostul patriarh, care îl „întărea cu învăţăturile sale.” 

    Învăţăturile primite de la Nifon pare să fi lăsat urme adânci în sufletul lui Neagoe. Astfel după ce urcă în scaunul domnesc Neagoe trimită să se aducă în ţară moaştele lui Nifon, „ca să curăţească greşala Radului şi a altora, cari făcuse rău sfinţiei sale”.     Printre delegaţii trimişi la Athos se găsea şi Danciul Logofăt.  La Dionisiu, după o oarecare opoziţie a călugărilor, trupul a fost dezgropat, pus într-un coşciug şi trimis în Ţara Românească. Din partea mănăstirii au însoţit delegaţia câţiva călugări şi Neofit, mitropolitul de Anchialos.  La intrarea în Târgovişte, Neagoe împreună cu preoţii şi boierii au întâmpinat moaştele Sfântului. Toate acestea s-au întâmplat în anul 1515.

Slujba Sfântului Nifon

    Patriarhul Nifon fiind trecut în rândul sfinţilor, a trebuit pentru prăznuirea sa să i se scrie şi o slujbă anume. Din viaţa sa reiese că slujba era alcătuită deja, la sfinţirea ctitoriei lui Neagoe de la Argeş, la 15 august 1517.

    Slujba era deplină, cu Vecernie, Utrenie şi Liturghie şi potrivit obiceiului s-a hotărât să se săvârşească în ziua morţii Sfântului, la 11 august. 

Din această slujbă nu cunoaştem nimic, dar cel puţin pentru Ţara Românească ea va fi fost alcătuită în limba slavonă, care era limba bisericii în acele vremuri.

INTRODUCERE

a) Contextul politico-religios al întemeierii Mitropoliei Ţării Româneşti.

b) Ierarhi în secolele XIV-XV

Iachint de Vicina (1359-1372)

Hariton (1372-1381)

Antim (1381-1402)

Teodor (1402-?)

Eftimie (mai 1412-?)

Iosif (1464-?)

Macarie (1482-?)

Ilarion (1493-?)

CAPITOLUL I

HEGEMONIA GRECEASCĂ ÎN SECOLUL AL XVI-LEA

Nifon (1503-1505)

Nifon II în Ţara Românească

Ucenicii patriarhului Nifon

Neagoe Basarab şi patriarhul Nifon

Slujba Sfântului Nifon

CAPITOLUL II

IERARHI GRECI ÎN SECOLUL AL XVII-LEA

Luca din Cipru (1603-1629)

Grigorie I al Ungrovlahiei (1629-1636)

CAPITOLUL III

ÎNCERCĂRI DE IEŞIRE DE SUB TUTELA GRECEASCĂ ÎN SECOLUL XVIII

Mitrofan (1716-1719)

Neofit Cretanul (1738-1753)

Filaret (1754-1760)

CAPITOLUL IV

IEŞIREA DE SUB HEGEMONIA GRECEEASCĂ

Dositei Filitti (1793-1810)

Ignatie (1810-1812)

Nectarie (1812-1819)

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE