Tema studiată în cadrul acestui proiect de diplomă se numeşte: 

„Contabilitatea şi analiza stocurilor (cu referire la o anumită categorie de stocuri: materii prime, materiale, obiecte de inventar, produse, mărfuri, ambalaje).

Lucrarea s-a efectuat în vederea absolvirii „Facultăţii de Ştiinţe Economice”, specializarea „Contabilitate şi Informatică de Gestiune”, din cadrul „Universităţii George Bariţiu”, Braşov.

- cunoaşterea modalităţii de calcul, contabilizarea şi analiza stocurilor;

- identificarea şi definirea unor soluţii şi căi de perfecţionare privind contabilitatea şi analiza stocurilor;

- folosirea constatărilor, soluţiilor propuse în lucrare de către conducerea unităţii S.C. „DECEAN” S.R.L. în vederea îmbunătăţirii activităţii sale.

Alegerea societăţii S.C. „DECEAN” S.R.L. M-Ciuc, ca suport informaţional se datorează faptului că mi-a facilitat accesul la date, mi-a furnizat toate informaţiile teoretice cu privire la constituirea societăţii şi modul de organizare al acesteia, precum şi interesului acordat atât de conducerea unităţii, cât şi de personalul angajat, în vederea realizării unei lucrări cât mai complexe. De asemenea un rol important l-a avut şi faptul că în anii precedenţi, tot în cadrul acestei unităţi am efectuat şi perioada de practică.

Lucrarea are în structura sa nouă capitole.

Primul capitol intitulat „Reglementări juridice privind organizarea contabilităţii stocurilor” ne oferă informaţii teoretice referitoare la structura stocurilor, la modalitatea de evaluare, la formele de evaluare existente, la metodele de organizare a contabilităţii stocurilor. Importante sunt şi informaţiile privind constituirea provizioanelor precum şi efectele pe care le generează inflaţia asupra situaţiei financiare a societăţii.

Cel de-al doilea capitol intitulat „Standardul internaţional de contabilitate IAS 2” ne oferă informaţii referitoare la obiectul, aria de aplicabilitate, costul stocurilor şi procedee de determinare a costului stocurilor aplicând tratamentul contabil corespunzător.

Al treilea capitol al lucrării ne furnizează informaţii foarte importante cu privire la istoricul societăţii, la obiectul de activitate, la principala formă de contabilitate utilizată de unitate, la documentele justificative care sunt utilizate de către societate.

Al patrulea capitol, pune în evidenţă documentele utilizate în contabilizarea stocurilor precum şi circuitul acestora în cadrul întreprinderii.

Capitolul cinci al lucrării ne prezintă modalităţile de înregistrare a stocurilor de materii prime şi materiale, a obiectelor de inventar atât la intrarea cât şi la ieşirea din patrimoniu, precum şi funcţionalitatea conturilor utilizate. Acest capitol prezintă, de fapt, modalităţile concrete de aplicare a fundamentărilor teoretice prezentate în capitolul precedent, în cadrul S.C. „DECEAN” S.R.L. Aici se evidenţiază faptul că S.C. „DECEAN” S.R.L. utilizează ca principală metodă contabilă, metoda inventarului permanent, iar înregistrările contabile se efectuează la costul de achiziţie inclusiv T.V.A.-ul

Capitolul şase cuprinde studiul de caz privind organizarea contabilităţii stocurilor efectuat în cadrul  S.C. „DECEAN” S.R.L. în perioada în care am efectuat practica şi am avut acces la documentele necesare.

Capitolul şapte evidenţiază modalitatea de calcul a ratelor de structură a activului cât şi a pasivului, corelaţia fond de rulment-necesar, fond de rulment-trezoreria netă, analiza lichidităţii şi solvabilităţii.

În capitolul opt se efectuează o analiză amănunţită a situaţiei soldurilor intermediare de gestiune, cât şi a capacităţii de autofinanţare. Tot în cadrul acestui capitol se evidenţiază şi modul de calcul al stocurilor active, al stocurilor de siguranţă, precum şi eficienţa utilizării stocurilor.

Ultimul capitol cuprinde un program informatic pentru gestiunea stocurilor, program ce este adesea utilizat în cadrul societăţii S.C. „DECEAN” S.R.L.

În încheierea acestei lucrări am prezentat câteva concluzii şi propuneri cu privire la studiul efectuat.

Regulamentul privind aplicarea Legii Contabilităţii defineşte stocurile ca fiind „ansamblul de bunuri şi servicii care intervin în cadrul ciclului de exploatare, fie pentru a fi vândute în aceeaşi stare sau la terminarea procesului de producţie, fie pentru a fi consumate cu ocazia primei utilizări”.

În principiu, stocurile sunt clasificate în bilanţ conform naturii şi destinaţiei lor sau a ordinii cronologice în care apar, în cadrul ciclului de exploatare. O bună gestiune a stocurilor solicită ca: natura bunurilor să fie indicată cu precizie; intrarea în stoc să fie înregistrată în momentul transferului de proprietate; evaluarea intrărilor şi ieşirilor de bunuri în şi din stoc să fie definită cu exactitate şi să rămână invariabilă.

În modelul bilanţier din ţara noastră, stocurile sunt clasificate şi delimitate în    funcţie de patru criterii: fizic, destinaţia, faza ciclului de exploatare şi locul de creare a gestiunilor.

 

a) materiile prime care participă direct la fabricarea produselor, regăsindu-se în componenţa lor integral sau parţial, în starea iniţială sau transformată.

b) materialele consumabile sau furniturile cuprind materialele auxiliare, combustibilii, materialele pentru ambalat, piesele de schimb, seminţele şi materialele de plantat, furajele şi alte materiale consumabile care participă indirect sau ajută activitatea de exploatare fără a se regăsi, de regulă, în produsul rezultat.

c) produsele sub forma semifabricatelor (produse în curs de fabricaţie), produselor finite (produse care au parcurs întregul proces de fabricaţie) şi produsele reziduale (rebuturi, materiale recuperabile, deşeuri).

d) animalele care au îndeplinit condiţiile pentru a fi trecute la animale adulte, animale de îngrăşat, păsările şi coloniile de albine.

e) producţia în curs de execuţie reprezintă materii prime care nu au trecut prin toate fazele de fabricaţie, produsele nesupuse probelor şi recepţiei tehnice sau necompletate în întregime, precum şi lucrările şi serviciile în curs de execuţie sau neterminate.

f) mărfurile, respectiv bunurile pe care întreprinderea le cumpără în vederea vânzării.

g) ambalajele (cu excepţia ambalajelor de natura obiectelor de inventar şi mijloacelor fixe) de transport refolosibile care însoţesc bunurile în procesul circulaţiei lor (recuperabile, facturate, consemnate distinct care circulă prin restituire sau incluse în preţul mărfii şi care pot fi valorificate sau nu după utilizare).

În contabilitatea din ţara noastră, în sfera stocurilor sunt incluse şi obiectele de inventar şi baracamentele.

Obiectele de inventar sunt bunuri cu o valoare mai mică decât limita prevăzută de lege pentru a fi considerate mijloace fixe, indiferent de durata lor de serviciu, sau cu durata mai mică de un an, indiferent de valoarea lor precum şi bunurile asimilate acestora (echipamente de protecţie, echipamente de lucru, îmbrăcămintea specială, sculele, instrumentele, mecanismele, dispozitivele, etc.). Obiectele de inventar în folosinţă se evidenţiază distinct în structurile analitice de conturi.

Baracamentele şi amenajările provizorii sunt bunurile achiziţionate de unităţile patrimoniale pentru executarea lucrărilor şi prestaţiilor de construcţii (barăci, podele) din care, prin demontare sau demolare, se recuperează materiale.

În raport de locul de creare a gestiunilor, structurile de stocuri prezentate se grupează în:

♦ stocuri aflate în depozitele întreprinderii

♦ stocuri în curs de aprovizionare sau sosite şi nerecepţionate

♦ stocuri sosite fără factură

♦ stocuri livrate, dar nefacturate

♦ stocuri facturate, dar nelivrate

♦ stocuri aflate la terţi

- structura financiară standardizată

- structura internă sau de gestiune

Structura financiară standardizată este proprie gestiunii şi contabilităţii financiare a întreprinderii şi operează cu două criterii: destinaţia şi faza ciclului de exploatare. Interesul informaţional este cel al finanţării pe termen scurt, calculării şi analizei mecanismului fondului de rulment, bugetare a activităţii de exploatare şi gestionarea activităţii de trezorerie.

Structura internă sau de gestiune, necesară, dar nestandardizată, este opozabilă contabilităţii interne de gestiune. Ea operează cu celelalte două criterii: fizic şi locul de creare a gestiunilor şi se delimitează prin conturile analitice de stocuri corespunzătoare sortimentelor şi gestiunilor (depozite create ca entităţi gestionare repartizate în răspunderea unor persoane fizice).

Modelul de contabilitate a stocurilor, în România, adoptat în cadrul reformei, este conceput în condiţiile în care ambele structuri informaţionale sunt realizate prin contabilitatea financiară.

Soluţia realizării evidenţei analitice a stocurilor prin contabilitatea financiară este discutabilă. În cele mai multa ţări care au adoptat modelul continental al contabilităţii, evidenţa analitică a stocurilor pe sortimente şi gestiuni se realizează prin contabilitatea internă de gestiune.

Metodele de evaluare a stocurilor au implicaţii financiare, ele antrenează efecte, atât asupra rentabilităţii, cât şi asupra fiscalităţii. În măsura în care nu există şi nu funcţionează un sistem de control de gestiune asupra stocurilor, problema evidenţei analitice a stocurilor pe sortimente şi gestiune poate fi rezolvată prin contabilitatea financiară.

Conţinutul şi funcţia contabilă a conturilor de stocuri se diferenţiază în raport de metoda inventarului permanent sau intermitent, folosită pentru evidenţierea mişcării stocurilor. Astfel, în cazul folosirii metodei inventarului permanent conturile de stocuri şi comenzi în curs de execuţie se debitează cu conturile de valori materiale şi se creditează cu ieşirile de valori materiale.

În cazul utilizării metodei inventarului intermitent, conturile înregistrează numai stocurile de valori materiale şi producţie în curs de execuţie. Astfel, la închiderea exerciţiului financiar, în debitul conturilor se înregistrează stocurile de la sfârşitul perioadei, determinate prin inventariere, iar la deschiderea exerciţiului, în credit, stocurile de la începutul perioadei preluate în categoria cheltuielilor, pentru perioada următoare de gestiune, în cazul materialelor şi mărfurilor, şi ca venituri, în cazul produselor şi producţiei în curs de fabricaţie. Rulajul intrărilor şi ieşirilor se înregistrează direct prin debitul, respectiv  creditul  conturilor de  cheltuieli  în cazul materialelor şi mărfurilor şi de venituri, în cazul produselor, lucrărilor şi  serviciilor.

O variantă a metodei inventarului intermitent este şi cea a debitării şi creditării conturilor numai cu variaţia - creşterea şi micşorarea - stocurilor la sfârşitul perioadei de gestiune. Creşterea-micşorarea stocurilor de materiale şi mărfuri generează o creştere-micşorare de cheltuieli, iar creşterea-micşorarea de producţie neterminată, semifabricate şi produse finite determină o creştere-micşorare de venituri.

În cazul în care evaluarea şi înregistrarea în contabilitate  a stocurilor se face la preţuri prestabilite (standard), conturilor de stocuri li se asociază conturi distincte care înregistrează diferenţele de preţ faţă de costul de achiziţie sau costul de producţie.

În debitul conturilor de diferenţe, de regulă, se înregistrează diferenţele aferente bunurilor intrate în gestiunea întreprinderii, iar în creditul lor, diferenţele corespunzătoare stocurilor ieşite. Soldul conturilor reprezintă diferenţele de preţ aferente bunurilor economice existente în stoc în gestiunea întreprinderii. O asemenea modalitate de funcţionare impune înregistrarea în roşu a diferenţelor, dacă preţurile prestabilite sunt mai mari decât costul de achiziţie sau de producţie, după caz şi în negru în situaţia inversă.

Dacă nu se acceptă mecanismul de înregistrare roşu-negru, conturile de diferenţe înregistrează în debit diferenţele în plus (costul de achiziţie sau de producţie

este mai mare decât preţul prestabilit) aferente stocurilor intrate în gestiune şi diferenţele de preţ în minus (costul de achiziţie sau de producţie este mai mic decât cel prestabilit) aferente stocurilor ieşite din gestiune. În creditul conturilor se reflectă diferenţele de preţ în minus aferente stocurilor intrate în gestiune şi diferenţele în plus corespunzătoare stocurilor ieşite din gestiune.

De asemenea, în cadrul clasei s-a creat o grupă distinctă de conturi: 39 „Ajustări pentru deprecierea stocurilor şi producţiei în curs de execuţie”. Cu ajutorul acestor conturi se ţine evidenţa ajustărilor pentru deprecierea stocurilor. Sunt conturi de pasiv, în creditul lor se înregistrează valoarea ajustărilor pentru depreciere, constituite pe seama  cheltuielilor, în  debitul aceloraşi conturi se reflectă valoarea ajustărilor reluate prin diminuare sau anulare. Soldul creditor al acestor conturi reprezintă valoarea ajustărilor lor constituite prin prelevarea din rezultate.

Evaluarea constă în cuantificarea şi exprimarea prin bani, a mărimii elementelor patrimoniale şi a operaţiilor privind mişcarea acestor elemente.

- obiectul evaluării îl constituie structurile proprii, în cazul nostru, stocurile, precum şi operaţiile economice şi financiare privind circuitul acestora;

- etalonul monetar reprezintă unitatea de calcul care permite măsurarea şi compararea valorilor economice. Banul este unitatea de valoare, o unitate de măsură instabilă, reprezintă o valoare a cărei mărime, exprimată prin puterea de cumpărare, poate creşte sau se poate micşora;

- compararea exprimată prin preţ, care realizează legătura între obiectul evaluat şi banul, în calitatea sa de unitate de măsură a valorii; prin mijlocirea banului, valoarea elementelor patrimoniale se exprimă ca preţ.

- valoarea de utilitate

- timpul

Primul criteriu consideră că valoarea trebuie să reprezinte costul sau sacrificiul consimţit la un moment dat, pentru a aduce bunul respectiv în patrimoniu.

Cel de-al doilea criteriu vizează momentul plasării evaluării în trecut, în prezent sau în viitor.

Pornind de la aceste două criterii s-au stabilit următoarele principii ale evaluării:

1) Principiul stabilităţii monetare

2) Principiul costului istoric

3) Principiul prudenţei

În contabilitate, etalonul monetar, ales ca unitate de măsură a situaţiei patrimoniului şi a rezultatelor, are un caracter instabil determinat de variaţia puterii de cumpărare a monedei şi a preţurilor. Pentru a depăşi şi această limită, unitatea de măsură contabilă este considerată constantă.

Stabilirea unităţii de măsură e discutabilă în condiţiile inflaţiei persistente. Cantitatea de monedă (în lei), necesară evaluării unui bun, creşte prin inflaţie, nu din cauza modificării relative a bunului în raport cu altele, ci din cauza schimbării semnificaţiei etalonului.

Acest principiu constă în evaluarea elementelor patrimoniale la costul de origine sau de intrare, stabilit pe baza documentelor justificative.