În cadrul finanţelor publice ale unei ţări, fiscalitatea se delimitează ca un sistem de percepere şi încasare a impozitelor şi taxelor printr-un aparat specializat, precum şi ca un ansamblu coerent de legi care reglementează impunerea contribuabililor şi fundamentează juridic impozitele şi taxele.

  Relevând importanta deosebită pe care o au finanţele într-un stat, pe orice treaptă de dezvoltare s-ar afla acesta, odată cu apariţa statului, au apărut şi primele elemente de finanţe ca: impozite, taxe, cheltuieli, biruri, tributuri, dări, datorie publică.

  Fiscalitatea reprezintă totalitatea impozitelor şi taxelor, a reglementărilor de natură fiscală, precum şi a aparatului fiscal ce vine să influenţeze direct sau mdirect activitatea unui agent economic devenit contribuabil. Definiţia de mai sus are un caracter limitativ. In domeniul fiscal sunt vehiculate mai multe noţiuni. Alături de noţiunea "fiscalitate" este utilizată cea de "fisc". Fiscul este definit ca administraţie în sarcina căreia revin calculul, perceperea şi urmărirea plăţii impozitelor şi taxelor datorate statului de către contribuabili. Aria de cuprindere a întregii activităţi fiscale este dată de sistemul fiscal definit ca totalitatea impozitelor şi a altor venituri pe care statul prin organele sale specializate le percepe în baza surselor legislative.

  In lucrarea "Cele dintâi sarcini fiscale: tributul şi birul", apărută în "Convorbiri literare" nr. 3, martie 1943, I. Lupaşcu scrie despre fisc: "Fiscul s-a născut dintr-un interes superior al colectivităţii şi acţiunea lui a împins colectivitatea către forma organică socială cea mai închegată, dar numai atât timp cât nu s-a exagerat".

  Pe teritoriul ţării noastre, apariţia şi evoluţia impozitelor se caracterizează ca un proces complex şi de durată. Primele date istorice datează din secolul al VH-lea î.Hr., când în coloniile greceşti din Dobrogea existau colegii speciale, formate din economi, casieri şi împărţitori care administrau finanţele publice.

 

1.Sistemul fiscal înainte de primul război mondial (până la 1918);

2.Sistemul fiscal în perioada interbelică (1919 - 1940);

3.Sistemul fiscal după cel de-al doilea război mondial, incluzând perioada comunistă (1945 - 1989).

  In viaţa poporului român, primul impozit (dare în bani) consemnat de documente datează de pe vremea cnezilor, în secolul al XllI-lea. El reprezintă taxele vamale încasate în moneda timpului respectiv, cele dintâi mijloace de a strânge bani pentru voievozi.

  In secolul al XlV-lea, pe lângă taxele vamale e consemnată dijma, cunoscută în timpul lui Mircea cel Bătrân sub denumirea de vamă şi percepută în natură. Un secol mai târziu apare birul, impozit în bani, singurul venit al vistieriei şi impozitul cel mai vechi al Ţărilor Române. El reprezintă o dare personală, pe cap de locuitor şi percepută în raport cu posibilitatea de plată a contribuabilului şi plătibilă numai de "poporul de jos".  

  In ţările româneşti, taxele vamale au constituit un important izvor de venituri pentru domnie, ele fiind aplicate la toate categoriile de mărfuri importate, exportate sau în tranzit. Mai târziu, ca urmare a convenţiilor sau privilegiilor comerciale încheiate de domnii români cu alte căpetenii sau şefi de state taxele vamale au fost modificate. Până în a doua jumătate a secolului al XV-lea, politica vamală a statelor româneşti, fiecare în parte sau unificate, s-a caracterizat prin existenţa şi aplicarea unor taxe al căror nivel era imiform, ceea ce evidenţiază caracterul unitar al acestor ţări româneşti.

  In perioada 1541-1683 în Transilvania veniturile statului se împărţeau în două mari categorii. Din prima categorie tăceau parte veniturile provenite de pe urma operaţiunilor monetare, taxelor şi exploatările de mine şi de saline. Din a doua categorie tăceau parte veniturile provinciale care proveneau din impozitele plătite de fiecare gospodărie.

  După anul 1712 datează şi primul act financiar de tip modern care aparţine lui Vodă Mavrocordat. Acesta a prezentat sfatului domnesc aşa-niimita "samă" sau "băncile visteriei", act care reprezenta o dare de seamă cu privire la natura veniturilor şi cheltuielilor ţării.

  Prin reformele lui Constantin Mavrocordat sistemul de impunere a fost unificat, astfel încât fiecare contribuabil trebuia să plătească o singură dare stabilită în ţidula de bir. De asemenea, prin aceste reforme se suprimă unele dări cum ar fi dările plătite de cler potrivit aşezământului. Darea fixată în 1740 la 10 lei trebuie plătită în patru sferturi care erau repartizate pe sate şi pe unităţi impozabile.

  Datorită abuzurilor administraţiei şi pretenţiilor mereu sporite ale Turciei, sistemul nu s-a putut respecta astfel încât peste trei decenii s-a ajuns la 12 sferturi. In ţările române domnii fanarioţi promovau o politică de ruină economică prin instituirea regimului fiscal de nemiloasă spoliere. Exploatarea fiscală impusă de regimul fanariot era cu mult mai apăsătoare decât cea decurgând din relaţiile de dependenţă feudală ceea ce generează ca în programul revoluţiei de la 1821, condusă de Tudor Vladimirescu să se revendice reducerea taxelor, desfiinţarea vămilor din interiorul ţării şi menţinerea numai a celor de la graniţă precum şi revenirea la sistemul de plăţi în patru sferturi.

  Odată cu adoptarea Regulamentelor Organice, activitatea de control a veniturilor şi cheltuielilor este trecută din competenţa domnului în cea a Adunării obşteşti ordinare. In acelaşi timp, domnul avea obligaţia de a da seama de felul în care asigura gestiunea financiara a statului. Prin Regulamentele Organice se desfiinţează toate dările preexistente introducându-se altele noi. Au fost luate şi alte măsuri de modernizare a finanţelor statului: separarea vistieriei de cămara domnului, desfiinţarea răsurii, desfiinţarea vămilor interne inclusiv dintre Ţara Românească şi Moldova, promovarea unui început de politică protecţionistă.

  In aceste Regulamente Organice apare pentru prima dată cuvântul "buget" care provine din vechea limbă franceză, unde cuvântul "bouge" sau "bougette" desemna o pungă de piele sau pungă de bani. Termenul a fost preluat în Anglia odată cu cuceririle normande şi de acolo s-a răspândit în toată lumea cu semnificaţia lui financiară.

  Veniturile bugetare erau asigurate pe baza unui sistem de venituri care purta, însă, o puternică amprentă feudală. Astfel, ţăranii, indiferent de situaţia lor materială, plăteau un impozit de 30 de lei pe cap de familie, numit capitaţie, negustorii, industriaşii şi meseriaşii plăteau un impozit specialdenumit "patenta", iar boierii şi clerul erau scutiţi de dări. In paralel s-au introdus şi impozite indirecte pe care le plăteau toate clasele şi categoriile sociale, cum ar fi cele pe circulaţia mărfurilor. Alte elemente noi ale activităţii financiare ţin de introducerea contabilităţii publice, de interdicţia fixării unor prestaţii pentru locuitori fără o bază legală, de introducerea sistemului pensiilor. In Transilvania, în perioada 1691-1848, sistemul fiscal este alcătuit prin preluarea unor elemente ale sistemului feudal şi prin introducerea unor elemente noi, impuse de tranziţia către societatea capitalistă.

  In programul revoluţiei de la 1848 se introduc şi revendicări privind sistemul impozitării ca: desfiinţarea clăcii, desfiinţarea corvezilor, contribuţia fiscală generală. În 1858, prin Convenţia de la Paris au fost introduse în domeniul fînanciar-bugetar principiile: "nullum impsitum sine legae" şi "unitatea bugetară şi executarea provizorie pe baza bugetului precedent".

    In februarie 1847 este suprimată taxa dintre Ţara Românească şi Moldova creându-se astfel un teritoriu comercial şi vamal unic prin introducerea în 1848 a tarifului vamal comun al Principatelor. Prin adoptarea Legii vămilor în 1860 se aplicau taxe vamale "ad valoram" de 5% la import şi export. în 1852 este desfiinţată taxa vamală de export, dar în 1866 se reintroduce taxa de 3%, în 1868 taxa scade Ia 1%; din 1866 se restabileşte taxa vamală la import de 7,5%; din 1863 se aplică taxa portuară de 0,5%. Din anul 1876 se aplică primul tarif vamal de import al României, primul tarif vamal din ţara noastră fiind introdus în 1875. Se constată o tendinţă protecţionistă cuprinzând taxe vamale extrem de mari la importurile de produse cerate de manufacturile româneşti ca piei tabăcite,famă, confecţii1. Tariful vamal din 1866 prevedea posibilitatea introducerii unei suprataxe de 30% pentru mărfurile provenite din ţările care foloseau acelaşi sistem. In 1862, odată cu unificarea administrativă s-au pus bazele unui început de organizare financiară în scopul unificării fiscale a ambelor Principate, la 31 martie 1862 votându-se o serie de legi privind unificarea impozitului funciar, unificarea contribuţiilor de poduri şi şosele, unificarea contribuţiilor personale.

  In 1864 apare "Codul Controlorilor", cu referire la controlori generali şi ajutori de controlori. Impozitele din perioada 1859-1866 se pot grapa astfel: impozite directe şi impozite indirecte, impozite insuficiente pentru a echilibra bugetul, astfel încât aproape toate exerciţiile bugetare din vremea Iui Cuza au fost deficitare.

In perioada 1866-1916, în România existau următoarele impozite:

  

• impozitul funciar agricol şi pe clădiri (în cazul când proprietatea era exploatată de către proprietar, impozitul era de 5%, dacă era arendată impozitul era de 6%, iar în cazul proprietarilor absenteişti cota se fixa la 12%);

• -căile de comunicaţie;

• impozitul suplimentar;

• impozitul asupra venitului din valori mobiliare;

• impozitul pe salariu, introdus în 1877 (desfiinţat între 1891 şi 1900);

• taxele militare, introduse în 1900 prin legea pentru recrutarea armatei.

• taxele de timbru şi înregistrare, votate în 1872; -impozitul pe băuturile spirtoase, începând din 1867; -impozitul pe lux şi pe cifra de afaceri, înfiinţat în 1921; -impozitul pe automobile.

• impozitul asupra zahărului, introdus în 1898; -impozitul asupra produselor petroliere, din 1899; -impozitul pe spectacole.

• monopolul sării (1862);

• monopolul tutunului, reînfiinţat în 6 februarie 1872;

• monopolul chibriturilor, înfiinţat prin Legea din 1866;

• monopolul cărţilor de joc (1866);

• monopolul prafului de puşca (1880);

• monopolul hârtiei de ţigarete (1900).

       In 1877 apare "Legea pentru recensământul contribuţiunilor directe". Cinci ani mai târziu apare "Legea de organizare a Ministerului de Finanţe", iar la 6 martie 1897 este votată "Legea pentru organizarea administraţiei financiare a statului".

 

       În perioada imediat următoare sfârşitului primului război mondial, moneda naţională cunoaşte un proces de depreciere, ceea ce conduce la majorarea taxelor. Astfel, în 1921 se adoptă Legea Nicolae Titulescii, tariful vamal de impozite în care se utilizează pentru prima dată taxele vamale specifice de la 9 la 100 kg şi se păstrează cele doua taxe vamale -generale şi convenţionale. Din 1924 s-a fixat taxa vamală la aur, iar pentru ţările care nu ne acordau clauza naţiunii celei mai favorizate s-a trecut la un tarif de represalii, cu taxa majorată de 300%.

   

• materii prime pentru producţia industrială 1-10%;

• toate semifabricatele ce se importau pentru a fi încorporate complet şi industrializate în România şi unităţile de producţie agricolă şi industrială necesare micilor industriaşi 10-20%;

• produsele complet fabricate 20-30%;

• articolele prohibite în general şi articolele de lux, peste 30%.

  In anul 1916, Vintilă I. Brătianu face o analiza, aprofundată a veniturilor şi cheltuielilor bugetare, despre care scrie: "După cum cheltuielile statului oglindesc lipsa de ordonare a organizaţiunii noastre administrative, nu se putea ca în veniturile bugetare să găsim un sistem mai bine coordonat. Proporţiunea cea mai mare a veniturilor statului este reprezentată prin cele izvorâte din impozitele indirecte şi din veniturile exploatării serviciilor publice şi a monopolurilor. Numai o mică parte este datorită impozitelor directe, care, prin natura lor, chiar ar trebui să fie mai elastice şi mai drepte. Mai toate impozitele noastre directe sunt înfiinţate la un moment când condiţiile economice şi financiare ale ţării erau cu totul altele decât cele de azi".  Începând din 1923, a intrat în vigoare noua lege a contribuţiilor directe, în care noul sistem de impozite direct era bazat pe ideea impunerii veniturilor reale. Prin noua lege se înfiinţau şase impozite elementare: agricol, din clădiri, mobiliar, din salarii şi comerţ şi din profesiuni.

  Impozitul pe veniturile din salarii, singurele supuse unei duble impuneri progresive, a fost redus pentru salariile mici, sub 4000 de lei lunar, dar majorat pentru salam mai mari.   Tratamentul fiscal aplicat veniturilor din muncă explică randamentul tot mai mare al impozitului pe salarii şi importanţa sa în cadrul întregului sistem al contribuţiilor directe.  

In perioada 1922-1928 a crescut importanţa impozitelor directe în totalul veniturilor bugetare ale statului, de la 8,3% la 23%.

  Impozitele indirecte (impozitul timbrului, impozitul pe automobile, impozitul pe spectacole, pe lux) nu au suferit modificări esenţiale prin reforma din 1923, ele rămânând în linii generale neschimbate.

  Prin legea din 6 martie 1929, întreprinderile statului şi monopolurile de stat au fost organizate pe criterii comerciale, ele căpătând o autonomie relativă, devenind regii şi case comerciale, iar bugetele lor au fost desprinse din bugetul ordinar al statului.

  In 1934, Legea contribuţiilor directe a desfiinţat impozitul global progresiv, în locul său introducându-se "supracota", un impozit suplimentar, adăugat la fiecare impozit elementar în parte. In 1938, s-a introdus o adiţională suplimentară de 2% la toate impozitele directe.

• directorate regionale care cuprindeau regiuni, care înglobau mai multe inspectorate financiare regionale;

• inspectorate generale care cuprindeau inspectorate regionale, fiind puse sub controlul directoratului;

• inspectorate regionale aveau în subordine administraţiile financiare în 1-4 judeţe;

• administraţiile financiare, câte 1-3 în fiecare judeţ.

        In anul 1941 are loc o nouă organizare administraţiv-fîscală, dar care nu a adus modificări esenţiale celei anterioare.

  Intr-o societate în care posibilităţile de realizare a unor averi personale semnificative erau aproape inexistente, recurgerea îa impozitare a reprezentat un mijloc de aplatizare a nivelului de trai al majorităţii populaţiei. Există câteva caracteristici de bază ale fiscalităţii din perioada comunistă (1948-1989) a ţării noastre: urmărirea lichidării vechilor orânduiri cu ajutorul impozitelor şi taxelor aplicate păturii micilor comercianţi, meseriaşilor şi liber-profesioniştilor, care mai rămăseseră în activitate după colectivizarea din 1948; impozitarea a lovit numai veniturile aferente proprietăţilor care nu aparţineau statului; sistemul fiscal nu a jucat un rol activ în cadrul politicii fiscale.Au existat o serie de reglementări care privesc impozitele şi taxele în perioada respectivă: Decretul nr. 153/1954 privind impozitul pe venitul populaţiei; Decretul nr. 179/1962 privind impozitul pe veniturile cooperaţiei şi a celorlalte organizaţii cooperatiste; Legea nr. 1/1977 privind impozitul pe fondul total de retribuire al unităţilor socialiste de stat; Legea nr. 2/1977 privind impozitul agricol; Legea nr. 25/1981 privind impozitele şi taxele locale.

 

       In perioada ante-decembristă un rol important reveneau finanţelor care aveau sarcina să asigure constituirea, repartizarea şi utilizarea planificată a fondurilor băneşti ale societăţii, să contribuie la elaborarea şi îndeplinirea planului naţional unic, la buna funcţionare a mecanismului economic şi social, a autogestiunii economico-finaciare a unităţilor şi să exercite controlul general asupra desfăşurării procesului producţiei sociale, în vederea obţinerii unei eficiente cât mai ridicate în toate domeniile de activitate.

  Sarcinile finanţelor erau îndeplinite în mare măsură prin intermediul bugetului de stat, având un rol deosebit în procesul dezvoltării economice şi sociale, pe plan financiar cu caracter executoriu prin care se constituia principalul fond de resurse băneşti la dispoziţia statului. Prin intermediul său se repartiza o parte importantă a venitului naţional şi el exprimă acea latură legată nemijlocit de formarea şi repartizarea planificată a principalului fond de resurse băneşti ale statului destinat în cea mai mare parte a sa, finanţării unor obiective economice şi social-culturale în concordanţă cu prevederile planului naţional unic.

  Veniturile bugetare se caracterizau, nu printr-un caracter fiscal, ci prin unul economic. Datorită influenţei preţurilor, ratei de schimb, salariilor şi dobânzilor, se constată o supradimensionare a prelevărilor din beneficii. O mică parte a beneficiilor realizate rămâne la dispoziţia agenţilor economici pentru autofinanţare şi stimularea personalului.

       Principala sursă de finanţare a bugetului de stat a reprezentat-o impozitul pe circulaţia mărfurilor, ce a deţinut o pondere de circa 45% în veniturile bugetului de stat, caracterizându-se printr-un număr mare de cote  aplicate,  excluderea unor materii  prime  şi bunuri  economice, excluderea serviciilor, neincluderea stadiului vânzărilor cu ridicata şi cu amănuntul.

    O altă sursă importantă de finanţare a constituit-o impozitul pe fondul total de salarii, cu pondere de 15% în 1985 şi de 19% în 1989, ea având o importantă contribuţie în totalul veniturilor bugetare locale. Cotele aplicate asupra fondului total de salarii realizate lunar erau diferenţiate pe ramuri ale economiei naţionale, impozitul fiind suportat din costurile de producţie sau din cheltuielile de circulaţie în cazul agenţilor economici şi din fondurile prevăzute în bugetele de venituri şi de cheltuieli ale instituţiilor de stat.

  Veniturile atrase de la restul impozitelor (taxe vamale, impozite şi taxe de la populaţie, impozitul pe veniturile organizaţiilor cooperatiste) prin intermediul planificării centralizate erau de o aşa manieră prognozate, încăt să asigure finanţarea nevoilor statului; în cadrul acestora, impozitele şi taxele de la populaţie au avut cea mai importantă pondere.

  In domeniul comerţului exterior, întreaga activitate era subordonată deciziilor organului de planificare, care prin controlul planificat urmărea protejarea procesului de planificare internă de orice influenţă străină.

  Planificarea centralizată şi controlul fluxurilor de venituri nefîind perfecte, bugetul era utilizat pentru a absorbi şi socializa orice formă de economie, pentru a preveni apariţia unor iniţiative proprii la nivelul agenţilor economici şi populaţie, care ar fi putut pune în pericol stabilitatea sistemului politic şi a relaţiilor economico-sociale existente.

  Reforma fiscală ce se realizează în România are în vedere condiţiile sociale şi economice specifice etapei actuale de dezvoltare, iar sistemul fiscal este conceput pentru a corespunde cerinţelor impuse de reforma socială şi economică aflată în desfăşurare.

  Necesitatea introducerii cu prioritate a reformei în sistemul fiscal a fost legată obiectiv atât de dorinţa creării condiţiilor incipiente de manifestare a elementelor specifice economiei de piaţă şi dezvoltării sale ulterioare, cât şi de armonizarea acestuia cu sistemele fiscale practicate de ţările occidentale şi în primul rând al celor din Uniunea Europeană.

 Imediat după revoluţia din 1989, a fost iniţiat cadrul legislativ al privatizării, prin adoptarea unor măsuri de stimulare a ei, atât în ceea ce priveşte sectorul de stat, cât şi organizarea activităţilor economice pe baza liberei iniţiative şi atragerii capitalii]ui străin.

  Anul 1990 a fost un an al creşterii consumului populaţiei, generat de creşterea veniturilor, în timp ce o parte a cererii a fost satisfăcută prin oferta externă de bunuri şi servicii. Acest an s-a caracterizat prin reorganizarea şi descentralizarea deciziilor agenţilor economici cu capital de stat, dar şi prin apariţia întreprinzătorilor particulari.

  Rezultatele libertăţii decizionale a agenţilor economici s-au materializat într-o scădere a producţiei, apariţia rezultatelor deficitare şi a indisciplinei financiare, cauzate şi de reducerea timpului săptămânii de lucru, utilizării unor tehnologii învechite din punct de vedere moral şi fizic şi de un management defectuos caracterizat printr-o utilizare ineficientă a resurselor.

  Adâncirea crizei a continuat, la sfârşitul anului 1992 salariul mediu real pe economie fiind cu circa 30% mai mic decât în 1990. Cauzele ei sunt multiple: legislaţia a permis apariţia unor agenţi privaţi care încă de la început au fost decapitaîizaţi, tehnologiile învechite, facilităţile fiscale au fost utilizate cu scopul practicării miei evaziuni fiscale legale.