Inflaţia, un cuvânt pe care toţi românii îl pronunţă de 15 ani şi un fenomen economic pe care nu îl înţeleg mulţi dintre ei. În acest capitol voi încerca să explic ce înseamnă inflaţie şi să o prezint în viziunea celor două curente de gândire mai importante din economie keynesismul si monetarismul.

        Una din definiţiile inflaţiei este că aceasta “reprezintă un dezechilibru structural între masa monetară şi economia reală (producţia de bunuri şi servicii), care se manifestă printr-o creştere persistentă a nivelului general al preţurilor, provocând deprecierea monetară (scăderea puterii de cumpărare a mijloacelor baneşti)” .

        O altă definiţe explică inflaţia ca fiind “un proces de creştere continuă a preţurilor sau, prin echivalenţă, de depreciere continuă a valorii banilor” .

        Costin Kiriţescu spune că inflaţia apare atunci când “în circulaţie se află o masă de bani fără valoare proprie, excesivă comparativ cu nevoile circulaţiei, iar banii se depreciază în raport cu aurul şi cu celelalte mărfuri” .O definiţie completă a inflaţiei prezintă acest fenomen ca fiind “procesul de creştere disproporţionată a masei monetare în circulaţie, în raport cu masa obiectiv necesară cerută de dimensiunea activităţii economice, care determină o creştere autoîntreţinută a preţurilor, reducerea puterii de cumpărare a banilor şi redistribuirea venitului naţional ca efect al disparităţilor dintre preţuri, dintre acestea şi venituri” .

        După definirea inflaţiei, ca fiind o creştere generalizată a preţurilor, s-a încercat clasificarea acesteia după criterii cum ar fi funcţionarea mecanismului pieţei, ritmul de creştere a preţurilor, aşteptările inflaţioniste şi cauzele acesteia.

        După criteriul funcţionării mecanismului pieţei inflaţia se împarte în deschisă şi reprimată. Inflaţia este deschisă atunci când economia de piaţă continuă să funcţioneze cu un mecanism de preţuri fixe şi orice creştere a cererii duce la o creştere a preţurilor şi salariilor (acest tip de inflaţie este în legătură directă cu insuficienţa bunurilor, a serviciilor şi a forţei de muncă într-o economie). Inflaţia reprimată apare odată cu intervenţia statului asupra preţurilor în sensul împiedicării creşterii acestora, însă în felul acesta cererea în exces nu dispare ci este doar “ascunsă”; imediat cum statul nu va mai interveni în menţinerea preţurilor la un anumit nivel acestea vor creşte foarte repede până la nivelul la care ar fi trebuit să fie dacă nu ar fi existat intervenţia statului.

      Criteriul ritmului de creştere a preţurilor împarte inflaţia în târâtoare, moderată, galopantă şi hiperinflaţia. Inflaţia târâtoare este caracterizată de o creştere a preţurilor ce nu depăşeşte 2-3% şi nu se anticipează o inflaţie propriu-zisă. Inflaţia moderată are ca şi caracteristică o creştere a preţurilor cuprinsă între 3-10% iar când acest prag este depăşit se trece la inflaţia galopantă. Dacă ritmul de creştere a preţurilor depăşeşte 50% atunci se poate vorbi de hiperinflaţie şi în acest caz banii îşi pierd funcţia de rezervă de valoare.

        În funcţie de aşteptările inflaţioniste găsim două categorii în care este clasificată inflaţia: anticipată şi neanticipată. Deosebirea dintre cele două este că inflaţia anticipată este primită de fiecare actor de pe piaţă iar cea neanticipată produce efecte negative asupra economiilor, forţei de muncă şi a producţiei de bunuri şi servicii.

         După cauzele care duc la apariţia inflaţiei putem delimita două categorii: inflaţia prin cerere şi cea prin costuri. Inflaţia prin cerere apare datorită excesului cererii globale iar cea prin costuri se caracterizează prin faptul că declanşarea ei are drept cauză principală producerea unor deformări ale costurilor în condiţii de slabă concurenţă (în special pe piaţa muncii) ce vor duce la încercări de aplicare a autogestiunii prin preţ de la consumatori si influenţarea viitoarelor creşteri salariale cerute de angajaţi prin presiuni specifice. Totuşi această clasificare şi-a pierdut rolul datorită nereuşitei de a identifica empiric cele două tipuri de inflaţie.

        Procesul invers al inflaţiei se numeşte dezinflaţie şi reprezintă diminuarea autoîntreţinută a ratei de sporire a preţurilor.

        

        Alte denumiri date anumitor stări ale economiei în care este inclusă şi inflaţia sunt:

• stagflaţie – fenomenul de creştere paralelă a inflaţiei şi a şomajului sau de menţinere a inflaţiei şi a şomajului la un nivel ridicat, deşi politicile monetare şi fiscale continuă să fie aplicate ;

• slumpflaţia – procesul de declanşare a unei inflaţii accelerate, paralel cu scăderea dezastroasă a producţiei .

        Consecinţele economice ale inflaţiei sunt următoarele:

• slăbirea capacităţii concurenţiale ale firmelor naţionale: inflaţia are consecinţe directe asupra importului şi exportului de mărfuri, astfel că într-o primă fază exporturile vor fi stimulate prin ieftinirea mărfurilor dar cu timpul preţul importurilor de materii prime va creşte mult mai repede decât al exporturilor de mărfuri şi în acest fel se ajunge la export de venit naţional;

• accentuarea şi extinderea şomajului: datorită costurilor mari ale forţei de muncă patronatele vor fi atrase de investiţii în tehnologii mai productive care să înlocuiască forţa de muncă umană. Acest lucru este benefic doar în cazul unor rate mici ale inflaţiei şi dacă în acelaşi timp cu disponibilizările efectuate de patronate vor apărea noi locuri de muncă (pentru a absorbi noii şomeri) în alte ramuri cum ar fi cele pentru întreţinerea şi depanarea mijloacelor tehnice;

• favorizarea şi accelerarea procesului investiţional: în anumite limite inflaţia favorizează investiţiile deoarece patronatele anticipând creşteri de preţuri la anumite produse şi servicii vor investi în înoirea echipamentelor şi marirea capacitaţilor de producţie şi pentru că inflaţia ieftineşte creditul;

• descurajarea economisirii şi stimularea creditului: economisirea este descurajată deoarece depozitele bancare sunt afectate de o pierdere de substanţă. Dobânzile fixe nu vor proteja sumele aflate în depozite la bănci iar trecerea la dobănzi real pozitive se face cu întârziere astfel că cei care au astfel de disponibilităţi vor dori să le cheltuiască imediat. În felul acesta este afectat şi procesul investiţional deoarece fără resurse băncile nu vor avea de unde să acopere cererea de credite;

• avantajarea debitelor datorncilor: în condiţiile persistenţei inflaţiei sunt avantajaţi cei care se împrumută deoarece în viitor, în termeni reali, dobânzile la credite vor fi din ce în ce mai mici. Cei ce se împrumută pot investi în bunuri reale ce pot conduce la creşteri patrimoniale importante, în timp ce ei vor rambursa valori nominale cu mult sub valoarea reală datorită perioadei de timp ce se scurge până la trecerea practicării de rate ale dobânzii real pozitive;

• favorizarea creşterii profiturilor: acest lucru este favorizat de mobilitatea preţurilor de vânzare a mărfurilor ce permit producătorilor să includă în preţ cote de profit fără corespondent în efortul propriu. Profiturile cresc şi datorită adaptării întârziate a salariilor la dinamica preţurilor diferenţa rămasă trecând la producător.

      Ca şi consecinţe sociale a inflaţiei putem aminti deformarea valorii reale a averilor, a patrimoniilor şi repartiţiei veniturilor. La unele bunuri cum ar fi terenurile, clădirile, echipamentele, etc. preţurile se modifică într-un ritm apropiat de cel al inflaţiei şi permit păstrarea valorii reale a puterii de cumpărare; la alte bunuri cum ar fi bijuterii, automobile, etc. inflaţia permite o creştere mai accelerată a preţurilor ceea ce poate duce la o îmbogăţire rapidă pentru firme şi persoane. 

        La alte active cum ar fi acţiuni, obligaţiuni, active monetare, depozite bancare, bonuri de tezaur, etc. inflaţia acţionează invers iar persoanele ce le deţin suferă pierderi importante datorită păstrării valorii nominale a acestora. În felul acesta marii investitori şi producători se îmbogăţesc foarte repede în timp ce partea mai săracă a societăţii va sărăcii şi mai mult. 

În cazul revendicărilor salariale de către sindicate se poate intra în spirala preţuri–salarii şi în felul acesta să se alimenteze şi mai mult inflaţia.

 

      Monetarismul a apărut ca o reacţie teoretică la gândirea keynesistă dominantă în anii 1950. Anii 1970 aduc gloria monetarismului odată cu aplicarea acestuia de către F.E.D., de către Margaret Thatcher şi de către experţi ai F.M.I.

        Membrii şcolii monetariste se disting prin aceptarea următoarelor patru idei:

1. “sectorul privat al economiei este inerent stabil. Sistemul economic revine în mod automat la un echilibru de ocupare deplină în urma unei tulburări; rata şomajului revine la valoarea ei “naturală”;

2. orice rată de creştere a ofertei de bani este compatibilă cu o ocupare deplină, deşi rezultă rate ale inflaţiei diferite;

3. o modificare a ratei de creştere a ofertei de bani modifică mai întâi rata creşterii economice reale (şi de aici şi rata şomajului); pe termen lung acest efect real dispare şi se menţine numai o creştere permanentă a tendinţei ratei inflaţiei (teorema acceleraţiei);

4. politica activistă de gestionare a cererii este dezavuată, fie ea monetară sau fiscală, şi se preferă “reguli” pentru politica monetară pe termen lung sau obiective prestabilite” .

        Prima teoremă a monetariştilor presupune că economia reală este relativ stabilă dar că ea poate fi destabilizată de evoluţiile monetare. A doua idee este de fapt teoria cantităţii pe termen lung care spune că într-o stare stabilă rata inflaţiei este determinată de rata de creştere a ofertei de bani. Cea de-a treia teoremă poate fi considerată o teorie a cantităţii pe termen scurt şi spune că o creştere a ofertei de bani determină doar temporar o creştere a ratei creşterii economice reale şi reducerea şomajului, inflaţia rezultată însă va duce la o ajustare a sistemului economic iar rata de creştere a economiei reale va reveni la valoarea iniţială. Ultima teoremă a monetariştilor respinge gestionarea activă a cererii şi politicile compensatorii anticiclice deoarece sunt considerate o sursă de instabilitate iar efectul lor asupra economiei reale va fi eliminat treptat de o rată ridicată a inflaţiei.

        În legătură cu inflaţia, în abordările adepţilor şcolii monetariste, apar trei ipoteze:

1. inflaţia este în esenţă un fenomen monetar;

2. teoria keynesiană nu poate explica problema inflaţiei, în special accelerarea inflaţiei;

3. rata de creştere şi accelerarea ofertei de monedă explică rata inflaţiei şi, respectiv, accelerarea acesteia.

        După cum se prezintă inflaţia în ideile monetariste aceasta are doar o cauză monetară, creşterea cantităţii de bani peste nevoile reale ale economiei ducând inevitabil către aceasta, această creştere putând fi dată şi de creşterea vitezei de rotaţie a banilor fără creşterea cantităţii acestora (teoria cantitativă unde ecuaţia de echilibru este   în care P reprezintă preţurile, Q cantitatea de bunuri şi servicii, M reprezintă masa monetară sau cantitatea de monedă şi V este viteza de rotaţie a banilor).

        Însă cum se împarte impulsul dat economiei de o creştere a cantităţii de bani? Monetariştii au împărţit acest impuls într-un aspect inflaţionist şi un efect productiv. Pentru a analiza aceste impulsuri Milton Friedman a sugerat următoarele ipoteze de reprezentare:

• pentru inflaţie: π = π* + α(γ – γ*) + γ(log X – log X*)

• pentru efectul productiv: x = x* + (1 – α)( γ – γ*) – γ(log X – log X*) 

unde literele mici reprezintă variaţiile relative ale variabilelor respective iar cele mari nivelele acestora (π-rata inflaţiei, π*-rata aşteptată a inflaţiei, α-coeficient, γ-rata de creştere, γ*-rata asteptată de creştere, X-utilizarea capacităţilor de producţie, X*-utilizarea aşteptată a capacităţilor de producţie, x-produsul intern, x*-produsul intern aşteptat).

        După aceste ecuaţii date de Friedman devierea ratei de creştere de la rata aşteptată ridică atât rata inflaţiei (prin intermediul coeficientului α dar şi rata de creştere a produsului naţional brut real (cu un coeficient 1–α). Dacă relaţia log X – log X*>0 indicele va exprima suprautilizarea capacităţii ceea ce va duce la reducerea creşterii reale şi va accelera inflaţia, invers indicele va exprima un exces de capacitate ceea ce va duce la creşterea reală şi reducerea inflaţiei. În cadrul abordării friedmaniene, de realizare a echilibrului monetar, rata dobânzii joacă un rol minim (cererea de monedă are o elesticitate redusă faţă de rata dobânzii).Pentru a explica ideile monetariste putem folosi modelul lui Friedman care este alcătuit dintr-un sector real şi unul monetar (voi prezenta acest model în capitolul dedicat dobânzii).