Studiile efectuate până acum au lacune în încercarea lor de a face o strictă delimitare între sisteme financiare bazate pe banci şi sisteme financiare bazate pe pieţe de capital; ei se opresc asupra unui mic set de ţări cu nivele ale PIB/locuitor asemănătoare, astfel încât acestea au indici de creştere pe termen lung similari.

       Astfel, dacă se acceptă că Germania şi Japonia au sisteme financiare bazate pe bănci în timp ce Anglia şi USA au sisteme bazate pe piaţa de capital, şi având în vedere că acestea au indici de creştere pe termen lung similari, putem trage concluzia că structura sistemului financiar nu conteaza prea mult. Deci pentru a găsi importanţa economică şi structura sistemului financiar economiştii trebuie să extindă aria de cercetare pentru a include mai multe ţări cu nivele diferite de dezvoltare.

Ne oprim asupra relaţiei dintre structura sistemului financiar şi creşterea economică, precum şi între structura sistemului financiar şi sistemul legislativ sau diferite varibile macroeconomce. Efectiv studiile se opresc asupra a trei aspecte:

> Creşterea economică şi dezvoltarea sistemului bancar, nebancar şi pieţei de capital

> Creşterea economică şi structura sistemului financiar

> Sistemul legislativ, politica fiscală şi alte determinante macroeconomice ale structurii sistemului financiar.

Pentru a analiza structura sistemului financiar studiile economice construiesc un index pe bază mărimii, activitaţii şi eficienţei sistemului financiar pentru a stabili dacă acesta se bazeaza pe bănci sau pe piaţa de capital. Mai exact, se studiază raportul dintre dezvoltarea sistemului bancar şi dezvoltarea pieţei de capital; cu cât acest raport este mai mare cu atât acea ţară are dezvoltat mai bine sistemul bancar şi putem spune că are un sistem financiar bazat pe bănci. Astfel, ţările sunt împarţite în sisteme bazate pe bănci sau pe piaţa de capital.

Deşi folositoare, această împărţire a sistemelor financiare prezintă unele deficienţe. Identificăm ţări ca având un sistem bazat pe bănci deşi sistemul său bancar este subdezvoltat în comparaţie cu standardele internaţionale, şi invers, unele ţări ca având un sistem bazat pe piaţa de capital deşi aceasta este subdezvoltată. În consecinţă, trebuiesc determinate ţările cu sisteme financiare subdezvoltate. Se spune despre un sistem financiar că este subdezvoltat dacă atât gradul de dezvoltare al sistemului bancar cât şi al pieţei de capital sunt sub valorile medii stabilite pe plan internaţional. Rezultă deci trei categorii de structuri ale sistemului financiar: subdezvoltate, bazate pe sistemul bancar sau bazate pe piaţa de capital. Deşi şi această clasificare are unele lacune, ajută mai mult în a compara structuri financiare; sistemele subdezvoltate au mai multe în comun unele cu celelalte decât cu sistemele mai dezvoltate.

În urma cerceţărilor s-au structurat urmatoarele particularitaţi:

> Sistemul bancar, nebancar şi pieţele de capital sunt mai mari, mai active şi mai eficiente în ţările "bogate". Sistemul financiar este, în ansamblu mai dezvoltat în ţările "bogate".

> În ţările în care veniturile populaţiei sunt mari, pieţele de capital devin mai active şi mai eficiente decât băncile. Se observa o tendinţa a ţărilor de a se orienta din ce în ce mai mult pe pieţele de capital cu cât devin mai "bogate".

> Ţările ce au la bază dreptul civil englez, o mai bună protecţie a drepturilor acţionarilor, un bun sistem contabil, nivele scăzute de corupţie şi care nu cer garanţii explicite tind să fie mai mult orientate către pieţele de capital.

> Ţările ce au la bază dreptul civil francez au o slabă protecţie a drepturilor acţionarilor, sancţiuni mici pentru nerespectarea contractelor comerciale, nivele ridicate ale corupţiei, standarde contabile slabe, reglemanţări bancare restrictive şi nivele ridicate ale inflaţiei; acestea vor avea sisteme financiare subdezvoltate.

Se stabilesc grupe de ţări ce au aproximativ acelaşi venit pe cap de locuitor. deşi nu toţi indicatorii dezvolţării sistemului financiar variază semnificativ de la o grupă la alta, câteva tipare ies la iveală. Adică, sistemul financiar-măsurat prin mărimea, activitatea şi eficienţa sistemului bancar, al intermediarilor financiari nebancari şi pieţelor de capital- se dezvolta mai repede în ţările "bogate".

În ţările cu venituri pe cap de locuitor ridicate, băncile şi ceilalţi intermediari financiari tind să fie mai mari, mai activi şi mai eficienţi.

Considerăm patru indicatori:

1) Datorii curente/PIB( respectiv raportul dintre datoriile curente ale sistemului bancar şi nebancar şi PIB)- măsoară mărimea intermediarilor financiari relaţiv cu mărimea economiei. Acest indicator este folosit frecvent pentru a măsura dezvoltarea sectorului de intermediere financiara.

2) Active bancare/PIB(respectiv, raportul dintre activele interne ale băncilor de depozit şi PIB) - arată gradul de dezvoltare al sistemului bancar.

3) Credite acordate sectorului privat de către băncile de depozit/PIB- acest indicator exclude creditele acordate sectorului public( administraţia centrală şi locală, instituţii publice), fiind un barometru al activitaţii bancare în sectorul privat.

4) Finanţarea sectorului privat de către instituţiile financiare/PIB- se opreşte asupra companiilor de asigurări, fonduri mutuale, bănci de economii, fonduri de pensii private şi bănci de investiţii, arătând câte procente din PIB reprezintă creditele acordate de secorul nebancar.

Aceşti indicatori permit gruparea ţărilor în ţări cu venituri pe cap de locuitor mici, sub medie, peste medie şi ţări cu venituri mari pe cap de locuitor, în concordanţă cu World Development Indicators 1997

PNB/cap de locuitor

Categorie

Sub 765$

Ţări cu venituri mici

766$ - 3035$ Ţări cu venituri sub medie

3036$ - 9385$ Ţări cu venituri peste medie

Peste 9386 Ţări cu venituri mari

Plecând de la această clasificare, se obţin aproximativ acelaşi număr de ţări în fiecare grupă de venit. Apoi, pentru fiecare grupă se determina indicatorii ce masoară gradul de dezvoltare al sectorului de intermediere financiara. Figura 1 arată că cei patru indicatori cresc de la grupă cu venituri mici către grupă cu cele mai venituri mari.

Spre exemplu, Austria, Franţa, Germania, Marea Britanie, Hong Kong, Japonia, Elveţia, Olanda au comparativ, un sistem bancar dezvoltat şi activ. Pe de altă parte, Argentina, Columbia, Costa Rica, Nepal, Nigeria, Peru, Turcia au un un sistem bancar nedezvoltat şi inactiv.

Dacă aruncăm o privire asupra sistemului nebancar, ţări precum Japonia, Coreea, Olanda, Africa de Sud, Suedia, USA au foarte dezvoltat sectorul de intermediere financiară. Într-adevăr în USA, Suedia, Coreea-intermediarii financiari sprijina mai mult sectorul privat decât băncile de depozit. De asemenea, în ţările cu venituri mai mari, directa implicare a Băncii Centrale în alocarea capitalului este mai mică.

         Eficienţa sistemului bancar se măsoară prin doi indicatori:

1) Overhead cost( respectiv, raportul dintre overhead cost ale băncii şi total active)- deşi puţin ambiguu, se consideră că un nivel scăzut al acestor costuri reprezintă o mai bună eficienţă. Overhead cost excesive pot reflecta o risipă de fonduri şi lipsa concurenţei în acest sector. Totuşi, trebuie recunoscut faptul că băncile mari fac cerceţări pentru a acorda servicii de o cât mai inaltă calitate, iar această creştere a productivitaţii poate duce la o creştere rapidă a acestor costuri.

2) Venituri nete din dobânzi(respectiv, venituri din dobânzi minus cheltuieli cu dobânzile , totul raportat la total active)- cu toate că mulţi sunt factorii care pot influenţa rata dobânzii, dacă ecartul dintre dobânzile diferitelor bănci este mic atunci se consideră o mai bună eficienţă şi existenţa unei concurenţe în sistemul bancar.

Figura 1 arată că ţările cu venituri mari au nivele reduse ale acestor indicatori. Rezultă o corelaţie negativă între PIB/cap de locuitor şi eficienţa bancară.

Urmatorul pas îl reprezintă stabilirea unei legături între concentrarea în sistemul bancar şi PIB/cap de locuitor. Se măsoară concentrarea în sectorul bancar prin construirea unui indicator-Bank Concentration Index-, şi anume raportul dintre activele celor mai mari trei bănci în total active bancare ale sectorului bancar din ţara respectivă. Concluzia este că nu se poate stabili o legatura între concentrarea din sectorul bancar şi PIB/cap de locuitor. Figura 1 arată că delăsându-ne de la grupele cu venituri mici către cele cu venituri mari, concentrarea în sistemul bancar scade.

Mai apar doi indicatori Active ale băncilor straine( Foreign Bank Share) şi Active ale băncilor de stat( Public Bank Share) în total active ale sectorului bancar. Ambii indicatori scad pe măsura ce ne indreptăm către grupele cu venituri mai mari.

 În ţările cu venituri pe cap de locuitor ridicate, pieţele de capital sunt mai dezvoltate, mai active şi mai eficiente.

Pentru a măsura dimensiunea pieţei se utilizeaza indicatorul Capitalizarea bursiera/PIB,( respectiv, raportul dintre valoarea acţiunilor cotate pe piaţa interna şi PIB). Pentru a măsura activitatea pieţei se foloseşte indicatorul Lichiditatea pieţei/PIB ce măsoară dimensiunea tranzacţiilor cu acţiuni comparativ cu dimensiunea economiei. În final, pentru a măsura eficienţa pieţei se foloseşte indicatorul Eficienţa pieţei, care prin raportul dintre acţiuni tranzacţionate pe piaţa internă şi total acţiuni cotate pe piaţă, măsoară eficienţa în mod indirect deoarece nu ia în calcul costurile de tranzacţionare. Poate fi considerat, de asemenea, un indicator al lichiditaţii pieţei.

Figura 2 arată că aceşti indicatori cresc de la grupă cu cele mai mici venituri pe cap de locuitor către grupele superioare. Deci, pieţele de capital sunt mai dezvoltate cu cât şi ţările , la randul lor sunt mai dezvoltate. La nivel de ţară, această grupare depinde de gradul de dezvoltare al pieţei de capital. Sunt ţări care apar că dezvoltate după toţi indicatorii( Australia, Marea Britanie, Hong Kong, Malaezia, Olanda, Singapore, Suedia, Elveţia, Tailanda, USA- după cum reiese din tabelul 1). Unele ţări au pieţe mari dar nelichide, cum este Chile şi Africa de Sud; altele au pieţe de capital active dar mici, precum Coreea şi Germania.

Companiile de asigurari, fondurile de pensii, fondurile mutuale şi ceilalţi intermediari financiari nebancari au o mai mare pondere în PIB în ţările dezvoltate.

Mai exact, se măsoară gradul de finanţare al investiţiilor în sectorul privat de către aceşti intermediari financiari nebancari ca pondere în PIB. Figura 3A arată că aceştia deţin o pondere mai mare în ţările dezvoltate dar, pe măsura ce ţările devin mai "bogate" rolul companiilor de asigurari, fondurilor de pensii şi al fondurilor mutuale creşte comparativ cu rolul băncilor de investiţii şi alţi intermediari nebancari( Figura 3B).

Pentru sectorul asigurarilor se include o mărime adiţională şi incă doi indicatori de activitate( Figura 3C). Mărimea acestui sector , definit ca şi credite private acordate de către societaţile de asigurari ca pondere în PIB, creşte o dată cu creşterea venitului pe cap de locuitor. aceşti indicatori, respectiv gradul de penetrare al societaţilor de asigurare( măsurat prin valoarea marginală a cotei de piaţa raportată la PIB) şi densitatea sectorului  (măsurat prin valoarea marginală raportată la populaţie), urmează acelaşi tipar. În ţările cu venituri pe cap de locuitor ridicate se observă un grad de penetrare al sectorului asigurarilor de zece ori mai mare decât în ţările cu venituri sub medie şi o densitate aproape de o sută de ori mai mare decât în ţările cu venituri mici.

În ţările cu venituri mari pe cap de locuitor , întregul sistem financiar devine mai mare, mai activ şi mai eficient.

Până acum ne-am oprit fie asupra intermediarilor financiari, fie asupra pieţei de capital. Acum trebuie privit sistemul financiar în ansamblul său.

Pentru a măsura gradul de dezvoltare al sistemului financiar se construieşte un indicator prin insumarea activelor interne ale băncilor de depozit şi capitalizarea bursieră şi apoi se împarte la PIB. După cum reiese şi din Figura 4, mărimea sectorului financiar creşte exponenţial o dată cu creşterea venitului pe cap de locuitor.

Pasul urmator este să considerăm patru indicatori pentru a caracteriza mărimea sectorului financiar în ansamblu, amestecând diferiţi indicatori ai pieţei de capital şi sectorului bancar. Folosim Turnover şi Lichiditatea pieţei/PIB pentru a măsura lichiditatea pieţei; nivele ridicate ale acestor indicatori indică o piaţă de capital operaţională şi mai eficienţă. Pentru a măsura dezvoltarea pieţei de capital pe baze economice, se preferă indicatorul Lichiditatea pieţei/PIB în locul indicatorului de eficienţă al pieţei deoarece primul măsoară lichiditatea pieţei comparativ cu mărimea întregii economii, în timp ce al doilea măsoară lichiditatea pieţei comparativ cu mărimea pieţei de capital. Astfel, o piaţă de capital mică, dar activă poate avea o valoare mare a indicatorului Turnover Ratio şi o valoare mică a indicatorului Lichiditatea pieţei/PIB.

În mod similar, se folosesc ambii indicatori Overhead Cost şi Venituri nete din dobânzi pentru a măsura ineficienţa  sectorului bancar. Astfel, valori ridicate ale indicatorilor arată un sistem bancar operaţional mai puţin eficient.

Cei patru indicatori ai eficienţei sistemului financiar per ansamblu împărţind fiecare din indicatorii pieţei de capital la cei ce măsoară ineficienţa sectorului bancar. Figura 4 demonstrează că ţările cu venituri pe cap de locuitor ridicate au sisteme financiare mai eficiente. Unele ţări ies în evidenţă prin eficienţa sistemului lor financiar; este cazul Malaeziei, Hong Kong, Singapore, Olanda, Japonia, Thailanda, Coreea, Marea Britanie, USA, Elveţia şi Australia

        Să privim structura sistemelor financiare. Până acum am aratăt că intermediarii financiari şi pieţele de capital sunt mai mari, mai active şi mai eficiente în ţările cu valori ridicate ale PIB/cap de locuitor. De acum încolo, să examinăm tipare ale ţărilor în ceea ce priveşte mărimea, activitatea şi eficienţa sectorului bancar comparativ cu piaţa de capital şi să încercăm ale împărţi ca fiind fie bazate pe bănci, fie bazate pe piaţa de capital. Mai departe, distingem economii cu sisteme financiare dezvoltate, respectiv nedezvoltate. 

Această clasificare permite a se stabili dacă o ţară are un sistem financiar bazat pe bănci( respectiv, piaţă de capital) are un sistem bancar( respectiv, pieţe de capital) care poate fi considerat dezvoltat potrivit cu standardele internaţionale. De exemplu, atât Germania cât şi Pakistan sunt considerăte ca având sisteme financire bazate pe bănci, dar în Pakistan sistemul bancar nu-şi poate indeplini pe deplin funcţiile deoarece acesta nu este la fel de bine reglementat şi dezvoltat ca în cazul Germaniei. Similar, USA şi Filipine sunt ambele sisteme financiare bazate pe piaţa de capital, dar piaţa de capital din Filipine nu este atât de eficientă în furnizarea de servicii financiare. Într-adevăr, dacă aruncăm o privire asupra determinantelor structurii sistemului financiar se observă că ţări precum Pakistan şi Filipine au mai multe în comun decât fiecare dintre ele cu ţări mult mai dezvoltate.

În ţări cu venituri mari pe cap de locuitor băncile nu devin mai mari sau mai mici comparativ cu dimensiunea pieţei de capital. Bank vs Capitalization este un indicator egal cu raportul dintre activele interne ale băncilor de depozit şi capitalizarea pieţei de capital interne. Aşa  cum reiese din figura 5 nu este o legătură strânsă între venitul pe cap de locuitor şi dimensiunea activelor bancare interne comparativ cu dimensiunea pieţei de capital.

Acum să vedem cum Bank vs Capitalization clasifică o ţară sau alta ca având un sistem financiar bazat pe bănci sau pe piaţa de capital. În tabelul 5 acestea sunt grupate de la cea mai mică la cea mai mare valoare a indicatorului Bank vs Capitalization. Dacă ne uitam la primele zece ţări care au cele mai mari pieţe de capital comparativ cu mărimea sistemului bancar, respectiv USA, Suedia, Hong Kong, Singapore şi Malaezia precum şi Jamaica, Mexic, Filipine ca fiind bazată pe piaţa de capital. Ultimele trei ţări sunt clasificate astfel deoarece au un sistem bancar slab dezvoltat şi nu pentru că au pieţe de capital importante ca marime sau bine dezvoltate. Într-adevăr, capitalizarea bursieră a Mexicului este sub medie.

Dacă ne uitam la primele zece ţări care au un sistem bancar mai mare ca dimensiune decât piaţa de capital internă vedem aceeaşi problemă la ţări precum Austria, Panama, Portugalia, Tunisia şi Germania sunt considerate ca fiind sisteme financiare bazate pe bănci. Totodată, acest indicator clasifică şi ţări precum Bangladesh, Iran şi Egipt a căror creştere economică este susţinută de sistemul bancar. Şi aceasta nu pentru ca au un sistem bancar funcţional şi dezvoltat ci pentru că piaţa de capital este practic inexistentă. Aceste ţări au o pondere a activelor bancare în PIB mai mică decât media.

Deşi indicatorul Bank vs Capitalization oferă informaţii folositoare cu privire la dimensiunile sistemului bancar şi financiar, are totuşi limitările sale.