Prin DREPT omul a căutat permanent exprimarea Adevărului, ocrotirea tuturor valorilor ce-1 înconjoară şi care dau dimensiuni şi coordonate existenţei sale, un loc primordial în rândul acestor valori general-umane constituindu-1 întotdeauna propria sa existenţă şi integritate.

       O înţelegere complexă a protecţiei omului în societate conduce, neîndoielnic, la judecarea superiorităţii unei societăţi în raport cu măsura în care atributele personalităţii sunt concepute ca drepturi fireşti şi inalienabile ale persoanelor, în raport cu măsura în care sunt efectiv asigurate, garantate şi înfăptuite.

         Ocrotirea persoanei prin norme juridice corespunde, în primul rând, unui permanent interes, manifestat întotdeauna în drept, faţă de atributele persoanei, apărarea acesteia constituind o trăsătură comună şi constantă a tuturor sistemelor juridice, indiferent de etapa istorică de dezvoltare sau de orânduire socială. De asemenea, ocrotirea, prin drept, a tuturor cetăţenilor unui stat, constituie unul din importantele elemente ce concură la menţinerea şi apărarea securităţii acelui stat, respectiv a capacităţii sale de apărare.

În lucrarea de faţă sunt prezentate cele mai frecvente infracţiuni cuprinse în secţiunea- Infracţiuni contra ordinii şi disciplinei militare (Absenţa nejustificată- art. 331, Dezertare- art. 332, Călcarea de consemn - art. 333), secţiune care face parte din titlul rezervat infracţiunilor contra capacităţii de apărare a României.

Titlul lucrării este „Absenţa nejustificată, dezertarea şi călcarea de consemn. Punerea în mişcare a acţiunii penale.”

Scopul lucrării este de a evidenţia importanţa ordinii şi disciplinei mai ales într-un cadru cu specific militar şi consecinţele nerespectării acestora, ajungându-se până la încălcarea regulilor şi săvârşirea de infracţiuni cum sunt cele care fac subiectul principal al lucrării: absenţa nejustificată, dezertarea şi călcarea de consemn.

Conţinutul lucrării este structurat în 4 capitole. În primul capitol: CONSIDERAŢII INTRODUCTIVE am realizat o introducere în subiectul analizat. În primul subcapitol- Constituţia şi probleme de apărare naţională am prezentat câteva precedente constituţionale privind statutul forţelor armate şi ce dispoziţii care vizează rolul armatei în condiţiile aderării la NATO, sunt prezentate în constituţie. De asemenea, am făcut câteva referiri cu privire la termenul de „disciplină miliară” (scop şi caracteristici) şi la calitatea de „militar”.

Capitolul doi DREPTUL PENAL ÎN APĂRAREA VALORILOR SOCIALE PRIVIND ORDINEA ŞI DISCIPLINA MILITARĂ abordează problematica infracţiunii în general, a infracţiunii săvârşite de militari şi în special a infracţiunilor de lipsă nejustificată, dezertare şi călcare de consemn. 

Capitolul trei: INFRACŢIUNI CONTRA ORDINII ŞI DISCIPLINEI MILITARE: ABSENŢA NEJUSTIFICATĂ, DEZERTAREA, CĂLCAREA DE CONSEMN este rezervat infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare şi anume lipsă nejustificată, dezertare şi călcare de consemn şi reprezintă capitolul principal, care tratează problematica lucrării. În acest capitol fac o analiză amănunţită (obiect juridic, subiect, condiţii preexistente, conţinut juridic, forme, modalităţi, sancţiuni, aspecte procesuale) a acestor infracţiuni prezentate în articolele 331, 332 şi 333 din Codul Penal, aducând în discuţie, ca exemple şi anumite cazuri din practica judiciară a Tribunalelor Militare din Cluj, Bucureşti, Timişoara sau Braşov.

Subcapitolul patru este rezervat prezentării unor elemente de drept comparat. Am adus în discuţie reglementări din dreptul Francez, al Statelor Unite ale Americii, din cel Spaniol şi cel al Republicii Moldova.

În capitolul patru: CAZURI JUDECATE DE TRIBUNALELE MILITARE am prezentat exemple din practica judiciară cu privire la cele trei infracţiuni care fac obiectul lucrării, prezentând numărul sentinţei şi data la care a fost dată, situaţia de fapt, declaraţia învinuitului şi hotărârea tribunalului. Acestea au fost luate din practica juridică a Tribunalelor Militare Cluj şi Bucureşti.

       Ca instituţie publică de interes naţional, aflată sub autoritatea puterii politice, alături de alte servicii care asigură ordinea publică şi siguranţa naţională, forţele armate şi-au găsit în mod firesc şi necesar consacrarea în cuprinsul Constituţiei României.

        O asemenea preocupare pentru definirea statutului forţelor armate se înscrie ca o constantă şi în legile fundamentale ale României moderne, pentru că în toate Constituţiile adoptate înainte de 1989 s-au făcut referiri la rolul şi statutul forţelor armate. Indiferent de regimul politic sub care au fost elaborate, toate aceste legi fundamentale s-au referit mai mult la obligaţiile ce revin cetăţenilor români în legătură cu apărarea ţării, instituind de regulă serviciul militar obligatoriu, fără o trimitere expresă la rolul şi atribuţiile ce revin în mod concret Armatei Române, sau la statutul constituţional al acesteia. Singura Constituţie care defineşte în mod complet rolul şi poziţia forţelor armate în societate, precum şi misiunea ce revine acesteia în apărarea ţării este cea în vigoare, adoptată la 8 decembrie 1991 şi revizuită în 2003. Pentru aceste considerente, apreciem concludentă şi utilă o succintă prezentare a dispoziţiilor constituţionale anterioare, care au făcut referire la organismul militar şi la îndatoririle ce revin cetăţenilor români în acest sens.

       Constituţia Principatelor Unite Române adoptată la 30 iunie 1866, după urcarea pe tronul României a regelui Carol I de Hohenzollern , în Titlul I- „Despre Teritoriul României", care cuprindea 4 articole, prevedea în art. 1 că: principatele Unite Române constituie un singur stat indivizibil sub denumire de România", iar potrivit art. 2 se stabilea că: „teritoriul României este nealienabil".

       Titlul V intitulat „Despre puterea armată" cuprindea în art. 118 obligaţia tuturor cetăţenilor de a apăra ţara, acesta făcând parte fie „din armata regulată, din miliţii", sau din garda civică, în condiţiile prevăzute prin lege organică .

       În acelaşi titlu (potrivit art. 123), forţele armate naţionale nu pot fi constituite decât prin recrutare din rândul cetăţenilor români, Constituţia interzicând angajarea de trupe mercenare în serviciul Statului şi nici tranzitarea teritoriului naţional de forţe militare străine, cu excepţia cazurilor autorizate prin lege specială .

      Constituţia din 1923  promulgată la 28 martie 1923, consacra în Titlul I - „Despre teritoriul României” - art. 1 şi 2 caracterul de stat naţional, unitar, indivizibil şi inalienabil al Regatului României pentru Titlul V intitulat „Despre puterea armată" prevedea în art. 119 alin (1) obligativitatea fiecărui cetăţean român de a contribui la apărarea ţării, prestând serviciu militar „într-unui din elementele puterii armate, care la data respectivă se compunea din armata activă şi miliţiile înfiinţate prin lege specială .

         Potrivit art. 122 din Constituţie este înfiinţat Consiliul superior al apărării ţării, instituţie preluată în legea fundamentală de după Decembrie 1989, căruia îi revenea atribuţia de a coordona organizarea apărării naţionale împotriva oricărei agresiuni externe şi atentat la interesele naţionale ale României . 

        Constituţia din 1938, promulgată la data de 27 februarie 1938  instaurează în fapt dictatura regală a regelui Carol al II-lea, care, potrivit Titlului III, art. 30, este denumit „capul statului", acesta având şi prerogativa prevăzută în art. 46, de a declara starea de război şi de a încheia pacea.

      Titlul V, intitulat „Despre Oştire" cuprinde patru articole (art. 88-91) şi stabileşte obligaţia fundamentală a tuturor cetăţenilor români de a contribui la apărarea ţării, reluând în art. 91 interdicţia de a admite în serviciul Statului a unor armate străine şi interdicţia ca acestea să tranziteze sau să pătrundă pe teritoriul naţional, în alte condiţii decât cele prevăzute prin lege  .

        După abolirea monarhiei şi constituirea Republicii Populare Române , Constituţia din 1948  a făcut o succintă referire doar la obligaţiile ce revin cetăţenilor români, prevăzând în art. 36 faptul că „apărarea patriei este o datorie de onoare" pentru fiecare dintre aceştia.

        În conformitate cu prevederile art. 39, punctul 6 din Constituţie, Marea Adunare Naţională, în calitate de organ suprem al puterii de stat a Republicii Populare Române avea competenţa asupra tuturor „chestiunilor războiului şi ale păcii".

        Potrivit articolului 94, punctul 12, Prezidiul Marii Adunări Naţionale ca organ permanent al M.Ap, avea atribuţia ca în intervalul dintre sesiuni, la propunerea guvernului să declare starea de război şi mobilizarea generală pentru apărarea ţării.

Guvernului României îi revenea îndatorirea, stabilită în art. 72, alineatul (4) din Constituţie de a gestiona problemele curente ale forţelor armate şi a le „organiza şi înzestra".

        Alineatul (2) al aceluiaşi articol stipula obligativitatea serviciului militar, care urma să fie prestat într-una din modalităţile stabilite prin lege .

      Constituţia Republicii Populare Române din 1952  a menţinut obligativitatea serviciului militar, art. 92, stabilind că „apărarea Patriei este datoria sfântă a fiecărui cetăţean ", iar potrivit art. 91, serviciul militar era prestat „în rândurile Foreţelor Armate ale R.P.R." 

        La fel ca şi Constituţia din 1948 în art. 24 lit. d se preciza că în calitate de organ suprem al puterii de stat în Republica Populară Română, Marea Adunare Naţională avea în competenţa sa directă „chestiunile războiului şi ale păcii".

       Prezidiul Marii Adunări Naţionale stabileşte gradele militare (art. 37 lit. h şi k) şi în intervalul dintre sesiunile Marii Adunări Naţionale, cu acordul Guvernului declară starea de război pentru apărarea ţării în faţa oricărei agresiuni externe şi declară mobilizarea parţială sau generală.

       Ultima dintre legile fundamentale ale regimului comunist: Constituţia Republicii Socialiste România din 1965 , în art. 40 şi 41 a menţinut integral conţinutul art. 91 şi 92 din Constituţia anterioară, în ce priveşte obligativitatea serviciului militar, fără să facă vreo altă referire la forţele armate şi rolul acestora privind apărarea ţării.

        Actuala Constituţie a României  din 1991, defineşte în mod expres locul şi rolul armatei în societatea românească de după Decembrie 1989, dar conţine şi alte precizări esenţiale privitoare la apărarea naţională şi responsabilităţile concrete care revin tuturor puterilor statului în acest sens.

        O abordare pertinentă a raporturilor constituţionale dintre forţele armate şi celelalte instituţii fundamentale ale statului de drept  porneşte de la faptul că armata reprezintă o componentă majoră a puterii executive, la care Constituţia face în mod expres referire în Capitolul V, intitulat Administraţia publica .

       Aşezarea de către normele constituţionale a acestui organism militar în sfera serviciilor publice administrative de interes naţional, alături de alte segmente, cum ar fi ordinea publică şi siguranţa naţională este motivată de faptul că toate activităţile în domeniul apărării sunt conduse de un organ de specialitate al administraţiei publice centrale şi anume Ministerul Apărării, după cum rezultă din prevederile art. 1 alin. (1) ale Legii nr. 346 din 21 iulie 2006 .

        În conformitate cu art. 2 din această lege, sistemul de structuri centrale, alte structuri şi forţe ale Ministerului Apărării  constituie Armata României.

        Reglementarea distinctă a statutului constituţional este pe deplin justificată, deoarece în calitate de autoritate publică de interes naţional, Armata română reprezintă componenta esenţială a sistemului naţional de apărare. 

      Articolul nr. 118 din Constituţie, denumit marginal „Forţele armate" defineşte rolul armatei şi implicit locul acestui organism militar în raport cu celelalte instituţii fundamentale ale statului de drept .

        În alineatul (1) al acestui articol se precizează că Armata Română se subordonează exclusiv voinţei poporului, având misiunea de a asigura şi apăra suveranitatea, independenţa şi unitatea statului, integritatea teritorială a ţării şi a democraţiei constituţionale.

       În redactarea textului la care s-a făcut referire se prevede fără niciun echivoc că armata este „subordonată exclusiv voinţei poporului" şi nu a naţiunii române, aspect de natură a sublinia încă o dată că forţele armate române se află în serviciul întregii colectivităţi umane constituită între frontierele statului român.

        Din coroborarea art. 118 alin. (1) cu art. 2 din Constituţie  rezultă că niciun organ reprezentativ nu poate pretinde Armatei Române decât să îndeplinească acţiuni de natură a garanta valorile supreme prevăzute în art. 1 alin. (1) din Constituţie  şi pe cale de consecinţă, forţele armate, ca instituţie publică nu poate fi aservită politic.

        Echidistanţa şi neangajarea politică a armatei faţă de celelalte instituţii ale statului şi puterii politice, faţă de partide sau alte instituţii sau organizaţii de natură politică îi conferă stabilitate şi statul de forţă militară pusă exclusiv în serviciul statului şi poporului român şi a intereselor naţionale ale acestora.

        Referitor la apărarea României, Constituţia conferă responsabilităţi exprese preşedintelui ţării care, potrivit art. 80 este şeful statului şi al puterii executive şi garant al independenţei naţionale, al unităţii şi al integrităţii teritoriale a ţării , dar în acelaşi timp el este, în virtutea responsabilităţilor ce-i sunt conferite prin art. 92 alin. (1) şi comandantul forţelor armate .

       În virtutea atribuţiilor constituţionale înscrise în art. 92 alin. (2), Preşedintele României poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a forţelor armate . Aceste prerogative majore pentru ţară care au incidenţă directă şi asupra armatei  nu pot fi exercitate discreţionar, ci cu acordul prealabil al Parlamentului, excepţie făcând cazul de agresiune armată împotriva României când, potrivit art. 92 alin. (3) din Constituţie, Preşedintele îşi asumă luarea măsurilor necesare pentru respingerea agresiunii, cu obligaţia de a informa ulterior Parlamentul în legătură cu acestea .

       O altă prerogativă constituţională care are implicaţii directe şi imediate asupra forţelor militare în general şi a Armatei Române în special o reprezintă instituirea de către Preşedintele României a stării de asediu sau a stării de urgenţă, potrivit art. 93 alin. (1) din Constituţia României .

      Starea de asediu reprezintă, potrivit art. 2 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 1/1999  ansamblul de măsuri cu caracter politic, militar, economic şi social, care se instituie în anumite zone sau pe întreg teritoriul ţării, în scopul creşterii capacităţii de apărare a ţării, în situaţia existenţei unei acţiuni sau inacţiuni îndreptate împotriva suveranităţii, independenţei, unităţii statului sau a integrităţii teritoriale .

        De precizat că în aceste situaţii excepţionale, pentru a se reveni la o stare de normalitate prin lege se conferă puteri sporite autorităţilor militare, sunt extinse prerogativele poliţiei, sporeşte competenţa instanţelor militare şi are loc o restrângere a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti .

       Starea de urgenţă, potrivit art. 3 din Ordonanţa de Urgenţă, constituie ansamblul de măsuri cu caracter politic, economic, social şi de ordine publică, instituit în întreaga ţară sau în anumite zone, ori în unele unităţi administrativ-teritoriale.

      Această măsură poate fi luată, potrivit art. 93 al. (1) din Constituţie în cazul existenţei unor ameninţări la adresa siguranţei naţionale sau democraţiei constituţionale şi în vederea apărării instituţiilor de interes naţional şi a statului de drept .

        În toate aceste situaţii, Armata Română trebuie să intervină în limitele prevăzute de lege şi a ordinelor primite, pentru a-şi îndeplini prerogativele conferite de art. 118 alineatul (1) din Constituţie, cu singura precizare că decizia  folosirii armatei, în cazul stării de asediu sau a stării de urgenţă, revine puterii civile şi nu comandanţilor militari, indiferent de gradul şi funcţia deţinută în ierarhia militară, aspect de natură să sublinieze încă o dată controlul autorităţilor civile asupra organismului militar.

       O altă problemă ce se impune a fi abordată se referă la faptul că statutul de garant al valorilor fundamentale ale poporului şi statului român, precum şi statutul de neutralitate politică al Armatei Române îi conferă acesteia alături de celelalte componente ale forţelor militare şi atributul constituţional de unică forţă abilitată pentru garantarea şi apărarea suveranităţii, a independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei constituţionale .

        În acest context, articolul 118 alineatul (4)  interzice constituirea unor formaţiuni militare sau paramilitare, precum şi orice activităţi ale unor asemenea structuri militare sau militarizate, instituind implicit monopolul statului asupra armatei şi a structurilor implicate în asigurarea ordinii publice şi a securităţii naţionale.

        Tolerarea existenţei unor structuri militare sau paramilitare paralele, situate în afara autorităţii statale şi aservite altor interese decât cele naţionale ar reprezenta o sursă reală de pericol şi o vulnerabilitate pentru statul de drept. 

      Spre deosebire de celelalte legi fundamentale, actuala Constituţie a României se referă şi la organizarea forţelor armate, stabilind în acelaşi art. 118 alineatul (2)  că structura sistemului de apărare, în cuprinsul căruia armata reprezintă componenta esenţială, precum şi statutul cadrelor militare  se stabilesc prin lege organică.

        Un alt principiu fundamental, înscris în art. 54 alineatul (1) din Constituţie este fidelitatea faţă de ţară , îndatorire care are un conţinut predominant moral, întrucât ea impune cetăţenilor o atitudine de respect şi preţuire faţă de trecutul istoric, devotament participativ la efortul întregii colectivităţi de a accede spre un viitor mai bun şi prosper  şi situarea mai presus de toate în ierarhia valorilor, a intereselor României .

      În mod deosebit fidelitatea faţă de ţară reprezintă o îndatorire majoră şi expresia unei înalte responsabilităţi civice pentru toţi militarii forţelor armate, date fiind responsabilităţile majore ce le revin în îndeplinirea serviciului militar ca funcţie publică.

      Din acest considerent, potrivit alineatului (2) al art. 54 din Constituţie , fidelitatea faţă de patrie este marcată prin depunerea de către toţi militarii a unui jurământ de credinţă, prestat în forma cerută de lege .

        Depunerea acestui jurământ implică asumarea conştientă de către fiecare militar a îndatoririi de fidelitate şi credinţă faţă de patria şi poporul român, precum şi a tuturor responsabilităţilor şi privaţiunile pe care le presupune cariera militară. În acelaşi timp, din punct de vedere formal, depunerea jurământului reprezintă şi o condiţie obligatorie pentru ca un cetăţean român să poată fi primit în rândul forţelor armate.

     În considerarea tuturor acestor texte prevăzute în Constituţia României, actuala lege fundamentală, mult mai amplu decât celelalte legiuiri precedente, a făcut referiri la forţele armate şi responsabilităţile ce revin în special Armatei Române, în apărarea ţării, a poporului român şi a statului de drept.