PREOCUPĂRI ALE COMUNITĂŢII INTERNAŢIONALE CU PRIVIRE LA PROTEJAREA DREPTURILOR OMULUI
1.1.NOŢIUNI GENERALE CU PRIVIRE LA DREPTURILE OMULUI.
Drepturile omului s-au înscris ca o preocupare importantă a filozofilor, juriştilor şi a altor categorii de gânditori din diferite epoci.
Ce este omul? Cum sã trăiască? Cum sã fie ocrotit? şi multe asemenea întrebări au frământat, încă de la începuturi, pe mulţi filozofi şi înţelepţi ai antichităţii, care au dat răspunsuri, în primul rând, prin prisma a ceea ce le conferea viaţa din jurul lor.
Abordarea pe plan internaţional a problemei drepturilor omului s-a produs în strânsã legătură cu procesul general de cristalizare şi definire a idealurilor social-umanitare fundamentale. Protecţia juridicã a drepturilor omului pe plan internaţional este totuşi un apanaj al lumii moderne, al contemporaneităţii. Ea s-a dezvoltat odată cu dreptul internaţional şi am putea spune cã elementul incipient l-a constituit unele convenţii internaţionale care se refereau la dreptul umanitar, în primul rând, şi în mod special “la umanizarea războiului”. Procesul elaborării drepturilor omului pe plan internaţional a înregistrat, în anii ce au trecut de la înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite, o spectaculoasã dezvoltare,ducând la afirmarea şi a celei de “a treia generaţii”a drepturilor omului.
Dacã iniţial drepturile omului s-au afirmat în domeniul civil şi politic ca drepturi ale omului şi cetăţeanului (“prima generaţie”), dacã apoi preocupările pe plan social au generat necesitatea recunoaşterii şi includerii în constituţiile statelor a unei “a doua generaţii “a drepturilor omului, drepturile economice şi sociale, în prezent solidaritatea umanã, responsabilitatea oamenilor în făurirea unui viitor comun au proiectat la dimensiuni internaţionale cooperarea statelor pentru recunoaşterea şi garantarea drepturilor dintr-o “a treia generaţie”: dreptul la viaţã, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace, dreptul la un mediu înconjurător sănătos de viaţã.
Între cele trei generaţii de drepturi ale omului se manifestã o strânsã şi permanentã legătură, deoarece devine tot mai evident în actualele condiţii ale evoluţiei societăţii internaţionale cã drepturile civile şi politice nu pot fi garantate independent de cele ce privesc viaţa economicã şi socialã, tot aşa cum ambele categorii de drepturi se cer a fi asigurate eficient prin mecanismul drepturilor de solidaritate din “generaţia a treia “ .De aceea încercările de a exagera importanţa unei anumite categorii de drepturi în dauna celorlalte, de a contesta caracterul unora sau altora dintre drepturile recunoscute - indiferent despre care drepturi este vorba - riscã sã aducă o atingere gravã conceptului însuşi de drepturi ale omului, aplicării sale practice în viaţa internã a fiecărei ţãri şi în raporturile mondiale.
În zilele noastre s-a lansat o adevãratã campanie mondialã de informare asupra drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. La Geneva şi în alte centre, cu activităţi specifice în domeniu, s-au publicat numeroase documente, în principalele limbi internaţionale, privind drepturile omului.
În ţara noastră, din anul 1945 şi până în decembrie 1989, nu au existat practici politice şi democratice în nici un domeniu al vieţii sociale şi au lipsit reglementările juridice în sensibila problematicã a drepturilor omului. În aceste condiţii, orice aport în domeniul legislativ, cu accent pe problematica drepturilor omului, din partea specialiştilor şi a oamenilor politici, permite realizarea şi perfecţionarea cadrului juridic în care se desfăşoară activitatea complexã a societăţii româneşti, statului revenindu-i obligaţia sã creeze mecanismele necesare garantării respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, la nivelul cerinţelor standardelor şi prevederilor actelor normative şi experienţei ţãrilor cu o îndelungatã tradiţie democraticã.
1.2.PRINCIPALELE ORGANIZAŢII ŞI ORGANE INTERNAŢIO-NALE CARE AU ATRIBUŢII ŞI PREOCUPÃRI ÎN DOMENIUL PROMOVÃRII ŞI PROTECŢIEI DREPTURILOR OMULUI.
1.2.1.DEFINIRE ŞI CLASIFICARE.
Organizaţiile internaţionale guvernamentale sunt constituite de către state, ca subiecte principale de drept internaţional public, în scopul de a crea un cadru organizatoric care sã faciliteze cooperarea şi colaborarea statelor în anumite domenii ale relaţiilor internaţionale. Aceste organizaţii sunt în general forme permanente, instituţionalizate, ale cooperării dintre state în anumite domenii.
Definirea acestor organizaţii este dificilã datoritã marii lor varietăţi, ca urmare a obiectivelor şi scopurilor lor diferite. Datoritã acestui fapt în literatura de specialitate sunt date numeroase definiţii organizaţiilor internaţionale guvernamentale. Astfel, organizaţia internaţionalã este definitã ca fiind “ colectivitatea compusã din state sau alte colectivităţi şi care nu aparţin aceluiaşi stat, urmărind un interes comun prin intermediul organelor sale” ori “o asociaţie de state suverane urmărind un interes comun prin intermediul organelor care îi sunt proprii” . O astfel de definiţie este datã şi de Ion Diaconu, care aratã cã: “Organizaţiile internaţionale reprezintă forme de realizare a colaborării multilaterale între state, în diferite domenii, într-un cadru instituţionalizat, pentru înfăptuirea unor obiective stabilite şi pe baza unor reguli unor reguli înscrise în statute şi alte documente ale acestora .
Definiţia de drept internaţional public a organizaţiei internaţionale guvernamentale este datã, până în prezent, de Convenţia internaţionalã asupra reprezentării statelor în relaţiile lor cu organizaţiile internaţionale cu caracter universal”, din 14 martie 1975, în care se apreciază cã prin organizaţie internaţionalã se înţelege “o asociaţie de state constituitã printr-un tratat, dotatã cu o constituţie şi organe comune şi având personalitate distinctã de cea a statelor membre”. Aceastã definiţie cuprinde elementele esenţiale pentru caracterizarea unei organizaţii internaţionale guvernamentale:
a) organizaţia internaţionalã guvernamentalã este o asociaţie liberã a statelor, constituitã pe baza unui tratat internaţional multilateral, fiind o formã de cooperare permanentã, instituţionalizatã, pentru realizarea unor scopuri comune în relaţiile internaţionale;
b) tratatul de constituire al organizaţiei exprimã acordul de voinţã al statelor fondatoare ale organizaţiei şi este, totodată, statutul pe baza căruia funcţionează organizaţia internaţionalã. Statutul organizaţiei fiind un tratat internaţional este guvernat de normele “dreptului tratatelor” din dreptul internaţional public. De asemenea, el trebuie sã fie în concordanţã cu normele imperative ale dreptului internaţional public pentru a fi legal;
c) organizaţia internaţionalã guvernamentalã poate avea o personalitate juridicã, atribuitã ei prin actul constitutiv, personalitate distinctã de cea a statelor membre. Statutele unor organizaţii internaţionale guvernamentale acordã anumite competenţe acestora necesare îndeplinirii funcţiilor lor. În temeiul acestor competenţe, organizaţia internaţionalã are o autonomie funcţionalã faţã de statele membre şi faţã de alte organizaţii internaţionale. Personalitatea juridicã a organizaţiei internaţionale este un element principal pentru caracterizarea unei astfel de organizaţii, ca subiect de drept internaţional public .
Datoritã numărului mare de organizaţii internaţionale care existã în societatea internaţionalã şi a varietăţii lor, s-a impus necesitatea clasificării lor după anumite criterii.
După deschiderea lor spre statele comunităţii internaţionale şi cuprinderea acestora, organizaţiile internaţionale se împart în :
a) organizaţii internaţionale cu vocaţie universalã, care sunt deschise tuturor statelor indiferent de situarea lor geograficã : Societatea Naţiunilor, ONU, instituţiile specializate ale ONU;
b) organizaţiile regionale, care cuprind, în general, statele numai dintr-o anumitã regiune geograficã : Organizaţia Statelor Americane, Consiliul Europei, Organizaţia Uitaţii Africane.
După calitatea membrilor lor, organizaţiile internaţionale se împart în :
a) organizaţii guvernamentale (interstatale), care sunt formate în exclusivitate din state;
b) organizaţii neguvernamentale constituite din reprezentanţii neguvernamentali ai unor organizaţii naţionale din diferite ţãri;
După competenţa lor în domeniul relaţiilor internaţionale, organizaţiile internaţionale se împart în :
a) organizaţii cu competenţã generalã, în sensul cã pot dezbate principalele probleme ale relaţiilor internaţionale
b) organizaţii cu competenţã specialã, care se preocupã de colaborarea statelor membre într-un domeniu limitat al relaţiilor internaţionale;
După posibilitatea de participare la organizaţiile internaţionale, ele se împart în:
a) organizaţii deschise participării tuturor statelor lumii şi altor entităţi din relaţiile internaţionale ( ONU şi în general organizaţiile cu vocaţie universalã);
b) organizaţiile închise la care participã numai statele fondatoare (de obicei organizaţiile militare);
După obiectul organizaţiei internaţionale, ele se clasificã în organizaţii economice, politice, militare, comerciale, culturale, ştiinţifice, etc.
1.2.2. ORGANIZAŢIA NAŢIUNILOR UNITE.
Ceea ce ne interesează în mod deosebit sunt organizaţiile care au preocupări în domeniul protecţiei juridice a drepturilor omului. Printre acestea, locul central îl ocupã O.N.U., care de la crearea sa şi până în prezent a creat, împreunã cu alte instituţii specializate din sistemul sãu, circa 100 de instrumente internaţionale, enunţând peste 60 de drepturi şi libertăţi ale omului.
La sfârşitul celui de-al doilea război mondial, la Conferinţa de la San Francisco, care a avut loc între 25 aprilie-26 iunie 1945, s-a adoptat Carta Naţiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie al aceluiaşi an, iar aceastã zi a rămas ca un simbol prin care sărbătorim în fiecare an “ Ziua Naţiunilor Unite”.
Unul din scopurile nobile ale O.N.U. este acela ca, prin organele şi organismele sale, sã întreprindă acţiuni menite sã promoveze şi sã ocrotească drepturile fiinţei umane prin diferite modalităţi şi forme specifice drepturilor internaţional.
O.N.U. are în structurã următoarele organe principale: Adunarea Generalã, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic şi Social, Consiliul de Tutelã, Curtea Internaţionalã de Justiţie, Secretariatul .
Dintre acestea preocupările cele mai semnificative în domeniul protecţiei drepturilor omului le au:
a) Adunarea Generalã;
b) Consiliul Economic şi Social;
c) Secretariatul O.N.U.
a)Adunarea Generalã a ONU. va iniţia studii şi va face recomandări în scopul de a promova cooperarea internaţionalã în domeniul economic, social-cultural, educativ şi sanitar şi de a sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fãrã deosebire de rasã , sex, limbã sau religie. Sub auspiciile Adunării Generale a Naţiunilor Unite au fost elaborate, în cursul anilor, majoritatea documentelor importante pe linia apărării drepturilor omului, începând cu Declaraţia Universalã a Drepturilor Omului, pactele şi alte documente de o importanţã majorã în ceea ce priveşte stabilirea unor standarde internaţionale în acest domeniu.
Adunarea Generalã a creat o serie de comitete speciale cu preocupări pe linia drepturilor omului, cum sunt:
- Comitetul special pentru decolonizare;
- Comitetul O.N.U. pentru Namibia;
- Comitetul special împotriva politicii de apartheid;
- Comitetul special pentru anchetarea practicilor israeliene de încălcare a drepturilor omului pentru populaţia din teritoriile arabe ocupate;
- Comitetul pentru exercitarea drepturilor inalienabile ale poporului palestinian;
- Fondul Naţiunilor Unite pentru Copii, UNICEF;
- Înaltul Comisariat al Naţiunilor Unite pentru refugiaţi.
