CAPITOLUL I - Referinţe istorice asupra originii consumului şi traficului de substanţe sau produse stupefiante.

        Încă din antichitate oamenii au cunoscut acţiunea binefacatoare sau toxică a anumitor plante sau a produşilor izolaţi din ele. Din acest motiv se poate afirma că abuzul întrebuinţării stupefiantelor dăinuie de foarte multă vreme. Naturalistul grec Teofrast, elevul lui Aristotel, în secolul 3 î.ch. în scrierile sale, vorbeşte despre opiu, pe care îl denumea "meconium", denumire ce se mai păstrează şi astăzi.

        În cursul secolului al II-lea î.ch, medicul grec Heraclide din Tarent, recomanda administrarea de doze masive de opiu contra muşcăturilor de şerpi veninoşi. Pedaniu Dioscoride din Anazarbe (secolul I e.n) farmacolog erudit al antichităţii romane, făcea recomandări pentru prepararea siropului de mac denumit şi "diacodion".

        Homer în "Odiseea" a descris băutura magică contra tristeţii pe care o denumea "leacul pentru a uita" punând la baza preparării ei opiul. Într-o legendă din antichitate se spune că frumoasa Elena punea opiu în vinul pe care îl dădea apărătorilor Troiei din dorinta de a le împraştia tristeţea.

       Chinezii, utilizau cânepa (cannabis) ca anestezic în chirurgie cu peste 2000 de ani în urma, în timp ce medicii arabi erau specializaţi în folosirea opiului în scopuri medicale.

        Obiceiul mestecării frunzei, arborelui de cocaina de către indienii din Peru, a fost semnalat încă de pe vremea cuceririi de către spanioli a acestei ţări. Mestecarea frunzelor de coca este şi astăzi un obicei aproape generalizat practicat de indienii care trăiesc în Peru în zona platourilor înalte.

       Macul de opiu a fost apreciat în medicină, datorită efectului sau sedativ şi somnifer fiind întrebuinţat în acelaşi timp şi în practicile magice.

        Romanii au preluat de la daci arta vindecării, aducând pe teritoriul dacic cucerit şi "arta" lor de a prepara otrăvuri. Un mare poet latin, Publius Vergilius Maro amintea în "Georgice" despre "macii impregnaţi cu somnul lui Laethe". 

        Herodot descrie ritualul magic al fumigaţiei cu sământă de cânepă, ritual practicat de către daco-geti : "ei iau acestă sămânţă de cânepă şi o arunca pe pietre fierbinţi scoase din foc ; îndată ce ea atinge pietrele, răspândeşte un fum şi niste aburi atât de denşi, încât întrece cu mult efectele unei căldări elineşti. Excitaţi prin această baie, ei strigă de bucurie". Din aceste rânduri concluzionăm că daco-getii foloseau halucinogene.

       Medicul elveţian Paracelsus în secolul al XVI-lea, denumea opiul "piatra nemuririi" şi îl recomanda pentru a fi folosit în practica medicală sub formă de tinctură de opiu simplă.

       Doctorul Sydenham von Helmont, supranumit şi doctor Opiatus, scria în anul 1680: "printre remediile pe care a voit natura atotputernică să le dea omului pentru a-şi alina suferinţele nu există nici unul atât de universal si de eficient ca opiul".

      Folosirea cânepei indiene din timpuri îndepărtate în scopuri mistice este demonstrată de unele practici religioase rămase până în ziua de azi la unele popoare, precum şi de relatări ca cele a lui Marco Polo, care afirma că în secolul al XII-lea în Liban unele căpetenii îşi drogau bandele ca să poată teroriza populaţia băştinaşă.

    Cultura şi întrebuinţarea opiului a fost răspândită în Asia Mica şi în regiunile învecinate iar mai apoi in China. În cursul secolului al XIX -lea, opiul a fost introdus în această ţară în cantităţi uriaşe. Consumul acestui stupefiant, luând proporţii, autoritătile chineze au luat măsuri pentru a-l combate, interzicând totodată importul opiului. 

       Ca să înlature piedicile puse de chinezi comerţului cu opiu, în anii 1840-1842, Anglia şi între anii 1856-1860, Anglia şi Franta au purtat razboaie împotriva Chinei (razboaie ale opiului) care a fost silită prin forţa armelor, să accepte importarea unor cantitaţi imense de opiu.

    Din aceste scurte referinţe istorice asupra stupefiantelor naturale, se poate observa că, iniţial, folosirea lor s-a făcut numai în scopuri medicale sau religioase, iar odată cu dispariţia acestor caracteristici au apărut primii germeni ai traficului şi consumului ilicit. 

        Apariţia fenomenului traficului ilicit cu stupefiante nu se poate raportat la o anumită dată precisă în timp, dar se poate afirma că el a existat sub diferite forme încă din antichitate.

    Cercetătoarea britanică Honor Frost, examinând conţinutul găsit în două vase scoase de scafandrii dintr-o navă caragineză identificată pe fundul mării în apropierea portului sicilian Marsala, a constatat că este vorba de haşis, emiţându-se ipoteza existenţei unui comerţ cu droguri. 

    Este, deci, în afară de orice îndoială că, omul preistoric a cunoscut efectele deosebite ale drogurilor asupra organismului său, descoperindu-le accidental proprietăţile, ca urmare a mestecării frunzelor şi rădăcinilor unor plante sau arbuşti pe care le culegea din arealul în care trăia. Prin repetiţie, aceste noi trăiri s-au fixat în memoria colectivă, efectele curative, ori excitante ale diferitelor plante căpătând o aură magică, exploatată în timp de cei interesaţi de acest lucru. Acordând drogurilor esenţă divină omul credea că prin consumarea lor poate accede în lumea zeităţilor responsabile de viaţa şi sănătatea sa.

     Documente istorice atestă că, în secolul al XV-lea, în China se făcea deja un important trafic ilicit cu opiu, iar în secolul al XVI-lea, consumul abuziv de opiu de catre o mare populaţie, era foarte răspândit în China şi Turcia. Având în vedere numărul mare de consumatori de opiu ce existau in acea perioadă şi pericolul pe care îl prezenta răspândirea rapidă a acestui viciu, autorităţile din Turcia au decis interzicerea consumului de opiu si hasis.

La rândul lor, autoritaţile chineze amenintate cu acelasi pericol, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, au interzis vânzarea opiului şi au închis fumoarele. Incepând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea, multe alte ţări au întreprins o serie de măsuri în vederea controlului stupefiantelor.

         Lupta împotriva opiului se declanşase ! 

        Acesta este doar începutul luptei pe care omenirea o duce şi astăzi, la un nivel mult mai ridicat, împotriva traficului şi consumului ilicit de stupefiante, consum care face victime în rândul tinerilor distrugându-i poate pentru totdeauna.

    Observându-se consecinţele, gravitatea şi implicaţiile pe care le ridica traficul de opiu şi consumul abuziv al acestuia care era foarte răspândit în rândul populaţiei chineze dar şi a altor popoare, s-a simţit nevoia unei reacţii din partea comunităţii internaţionale.

    Astfel în anul 1845 în Franta s-a adoptat o lege care permitea controlul asupra unor stupefiante, iar în perioada 1895 -1906, diverse state si teritorii ale S.U.A. au adoptat regulamente speciale privitoare la controlul opiului si a altor stupefiante.

    Anul 1906, a rămas un an de referinţă în istoria combaterii traficului şi consumului abuziv de opiu. În acel an, China a interzis cultura macului de opiu pe teritoriul sau şi simultan a incheiat o întelegere cu India pe termen de 10 ani, prin care aceasta ţară se obliga să-şi reducă progresiv exportul de opiu către China. Aceste măsuri luate de China au fost apreciate ca reprezentând primul pas făcut de o ţară în vederea eradicării folosirii opiului pentru fumat.

    În anul 1908, s-a interzis fumarea opiului în Filipine şi în general, folosirea opiului în alte scopuri decat cele medicale si stiinţifice. 

    În anul 1909 la Shanhai, în China a avut loc o conferinţă internaţională dedicată analizării traficului şi consumului abuziv de opiu şi luarea unor măsuri pentru stoparea acestui fenomen. La această conferinţă au participat reprezentanţi a 30 de state. Conferinţa nu s-a încheiat cu semnarea unui tratat internaţional, deoarece reprezentanţii la conferinţă nu au avut împuterniciri din partea statelor lor, pentru semnarea unui astfel de document, însă au fost adoptate un numar de 9 rezoluţii care au servit mai târziu ca bază de lucru pentru acordurile si convenţiile ce s-au încheiat ulterior în această materie.

    Pe lângă adoptarea celor 9 rezoluţii, conferinţa din anul 1909 de la Sanhai, a avut meritul de a fi creat pentru prima oară o "Comisie Internaţională a Opiului". 

    În esentă, rezoluţiile adoptate, solicitau insistent statelor sa limiteze progresiv utilizarea opiului în alte scopuri decât cele medicale sau stiinţifice, să împiedice expedierea opiului către alte tări, să interzică importul, astfel ca, putin câte putin, să dispară întrebuinţarea opiului pentru fumat şi să se stabilească şi un control internaţional asupra fabricării, vânzării, distribuirii morfinei şi a altor droguri vătămătoare. După această primă manifestare internaţională, datorită eforturilor depuse de către comunitatea internaţională, în anul 1912, la Haga, a fost încheiată prima convenţie internaţională în materie de stupefiante şi anume "Convenţia Internaţională a Opiului".

    Principalul merit al acestei convenţii a fost acela de a fi instituit un control internaţional asupra opiului şi de a fi deschis calea unui drept internaţional de control în această materie. Potrivit acestei convenţii, fabricarea şi comerţul cu opiu 

medicinal, cu morfina şi cu alţi alcaloizi ai opiului, cu cocaina precum şi cu alte

asemenea substanţe, nu erau permise decât în scopuri medicale sau stiinţifice. În acest sens, pentru desfaşurarea unor activitaţi cu opiu, convenţia stipula că producţia şi distribuţia opiului brut, să fie pusă sub control internaţional.

    În sfârşit, convenţia mai prevede că fabricarea şi întrebuinţarea opiului preparat să fie progresiv interzisă, iar statele să instaureze un control national asupra fabricării şi distribuirii opiului şi derivaţilor din opiu. Se poate afirma, că prin prevederile sale, "Convenţia Internaţională a Opiului" de la Haga din anul 1912, a creat sub o formă mai rudimentară, actualul regim internaţional al stupefiantelor. Cum la acea dată, nu există un organ internaţional special care să vegheze la aplicarea prevederilor acestei convenţii, parţile participante la încheierea conventiei au convenit să schimbe prin intermediul guvernului Olandei, textele de lege pe care le vor elabora pentru controlul pe plan national al opiului, precum si statisticile pe care le cerea convenţia si pe care statele urmau să le întocmească.

Astfel, pentru prima dată, obligaţiile pe care şi le-au asumat statele participante la conferinta de la Haga din anul 1912, de a colabora la o campanie internaţională contra toxicomaniei, au încetat de a mai fi o simplă obligaţie morală, ele devenind obligaţii de drept internaţional.

    Cu toate bunele sale intenţii, "Convenţia Internaţionala a Opiului" de la Haga din anul 1912, nu a intrat imediat în vigoare, deoarece, pâna la data de 31 decembrie a acelui an, nu toate parţile au ratificat-o, iar între timp izbucnise primul război mondial. Ea a intrat în vigoare, dupa încheierea tratatelor de pace de la Versailles din anii 1919 -1920.

  Dupa primul razboi mondial, sarcina de a veghea la executarea prevederilor Convenţiei de la Haga  a revenit Societăţii Naţiunilor. Pentru a se achita de aceasta obligaţie, Societatea Naţiunilor a creat în anul 1920, "Comisia consultativa a traficului de opiu si a altor droguri vătămătoare". Această comisie a jucat un rol important în combaterea traficului ilicit şi consumului abuziv de stupefiante, fiind însarcinată să ţină la curent Societatea Naţiunilor asupra problemelor pe care le ridicau pe plan internaţional stupefiantele.

    "Comisia consultativă a traficului de opiu şi a altor droguri vătămătoare", a fost aceea care a înţeles cel mai bine ca în principalele state fabricante de stupefiante şi în cele producătoare de materie primă vegetală, problemele traficului ilicit si consumului abuziv de stupefiante reprezintă o gravă problemă socială. De aceea Comisia consultativa a servit drept centru pentru schimbarea unor puncte de vedere asupra problemelor pe care le ridica controlul internaţional al stupefiantelor şi mai ales asupra traficului ilicit. Ea a contribuit la remedierea unor lipsuri din reglementările nationale ale statelor, atrăgând totodată atenţia guvernelor interesate asupra acestor lacune şi a alertat opinia publica mondiala împotriva traficului ilicit şi consumului abuziv de stupefiante.

    Activitatea pe plan internaţional pentru combaterea traficului şi a consumului abuziv de stupefiante, a continuat şi sub egida Sociataţii Naţiunilor. Astfel, în luna noiembrie a anului 1924, un numar de 41 de state au participat la o conferinţă generală consacrată stupefiantelor.

    În anul 1925, la Geneva, a avut loc o noua conferinţă a opiului, având ca obiectiv principal supunerea comerţului mondial cu droguri, unui control internaţional. Rezultatul conferinţei a fost adoptarea unei convenţii internaţionale şi anume "Convenţia internaţională a opiului".

    Intrată în vigoare în anul 1928, Convenţia de la Geneva din anul 1925, a pus bazele unui sisitem de licenţe şi inregistrări în toate tranzactiile referitoare la 

stupefiante şi a impus statelor semnatare să furnizeze informaţii şi statistici detaliate în privinţa producţiei şi a consumului de stupefiante.

    În anul 1931, un numar de 57 de state au participat la Geneva la o conferinţă internaţională consacrată stupefiantelor şi au adoptat "Convenţia pentru limitarea fabricării si reglementarea distribuirii stupefiantelor", convenţie intrată în vigoare în anul 1933. Această convenţie prevedea ca fiecare parte contractantă să stabilească anual o evaluare a stupefiantelor manufacturate, necesare nevoilor proprii şi destinate scopurilor medicale sau stiinţifice.

    Pentru a completa unele neajunsuri, în anul 1936 a fost convocată o noua conferinţă la Geneva, care s-a finalizat cu încheierea "Convenţiei pentru reprimarea traficului ilicit de droguri vătămătoare". Această convenţie a instituit şi un sistem de cooperare directă internaţională între poliţiile diferitelor state, parţile contractante obligându-se să înfiinţeze fiecare în ţara lor, un organ central de represiune, care să organizeze o campanie împotriva traficului ilicit şi care să favorizeze în acelaşi timp cooperarea internaţională pentru combaterea lui.

    În luna februarie a anului 1946, Consiliul Economic şi Social de pe langa O.N.U., a creeat "Comisia Stupefiantelor" ca un organism tehnic, care a preluat funcţiile fostei "Comisii consultative a traficului de opiu şi a altor droguri vătămătoare" care nu mai funcţiona din anul 1940.

    La 11 decembrie 1946 la New York a fost semnat un protocol prin care au fost amendate Convenţiile şi Protocoalele asupra stupefiantelor încheiate pe plan internaţional până la acea dată.

    În anul 1953, la New York, a fost încheiat un Protocol care viza limitarea şi controlul culturilor de mac opiaceu pentru producţia de opiu, comerţul internaţional cu opiu şi consumul de opiu necesar în lume pentru scopuri medicale şi stiinţifice.

   

    Primele semne ale unei intenţii legiuitoare în materie de stupefiante apar la data de 6 martie 1794. Printr-un "nizam" (decret) dat de domnitorul Alexandru Moruzi sunt stabilite reguli precise de funcţionare a spiţeriilor (farmaciilor) şi norme de conduită pentru spiţeri (farmacişti). Acest nizam este socotit ca fiind primul act normativ autohton care priveşte drogurile în mod direct.

    În anul 1928, ca urmare a obligaţiilor ce-i reveneau din "Convenţia internaţională a opiului" de la Geneva din anul 1925, ca ţară participantă la convenţie, România a adoptat Legea nr. 58/1928 pentru combaterea abuzului cu stupefiante, lege ce cuprindea 5 articole.

    În anul 1936, ca urmare a conferinţei internaţionale de la Varsovia din 1 noiembrie 1927, a fost introdusă în Codul penal al României infracţiunea de trafic de stupefiante.

        Articolul 382 din Codul penal de la 1936 a fost republicat în Monitorul Oficial nr. 48 din 27 februarie 1948. Cu ocazia republicarii a fost modificată aplicarea pedepseii amenzii de la 2.000 - 5.000 lei la 4.000 - 10.000 lei.

O altă modificare a fost adusă art. 382 din Codul penal prin Decretul nr. 202/1953.

    În luna decembrie a anului 1969, România a adoptat o noua legislaţie privind regimul produselor şi substanţelor stupefiante, Legea nr. 73/1969, legislaţie care în linii generale este în vigoare şi în prezent.

    Înlocuirea legislaţiei care a reglementat până la sfârşitul anului 1969, regimul produselor şi substanţelor stupefiante în ţara noastră, s-a impus cu necesitate, avându-se în vedere imperfecţiunile fostelor acte normative, cât şi situaţiile nou ivite pe parcurs, care o făceau să fie depăşită în mare măsură.

    Vechile acte normative care au reglementat regimul produselor şi substanţelor stupefiante au fost:

- Decretul nr. 227/1950 şi H.C.M. nr. 1178 din 1954 privind comunicarea unor date în legatură cu importul, folosirea şi difuzarea stupefiantelor.

- Decizia nr. 116.086 a Ministerului Sănătăţii care stabilea normele de aplicare a Decretului nr. 227/1950.

- Decretul nr. 496/1952 care reglementa regimul substanţelor toxice, includea în Tabelul anexă pe lângă substanţele toxice propriu-zise şi unele produse toxice cu acţiune stupefiantă.

    Legislaţia adoptată la sfârşitul anului 1969 de către România în materia stupefiantelor se caracteriza la acea dată printr-o reglementare unică şi completă a regimului acestor substanţe sau produse, punând totodată de acord realităţile existente în ţară cu dispoziţiile din Convenţia unică a stupefiantelor din anul 1916.

    De asemenea din contextul acestei reglementări se desprindea ideea dominantă a necesităţii prevenirii traficului cu stupefiante şi a cazurilor de toxicomanie, a luării măsurilor cele mai eficiente pentru recuperarea toxicomanilor şi redarea lor societăţii.

    Datele realităţii de după primii 5 ani de la revoluţia din decembrie 1989, indicau că România a devenit ţinta mafiei internaţionale a stupefiantelor şi că de fapt ţara noastră este victima unui trafic organizat. De aceea era nevoie de o schimbare, schimbare ce a venit prin Legea nr. 140/1996 care a adus unele modificări Codului penal de la 1968. Se poate spune că prin modificările aduse prin Legea nr.140/1996, articolului 312 din Codul penal de la 1968, societatea a reacţionat mai ferm pentru combaterea traficului şi consumului abuziv de stupefiante cât şi pentru o mai eficientă ocrotire a sănătătii publice.