Perioada cuprinsa între 1997 şi 2004 a reprezentat timpul reformei radicale în domeniul protecţiei drepturilor copilului în România. Astfel, anul 1997 a marcat descentralizarea serviciilor pentru copii. Într-o societate tradiţional centralizată, în care Guvernul – prin intermediul ministerelor şi al altor organe ale administraţiei centrale, puternic reprezentate în teritoriu – oferea în mod direct cvasitotalitatea serviciilor din domeniul acoperit de Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului1 (şi nu numai) descentralizarea reală, la nivel judeţean, a protecţiei copilului a constituit o provocare majoră. Iexistenţa unor manuale, modele sau “reţete” anterior testate în practică cu privire la o descentralizare de asemenea anvergură a făcut ca această experienţă în sine să se constituie într-un precedent practic care, prin realizările, dar mai ales, prin problemele apărute într-o primă fază, să genereze învăţăminte importante pentru viitorul construcţiei sistemelor de servicii din ţara noastr. 

       Începută în 1997, descentralizarea serviciilor pentru copii a fost aprofundată în anul 2004, prin adoptarea pachetului legislativ privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, coborând de acestă dată de la nivelul judeţelor la comunitatea locală căreia îi aparţin copilul şi familia sa.

     Descentralizarea însă nu a fost singurul element de noutate adus de reforma protecţiei copilului. O problema majoră legată de copiii din România o constituie abandonul acestora de către proprii părinţi. Explicaţia fenomenului nu este facilă şi asupra lui s-a discutat mult şi se va mai discuta. Dincolo de o componentă istorică legată, mai mult sau mai puţin direct, de politica pronatalistă agresivă a statului 

        Ratificată de România prin Legea nr.18/1990, republicată în M.Of. nr.314/2001 totalitar, aplicată pe parcursul câtorva decenii înainte de 1989, cu consecinţe directe asupra modului de percepere  a responsabilităţilor individuale şi de familie ale părinţilor cu privire la soarta lor şi a copiilor lor, nu poate fi ignorată componenta economico-socială legată de creşterea accelerată a sărăciei la nivelul unor categorii largi de populaţie în perioada de tranziţiei de după 1989. Dincolo de explicaţii însă, importante sunt realităţile care au fost generate de venirea pe lume a unor copii nedoriţi.Aceste consecinţe, pe lângă abandonul copiilor, s-au manifestat în rate mari (în multe cazuri maxime la nivelul Europei) ale unor indicatori precum mortalitatea şi morbididatea infantilă, mortalitatea maternă, a numărului crescut de copii cu diferite dizabilităţi, a unei lipse cvasigenerale de cultură sexuală legată de contracepţie şi planificare familială. Timp îndelungat, singurul răspuns pe care societatea, respectiv statul a ştiut să îl ofere existenţei copiilor nedoriţi a fost unul de tip cvasiindustrial, prin plasarea pe termen lung sau nedefinit a acestor copii în instituţii rezidenţiale, multe dintre acestea fiind de mari dimensiuni şi plasate departe de conştiinţa publică, izolate de comunitate1.

Tocmai în această direcţie s-au făcut, poate, cei mai importanţi paşi în procesul de reformă a sistemului de protecţie a copilului.Astfel, iniţiate cu resurse relativ modeste şi privite uneori cu scepticism sau chiar cu suspiciune în prima parte a anilor`90, serviciile de protecţie alternative la îngrijirea rezidenţială, dezvoltate de organizaţii neguvernamentale, uneori în parteneriat, la limita legii, cu autorităţile vizionare din anumite judeţe sau localităţi, au devenit, începând cu anul 1997,parte integrantă a sistemului. Astfel de servicii alternative cuprind astăzi, în primul rând reţeaua de asistenţă maternală, casele de tip familial, precum şi o serie de servicii menite să prevină abandonul copiilor de către proprii părinţi, cum ar fi, de exemplu, centrele de zi de diferite tipuri sau multitudinea de servicii de consiliere destinate părinţilor şi copiilor.

        Al Doilea Raport Periodic – România şi Convenţia ONU cu privire la Drepturile Copilului, Editura MarLink, Bucureşti, 2003  

      În lucrările consacrate drepturilor copilului se folosesc mai mulţi termeni precum apărarea, protecţia, respectarea, promovarea drepturilor copilului.

        Diversitatea terminologică reflectă varietatea situaţiilor în care se poate afla un copil în raport cu drepturile sale, dar mai ales faptul că numai existenţa şi respectarea cadrului juridic nu este suficientă pentru respectarea drepturilor copilului la nivelul exigenţelor societăţii contemporane care solicită:

- dezvoltarea maximală a potenţialului biopsihic al fiecărui copil

- recunoaşterea socială a capacităţilor dobândite de fiecare persoană

- pregătirea copilului,orientarea sa şcolară şi profesională şi apoi integrarea sa socială în raport cu competenţele dobândite, cu aptitudinile şi interesele fiecărei personalităţi.

     În esenţă dimensiunea caracteristică drepturilor omului este cea individuală. Drepturile copilului fac parte din drepturile categoriale, referindu-se la individualităţi umane care au nevoie de o protecţie întărită sau o protecţie specială.

În domeniul drepturilor copilului abordarea sociologică, psihologică şi pedagogică este indispensabilă pentru respectarea şi promovarea lor.

      Termenul de protecţie sau de apărare a drepturilor copilului se foloseşte mai ales atunci când are loc nerespectarea flagrantă a unora dintre drepturi sau violarea drepturilor.

      Cel mai folosit dintre termeni este cel de respectarea drepturilor copilului, care se referă la acţiuni care nu se abat de la legea, angajamentul, contractul respectiv, care asigură acordarea atenţiei cuvenite şi luarea în considerare a fiecăruia dintre drepturile copilului în politicile sociale, în viaţa instituţiilor, în demersurile lucrătorilor sociali.

        Termenul de promovare a drepturilor copilului evidenţiază mai exact faptul că trebuie să existe o avansare continuă în cunoaşterea unicităţii fiecărui copil, a factorilor care-i modelează personalitatea, a mediului care-l condiţionează, a dificultăţilor care stau în calea respectării drepturilor sale şi, pe acestă bază, lansarea şi susţinerea celor mai bune alternative şi soluţii.

       O societate îşi exprimă spiritul de responsabilitate şi valoarea pe care o conferă copilăriei prin sistemul de legi şi de srvicii sociale destinate bunăstării copilului.

      În anii care au urmat celui de al doilea război mondial, în ţările dezvoltate, odată cu restabilirea situaţiei socio-economice, s-a manifestat o importantă orientare a cercetătorilor din ştiinţele socio-umane, dar şi a lucrătorilor din administraţia publică, din domeniul sănătăţii, a învăţământului şi a protecţiei sociale, pentru bunăstarea şi protecţia copiilor. Ei şi-au propus să aducă în atenţia opiniei publice acele condiţii de creştere, de aducaţie  şi de sănătate, respectiv lipsa acestora, care pot pune în pericol sănătatea fizică sau psihică a copiilor. În acest domeniu, perioada anilor `60 a adus progrese importante în privinţa înţelegerii consecinţelor negative ale ocrotirii copiilor în instituţii şi ale abuzurilor de orice fel comise împotriva copiilor în propriile lor familii.

        Specific pentru ultimele decenii ale mileniului doi este că acţiunile în favoarea copiilor au luat, în Occident, forma unor largi programe comunitare, de tip preventiv. Un important rezultat a fost elaborarea unor reglementări internaţionale referitoare la dreturile copilului. Declaraţia Drepturilor Copilului, elaborată de ONU în 1959, avea rolul de a atrage atenţia membrilor Organizaţiei Naţiunilor Unite că toţi copiii, indiferent de rasă, culoare, sex şi naţionalitate, fără nici un fel de discriminare, au dreptul la protecţie socială şi la asigurarea posibilităţilor pentru o dezvoltare sănătoasă, îndeplinindu-se nevoile lor de dragoste, înţelegere şi securitate.

       În anii `70 s-au dezvoltat cercetările privind nevoile copilului, nevoi pe care în primul rând familia este menită să le asigure: nevoia de hrană, de adăpost, de îndrumare şi educaţie, nevoia de identificare şi de apartenenţă, nevoia de a fi acceptat şi apreciat. Pe acest fundal s-au elaborat legislaţiile naţionale de apărare a copiilor de abuzuri şi neglijare în propriile lor familii, în familiile de plasament sau în instituţiile destinate protecţiei lor.

     Anii `80 şi `90 sunt caracterizaţi pe plan internaţional printr-o continuă creştere a atenţiei orientate spre domeniul drepturilor copilului, atenţie cauzată, pe de o parte, de perpetuarea chiar şi în ţările dezvoltate din punct de vedere economic a fenomenului abuzului şi neglijării copilului, iar pe de altă parte de situaţia din ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare, în care copiii constituie cea mai vulnerabilă categorie socială, expusă sărăciei şi violenţei. Ca urmare, au fost reluate ideile privind drepturile copilului iar ONU a creat cadrul unie noi rezoluţii internaţionale, în scopul promovării bunăstării copiilor de pretutindeni, rezoluţie semnată de statele membre ale ONU, cunoscută sub denumirea de Convenţia internaţională privind drepturile copilului1(1989 – ratificată de România în 25.09.1990). Acordul guvernelor semnatare ale convenţiei a avut semnificaţia exprimării voinţei lor politice de a-şi asuma responsabilităţi într-un mod mai consistent şi mai sistematic pentru asigurarea bunăstării copiilor.

        Deşi acordurile internaţionale au stimulat şi au creat un cadru larg internaţional pentru munca profesioniştilor, deşi în ultimii 35 ani s-au tras numeroase semnale de alarmă în privinţa extinderii violenţei şi a suferinţei copiilor de pretutindeni, efectele acestor semnale nu au fost deocamdată pe deplin evaluate. Copiii lumii au nenumărate nevoi nesatisfăcute. Datele despre numărul copiilor supuşi unor abuzuri grave de către membrii familiilor lor sau a comunităţilor în care trăiesc sunt întotdeauna îngrijorătoare. Dar aceste cifre “reprezintă doar vârful vizibil al unui iceberg mult mai extins în zonele nevăzute ale societăţii”2 Examinarea caracteristicilor comune ale părinţilor care au dificultăţi poate oferi soluţii constructive nu numai pentru acele cazuri care sunt vizibile, ci şi pentru multe cazuri invizibile. Străduinţa societăţii de a schimba soarta copiilor aflaţi în dificultate în propriile familii a condus la creşterea substanţială a suportului social oferit în tot mai multe ţări  pentru un număr crescând de copii şi părinţi aflaţi în situaţii dificile.

      Preocuparea pentru bunăstarea copilului este multidisciplinară, acoperind diverse aspecte ale personalităţii copiilor, dominată fiind însă de unghiul de vedere al profesiei de asistenţă socială. De fapt, primele activităţi specifice de asistenţă socială s-au dezvoltat şi s-au specializat în domeniul ocrotirii copilului şi a familiei sale.

     Analizele privind bunăstarea copilului şi a structurilor care o pot garanta scot în evidenţă legăturile complexe dintre nevoile copilului, situaţia familiei şi contextul ei social, precum şi concepţia societăţii despre copilărie şi familie. 

       În ultimul deceniu se susţine din ce în ce mai clar şi mai argumentat ideea că serviciile de protecţie a copilului trebuie să lucreze într-o relaţie de parteneriat cu părinţii, nu împotriva acestora. Asistentul social şi părintele trebuie să aibă o agendă comună, cu scopuri convenite împreună şi clar formulate, în vederea rezolvării problemelor familiei. Rezultatele muncii comune se vor exprima în acţiuni ale căror consecinţe vor viza copilul. Interesul superior al copilului va deveni esenţa intervenţiei. Baza valorică pe care s-a întemeiat protecţia copilului în întreaga lume a fost Convenţia Internaţională privind Drepturile copilului – semnata de toate ţările membre ale ONU în 1989 şi ratificată de Parlamentul României în 1990. 

> Specificul oricărei acţiuni de protecţie a copilului este primordialitatea interesului copilului faţă de cel al tuturor celorlalţi actori sociali. În Convenţia Internaţională privind Drepturile Copilului se specifică “ În toate acţiunile care îl privesc pe copil, fie că sunt luate de instituţii publice sau private de ocrotiri sociale, fie de către tribunale, autorităţi administrative sau de organe legislative, interesele superioare ale copilului trebuie să fie luate în considerare cu prioritate “ (art.3). Modul în care o societate pune în aplicare acest principiu demonstrează preţuirea reală acordată viitoare generaţii.

> Principiul înţelegerii copilului ca o personalitate unitară  cu un ansamblu de nevoi interrelaţionate. Satisfacerea acestor nevoi depinde de persoanele semnificative din mediul copilului şi de serviciile medicale, educative, sociale create de societate.  

> Principiul planificării în perspectivă (sau a permanenţei) se referă la necesitatea cunoaşterii scopului final al investigaţiei şi intervenţiei şi organizarea unui set de activităţi pe trmen lung, consistente, cu o anumită filosofie, cu un program, cu o metodă consecventă de lucru.

        Asigurarea permanenţei este foarte importantă pentru sentimentul de stabilitate, atât de important în viaţa copilului.

> Perspectiva ecologică se referă la înţelegerea dezvoltării umane în cadrul contextului propriu, punându-se în evidenţă legătura dintre individ, familia sa şi mediul social. Practica asistenţei sociale e înţeleasă ca fiind destinată îmbunătăţirii interacţiunilor dintre individ şi mediul său, cu scopul dublu de a se îmbunătăţi capacităţile adaptive ale individului şi de a se sensibiliza mediul social în favoarea indivizilor care trăiesc în acel mediu. Din această perspectivă, situaţia copilului, nevoile sale, sunt analizate în contextul cultural şi social al familiei din care el face parte. Problemele legate de creşterea copilului în familie, abuzul şi neglijarea copilului sunt privite în ansamblul problemeleor familiei, iar intervenţia la nivelul unuia din componentele sistemuluin este analizată prin prisma acţiunii acestuia asupra celorlalte componente ale sistemului

> Perspectiva competenţei clienţilor se referă la punerea accentului pe capacităţile copilului şi cele ale familiei. Pentru munca în familia unui copil aflat în pericol trebuie descoperite resursele de la nivelul părinţilor, al celorlalţi membrii ai familiei, de la nivelul grupurilor de autoajutor. Această perspectivă mai înseamnă implicarea clientului, respectiv a copilului, în toate deciziile care îl privesc, respectându-se opţiunile şi argumentele sale.

> Perspectiva dezvoltării se referă la înţelegerea schimbărilor care survin în diferite le perioade de viaţă. Teoriile care explică dezvoltarea stadială permit înţelegerea sarcinilor şi crizelor specifice fiecărui stadiu de viaţă, factorii promotori ai schimbării ţi relativitatea atitudinilor parentale în diferitele perioade ale dezvoltării.

> Perspectiva familiei în protecţia copilului porneşte de la ideea după care familia este contextul natural de viaţă al copilului, deci familia rămâne unitatea centrală asupra căreia se concentrează intervenţia care vizează copilul. De asemenea, din punct de vedere legal - pânâ la decăderea părinţilor din drepturile lor parentale – părinţilor le revin drepturi şi responsabilităţi fundamentale privind educarea propriilor copii. Ataşamentul din relaţia părinte-copil este un fundament emoţional puternic şi este temeiul dezvoltării sentimentului de identitate al copiilor, chiar în condiţiile unor relaţii tensionate, iar ruperea acestor relaţii emoţionale nu este în interesul acestora.De aceea acţiunile de protecţie a copilului se vor orienta spre prevenirea dezintegrării familiei. În cazul în care un copil este scos din familie, pentru a i se asigura protecţia, acest principiu va trebui să însemne păstrarea legăturilor copilului cu propria familie în cea mai mare măsură posibilă şi desfăşurarea unei munci susţinute cu familia în vederea creării condiţiilor reîntoarcerii copilului.

- respectarea primordialităţii interesului copilului

- afirmarea dreptului acestora de a creşte într-o familie

- afirmarea principiului nediscriminării copilului

- luarea în considerare a opiniei copilului în toate problemele care îl privesc

- primordialitatea siguranţei copilului şi posibilitatea luării unor măsuri de urgenţă pentru asigurarea acestui deziderat

- necesitatea existenţei unei perspective şi a unei planificări pe termen lung în privinţa dezvoltării copilului

- asigurarea participării profesioniştilor în activităţielde protecţia a copilului

- asigurarea continuităţii relaţiilor copilului cu familia sa naturală

- preferinţa acordării unui cât mai mare sprijin pentru familiile cu dificultăţi, înaintea sau în locul îndepărtării copilului din familie.