Infracţiunea de ultraj este reglementată în articolul 239 din partea specială a Codului penal :

“Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă, contra unui funcţionar public care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiunii.”

Conţinutul articolului 239 menţinut aşa cum a fost modificat prin Legea nr.6 din 29 martie 1973, publicată în Buletinul Oficial nr.49 din 6 aprilie 1973 corespundea în reglementarea anterioară acestei legi cu articolul 253 care incrimina fapta de “ultraj contra funcţionarului” şi cu articolul 255 care incrimina fapta de “ultraj cu violenţă”, ambele fiind aşezate în titlul III al cărţii a doua privind “Infracţiuni contra administraţiei publice”.

Concentrându-l în cadrul articolului 239, Codul penal prin modificarea din 1973 a incriminat cele două fapte ca variante ale aceleiaşi infracţiuni de ultraj.

Prima variantă constituie varianta tip – simplă a infracţiunii de ultraj, iar cea de a doua constituie varianta agravată a aceleiaşi infracţiuni.

Variantele se deosebesc prin natura acţiunii incriminate : prima se caracterizează printr-o activitate materială specifică infracţiunii de insultă , iar cea de a doua prin una specifică infracţiunii de lovire sau alte violenţe ori infracţiunii de vătămare corporală. 

Codul penal actual, în forma instituită prin Legea nr.140 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial din 14 noiembrie 1996, adaugă ultrajului o nouă variantă, pe lângă celelalte două, şi anume, când acestea din urmă sunt săvârşite împotriva unui magistrat, poliţist, jandarm ori alt militar.

Ultrajul se încadrează în titlul V al Codului penal special, “infracţiuni contra autorităţii” alături de alte infracţiuni precum “ ofensa adusă unor însemne”, “ofensă adusă autorităţii”, “uzurparea de calităţi oficiale”, ”portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive”, ”sustragerea sau distrugerea de înscrisuri”, ”ruperea de sigilii” şi “sustragerea de sub sechestru”.

O reglementare specială se dă ultrajului prin Decretul – lege nr.41/1990 privind asigurarea unui climat de ordine şi legalitate publicată în M.Of. nr.16 din 27 ianuarie 1990. Această reglementare este o lege penală specială cu aplicare pe durată nedeterminată, deoarece cuprinde exclusiv norme de drept penal şi de drept procesual penal, prin care sunt incriminate fapte ca infracţiuni speciale, în raport cu cele de drept comun din Codul penal, instituindu-se şi o procedură specială de urgenţă, pentru urmărire şi judecare, indiferent dacă sunt sau nu întrunite condiţiile prevăzute în art.465 şi 466 Cod de procedură penală.

Reglementarea cuprinde două articole : 

- art.1 : “Insulta, calomnia ori ameninţarea săvârşită nemijlocit sau prin mijloace de comunicare directă contra unui ofiţer, maistru militar, subofiţer sau militar în termen din cadrul Ministerului Apărării Naţionale, poliţiei sau a altor unităţi ale Ministerului de Interne, aflat în executarea unei misiuni de asigurare a ordinii şi liniştii publice, de apărare a avuţiei naţionale, a vieţii, a integrităţii corporale şi a bunurilor cetăţenilor şi în legătură cu activităţi îndeplinite în executarea unei asemenea misiuni, se pedepseşte cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Lovirea sau orice alte violenţe , precum şi vătămarea corporală săvârşite împotriva uneia dintre persoanele şi în condiţiile arătate în alin.1, se pedepsesc cu închisoare de la 2 la 7 ani”

Faptele prevăzute în alin. 1 şi 2  îndreptate împotriva judecătorilor sau procurorilor, militari sau civili, sau a membrilor tribunalelor extraordinare aflaţi în exerciţiul funcţiunii, se sancţionează cu pedepsele prevăzute în acele alineate.

Persoanele aflate în stare legală de reţinere sau deţinere care produc acte de dezordine şi se manifestă violent împotriva cadrelor militare cu atribuţii de comandă, pază şi supraveghere se pedepsesc cu închisoare de la 3 la 10 ani, fără a se putea depăşi maximul general al închisorii prevăzut de Codul penal.

- art.2 : “Urmărirea şi judecarea infracţiunilor prevăzute în art.1 se fac de urgenţă potrivit procedurii privind infracţiunile flagrante.” 

Secţiunea II

Definiţia ultrajului

Pornind de la definiţia legală a ultrajului , în literatura de specialitate, ultrajul a fost definit sub diferite forme , în esenţă aceleaşi: “ În accepţiunea curentă a termenului, prin ultraj se înţelege ofensa adusă unui reprezentant al autorităţii publice în exerciţiul funcţiunii” .

“Ultrajul este fapta care aduce atingere demnităţii, libertăţii sau integrităţii fizice a unui funcţionar care îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat, aflat în exerciţiul funcţiunii, ori pentru fapte îndeplinite în exerciţiul funcţiei”  .

Secţiunea III

Noţiunea de autoritate

Cuvântul autoritate , inclus în denumirea titlului V al Codului penal are un conţinut necesar a fi cunoscut pentru a înţelege noţiunea infracţiunii de ultraj.

Autoritatea este un atribut al puterii  specific formelor organizaţionale etatice, dar care este conferit prin lege şi unor forme organizaţionale fără caracter etatic, atunci când acestea au ca scop promovarea unor interese generale.

De acest atribut, prin care , într-un sens larg, se înţelege prestigiul de care trebuie să se bucure toate aceste forme organizaţionale, depinde în mare măsură, exercitarea corespunzătoare a atributelor pe care le au potrivit legii şi desfăşurarea în bune condiţii a activităţii lor.

De aceea legea penală apără atributul autorităţii împotriva tuturor faptelor care-i aduc atingere, incriminând aceste fapte şi sancţionându-le în raport cu gravitatea lor. 

Odată cu apariţia statului şi a aparatului de stat, au fost adoptate şi legi împotriva faptelor care aduceau atingere respectului datorat autorităţii statului şi funcţionarilor acestuia.

S-a avut în vedere că buna funcţionare a statului presupune o autoritate neştirbită, iar autoritatea statului se menţine numai dacă cetăţenii manifestă respectul cuvenit faţă de organele de stat.

De aceea, aceste organe, trebuie ocrotite împotriva atingerilor aduse prin comportări de natură a leza autoritatea cu care sunt investite.

Constituţia României (1991) a definit în Titlul III care sunt “autorităţile publice” ale statului român actual : Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi Administraţia publică precum şi puterea judecătorească.

Autoritatea în stat se exercită în cadrul acestor trei puteri, fiecare având atribuţii proprii şi organizare de sine stătătoare.

Conform principiului separaţiei puterilor în stat, Adunarea Constituantă a României nu numai că nu a încredinţat aceste trei puteri unei singure persoane sau unei singure autorităţi statale, dar a mers mai departe şi a operat demarcaţii clare chiar înăuntrul fiecărei puteri.

Astfel, puterea legislativă nu este încredinţată unui singur corp legislativ, ci ea este conferită Camerei Deputaţilor şi Senatului care nu o pot exercita decât împreună.

Puterea executivă este încredinţată altor autorităţi publice : Preşedintele României, Guvernului şi Administraţiei publice.

În sfârşit, puterea judecătorească aparţine instanţelor judecătoreşti – Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe reglementate de lege, care o exercită cu sprijinul Ministerului Public şi al Consiliului Superior al Magistraturii.

Ultrajul apare material ca o faptă săvârşită în contra unor persoane ce deţin în cadrul aparatului de stat anumite funcţii ; conceptual şi normativ, fapta este îndreptată contra autorităţii de stat pe care acea persoană este chemată să o exercite.

Acţiunile săvârşite contra demnităţii, libertăţii sau integrităţii corporale a funcţionarului prin care se exercită “autoritatea de stat” sunt mijloace prin care se loveşte această autoritate.

Pericolul social pe care îl prezintă ultrajul rezultă aşadar nu numai din acţiunile prin care este săvârşită fapta, ci îndeosebi din situaţia specială a subiectului pasiv al infracţiunii.

Autoritatea de stat ca valoare socială presupune respect şi eficienţă ; or aceste însuşiri sunt serios ştirbite atunci când cei care o exercită ar putea fi lăsaţi fără apărare împotriva acţiunilor ce sunt de natură să le creeze o proastă reputaţie.

Prin urmare, necesitatea incriminării ultrajului îşi are raţiunea în preocuparea de a asigura funcţionarilor care exercită autoritatea de stat posibilitatea de a-şi îndeplini în bune condiţii atribuţiile ce le revin, asigurare ce implică intervenţia legii penale ori de câte ori acest exerciţiu este periclitat.

 

Secţiunea IV

Evoluţia în timp a incriminării ultrajului în legislaţia română

În legislaţiile penale din toate timpurile şi din toate orânduirile sociale, au existat numeroase şi severe dispoziţii privind reprimarea faptelor care real sau presupus aduceau atingere respectului datorat dregătoriilor, dregătorilor statului, corespunzător importanţei şi atribuţiilor pe care le aveau.

Apărarea autorităţii, sub diverse denumiri, constituia în esenţă, ca orice reglementare periodică din orânduirile cu exploatare de clasă, apărarea securităţii şi intereselor clasei dominante.

Incriminări similare au existat şi în pravilele din vechea noastră legislaţie.

Multe din incriminările ce formează conţinutul Titlului V din actualul Cod penal le găsim şi în Codul penal din 1864 ; de exemplu : ultrajul, exerciţiul abuziv de funcţie, portul nelegal de uniformă, decoraţii sau semne distinctive, ruperea de sigilii.

Altele au fost introduse pentru prima dată în legislaţia noastră cu ocazia intrării în vigoare a Codului penal din 1936 ; de exemplu : ofensa simbolului naţional.

Infracţiunile contra autorităţii sunt prevăzute cele mai multe în Titlul III al Codului penal din 1936 denumit “ Crime şi delicte contra administraţiei publice” (ultrajul, uzurparea de calităţi oficiale, ruperea de sigilii, sustragerea de sub sechestru).

Existau însă şi infracţiuni contra autorităţii prevăzute în alte titluri. Astfel, infracţiunea de ofensă adusă unor însemne era cuprinsă în Titlul I privind “Infracţiunile contra siguranţei statului” în art.216 şi în Titlul VII “Infracţiuni contra ordinii obşteşti” în art.576 lit.c ; portul nelegal de decoraţii sau semne distinctive era cuprins în codul anterior în Titlul IX “Crime şi delicte contra intereselor publice”.

În actuala reglementare s-a adoptat o sistematizare mai consecventă a acestor infracţiuni, bazată pe criteriul naturii şi importanţei valorilor sociale ocrotite.

Ca urmare toate aceste incriminări au fost grupate în cadrul aceluiaşi titlu.

Referitor la incriminarea specială a ultrajului trebuie menţionat că este realizată în condiţiile climatului socio-politic creat de evenimentul istoric al lui Decembrie 1989.

“Criza socială se manifestă şi amplifică în toate dimensiunile şi articulaţiile ei. Mai cu seamă criza de autoritate. Nimeni nu mai ascultă de nimeni. Profesioniştii forţei publice, în vădită defensivă, traversează stări depresive, între anxietate şi apatie.

Recursul la forţa armelor părea neîndestulător. S-a încercat şi forţa dreptului. A dreptului penal. Aşa s-a născut, între alte instrumente ale dreptului, Decretul lege nr.41/1990“.

Această mai puţin obişnuită manieră de abordare a legii nu s-a vrut a fi un exerciţiu foiletonistic, ci o readucere în memorie a stărilor de spirit – tensiune , insecuritate, negarea valorilor – încercate în acele zile de foştii guvernanţi şi resimţite de cei ce tindeau la guvernare, stări ce se reflectă în preambulul Decretului – lege nr.41/1990 şi care explică, în bună măsură licenţele legislative ale acestui act normativ. Apelul  la memorie este necesar pentru a se ajunge la înţelegerea, cât mai aproape de voinţa legiuitorului, a acestui act de guvernământ nebine făcut, care a provocat şi continuă să provoace discuţii şi hotărâri judecătoreşti contradictorii.

O primă problemă de ordinul esenţei – apărută şi în legătură cu la fel controversatul Decret-lege nr.24/1990, privind sancţionarea ocupării abuzive din fondul locativ de stat – a fost aceea dacă Decretul-lege nr.41/1990 a avut caracterul unei legi speciale temporare aplicabilă deci numai în perioada respectivă pentru – cum se glosa în preambul – “A se apăra cuceririle Revoluţiei populare din decembrie 1989”, ori nu avut acest caracter.

Capitolul I : Noţiuni introductive 

Secţiunea I : Reglementare

Secţiunea II : Definiţia ultrajului

Secţiunea III : Noţiunea de autoritate

Secţiunea IV : Evoluţia în timp a incriminării ultrajului în legislaţia română

Secţiunea V : Elemente de drept comparat

Secţiunea VI : Aspecte criminologice

Secţiunea VII : Caracterul complex al infracţiunii de ultraj

Capitolul II : Aspecte particulare ale infracţiunii de ultraj în dreptul comun  (Precizări preliminarii)

Secţiunea I : Obiectul juridic special (generic)

Secţiunea II : Obiectul material

Secţiunea III : Subiectul infracţiunii de ultraj

Subsecţiunea I : Subiectul activ

Subsecţiunea II : Subiectul pasiv

Secţiunea IV : Conţinutul constitutiv al infracţiunii de ultraj

Subsecţiunea I : Latura obiectivă 

A. Elementul material

B. Condiţiile infracţiunii de ultraj

C. Conţinutul infracţiunii de ultraj şi alte infracţiuni

D. Urmarea imediată

E. Legătura de cauzalitate

Subsecţiunea II : Latura subiectivă

Secţiunea V : Forme , modalităţi, sancţiuni

Subsecţiunea I : Formele infracţiunii

Subsecţiunea II : Modalităţile infracţiunii :

A. Modalităţi normative

B. Modalităţi faptice

Subsecţiunea III : Sancţiuni

Secţiunea VI : Formele agravate ale infracţiunii de ultraj

Subsecţiunea I : Forma agravată

Secţiunea VII : Cazuri speciale de pedepsire (art.239)

Secţiunea VIII

Subsecţiunea I : Legături şi asemănări cu alte infracţiuni

Subsecţiunea  II : Ultrajul şi nerespectarea hotărârilor judecătoreşti

Secţiunea IX : Aspecte procesuale

Capitolul III : Aspecte particulare ale infracţiunii de ultraj în legile speciale

Secţiunea I : Relaţia dintre reglementarea din dreptul comun şi cea specială

Secţiunea II : Obiectul ocrotirii penale

Secţiunea III : Subiecţii

Secţiunea IV : Latura obiectivă

Secţiunea V : Latura subiectivă

Secţiunea VI : Formele infracţiunii 

Secţiunea VII : Regimul sancţionator

Secţiunea VIII : Aspecte procesuale