Dreptul internaţional este alcătuit dintru-un ansamblu de norme scrise sau nescrise, având ca scop reglementarea conduitei statelor în relaţiile dintre ele. Ca atare, el are un caracter de drept public, folosindu-se, de aceea, şi terminologia de „drept internaţional public”. Acesta se deosebeşte de dreptul internaţional privat, pentru că, acesta din urmă, reglementează raporturi între persoane fizice şi/sau juridice, având ca obiect determinarea dreptului aplicabil în cazurile de conflicte de competenţă între două sau mai multe ordini juridice naţionale, în vedere soluţionării unui litigiu între astfel de persoane.

Dreptul internaţional a fost caracterizat ca un drept de coordonare, spre deosebire de dreptul intern care este unul de subordonare. Se ridică însă problema cum este posibil ca în lipsa unei autorităţi superioare statelor, normele de drept internaţional să poată fi aplicate acestora. Soluţia constă în exprimarea consimţământului statelor la crearea şi aplicarea dreptului internaţional. Acordul de voinţa al statelor, consimţământul lor, tacit sau expres, este considerat în general, fundamentul acestui drept1).

Statele, în condiţii de deplină egalitate în drepturi, şi pe baza liberului lor consimţământ, într-un proces de coordonare, de punere de acord a voinţei lor, creează norme juridice prin tratate sau cutumă, care duc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional. Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii dreptului internaţional, a aplicării şi respectării normelor sale.

Statele nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimţământul, iar acest consimţământ nu poate fi decât rezultatul unei manifestări tacite sau exprese a voinţei lor suverane2), exprimate în mod clar. Normele de drept internaţional devin obligatorii pentru state numai atunci când decurg din voinţa liber exprimată a acestora, voinţă manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional.

        Complexitatea sporită a vieţii şi problematicii internaţionale în condiţiile actuale a determinat multiplicarea şi creşterea însemnătăţii formelor juridice de manifestare a voinţei suverane a statelor în procesul normativ internaţional.

Liberul consimţământ în dreptul internaţional nu înseamnă lipsa răspunderii, dimpotrivă, statul care şi-a asumat obligaţii internaţionale, prin exprimarea liberă a voinţei sale suverane poartă întreaga răspundere pentru nerespectarea lor şi poate suporta consecinţe juridice, inclusiv aplicarea unor sancţiuni internaţionale.

Prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă unică, o contopire a voinţei diferitelor state, aşa cum susţin unii doctrinari, ci din potrivă, statele îşi păstrează voinţele lor suverane, iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiţionarea reciprocă şi exercitarea voinţelor în aceeaşi direcţie, consfinţită de normele juridice create. În plus, voinţa statelor este determinată, în conţinutul său, de condiţiile social-politice concrete, existente în interiorul acestora, fapt ce înlătură contopirea voinţelor într-o voinţă generală în procesul formării normelor de drept internaţional.

Normele dreptului internaţional nu pot fi create nici prin simple manifestări unilaterale de voinţă a statelor, ci numai printr-un consens al acestora, ceea ce semnifică, aşa cum sublinia diplomatul şi juristul român Nicolae Titulescu, caracterul nu de „subordonare” a legii internaţionale, ci de coordonare, iar raporturile dintre state nu ca raporturi de „dependenţă”, ci de „independenţă”.

Dreptul internaţional, ca un sistem general este acceptat de toate statele şi ca urmare, este expresia voinţei lor.

Această teză este admisă de toate statele care susţin că nu sunt legate de reguli de drept internaţional pe care nu le-au acceptat. Acordul de voinţă se exprimă fie prin tratate, fie prin cutumă şi simpla revendicare de a fi un stat cu autoritate asupra unui anumit teritoriu şi populaţie implică recunoaşterea regulilor fundamentale de drept internaţional.

Cu toate acestea, chiar dacă este adevărat că a fi membru în orice societate (în acest caz societatea internaţională) presupune aderarea la regulile fundamentale (cubi societas, ibi ins-unde există o societate,exista şi drept) aceasta nu este în contradicţie că statele acceptă acel sistem de drept internaţional care este acum în vigoare.

Se cuvine să subliniem că acest sistem de drept internaţional a fost în general acceptat de comunitatea statelor, fiind un fundament plauzibil pentru respectarea regulilor individuale validate în acest sistem.

Se poate considera că un stat ar putea să-şi retragă consimţământul dat la acest sistem şi să-l părăsească? În această privinţă, s-ar putea presupune a concepe că un regim care controlează un teritoriu îşi sprijină pretenţia numai pe autoritate sau, numai pe simpla sa putere, fără revendicarea unor drepturi aflate sub influenţa dreptului internaţional ca atare.

       Dacă exerciţiul autorităţii în asemenea cazuri este acceptat de alte state, este o problemă empirică. În practică însă, nici un stat nu a încetat, în epoca contemporană să respingă sistemul de drept internaţional în ansamblul său.

Cu toate acestea, în perioada anilor 1960, reprezentanţii noilor state independente au afirmat, în unele cazuri, că statele lor nu puteau să fie legate de un sistem de drept la crearea cărui nu au putut participa. Dar, aceste state au acceptat normele dreptului internaţional privind drepturile la integritatea teritorială, la independenţa politică şi alte drepturi fundamentale recunoscute de acest drept, respingând numai anumite reguli de drept cutumiar, ca de exemplu, cel privind responsabilitatea statelor.

Orice stat ar fi liber să-şi exprime dreptul său suveran de a respinge aplicarea unei reguli de drept cutumiar pentru motivul că nu este în concordanţă cu voinţa actuală a unui stat. Dar, este mai degrabă o ipoteză, întrucât nici un stat nu a adoptat o asemenea poziţie, care ar echivala cu negarea dreptului cutumiar. Este posibil, după cum apare dintr-o speţă judecată de Curtea Internaţională de Justiţie, ca un stat să încerce a evita să se supună unor reguli, adoptând o formă moderată de consensualism, afirmând că a formulat o obiecţie în trecut sau că se manifestă lipsa unui consimţământ explicit combinat cu lipsa de acceptare a regulii de către alte state. Aceste argumente au fost suficiente pentru ca regula să nu fie aplicată, ea având valoarea generală obligatorie.

Se mai poate admite ca un stat să obiecteze la aplicarea unei reguli cutumiare pe motiv că este incompatibilă cu un interes vital al său.

În acest sens se menţionează declaraţia fostului ministru de externe al S.U.A., Dean Acheson, în cursul conflictului privind amplasarea pe teritoriul Cubei a unor rachete cu încărcătură nucleară, în sensul că starea de carantină impusă de S.U.A. nu poate fi considerată ca o problemă juridică şi că „supravieţuirea” statelor nu este o problemă juridică. Dar aceasta înseamnă că dreptul însuşi ar include o excepţie care să permită unui stat să se abată de la drept, determinând el singur interesul său vital, ceea ce nu este cazul.

       Anumite reguli de comportare – sub forma unor practici sau obiceiuri – au apărut înainte de formarea statelor, în relaţiile de vecinătate dintre comunităţile care formau societatea gentilică. Dreptul internaţional a început să se cristalizeze încă în perioada anticităţii, odată cu formarea unor state şi cu crearea relaţiilor dintre ele. Cerinţele specifice statelor din antichitate legate de lupta pentru cucerirea de noi teritorii şi dobândirea de noi sclavi, de încheierea unor tratate de pace, a unor alianţe militare sau înţelegeri privind rezolvarea diferendelor, realizarea schimbului de produse, precum şi primirea şi protecţia solilor, etc. au dus pe de altă parte la permanentizarea relaţiilor dintre state, iar pe de altă parte, la iniţierea unor reguli şi norme care să reglementeze aceste relaţii.

Izvoarele care atestă din punct de vedere istoric, apariţia regulilor de drept internaţional determină şi situarea spaţiului geografic, în care au apărut şi s-au dezvoltat asemenea reguli. Ele îşi au locul de naştere în Orientul antic, unde au apărut primele state: China, India, Egipt şi alte state din Orientul antic.

Astfel, în secolul al VI-lea î.Hr statele Chinei antice au încheiat un tratat referitor la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre ele cu ajutorul unui arbitru. De asemenea, literatura filozofică chineză din acea vreme conţine o serie de idei despre războaiele drepte şi nedrepte, respectarea tratatelor, sancţiunile internaţionale, etc.

In India, legile lui Maun (elaborate în secolul al V-lea î.Hr) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. Existau şi anumite reguli de purtare a războiului, se făcea distincţie între combatanţi şi necombatanţi, se interzicea uciderea prizonierilor şi anumite mijloace periculoase de purtare a războiului (de exemplu folosirea focului).

În ceea ce priveşte Egiptul, menţionăm atât corespondenţa sa diplomatică din secolele XVI – XV î.Hr cu Babilonul şi alte state, cuprinse în tablele de la Tell-Armana (360 tăbliţe de lut ars), corespondenţă ce tratează probleme de război şi pace cât şi tratatul încheiat în 1296 î.Hr între Ramses al II-lea, faraonul Egiptului şi Hattusill al III-lea regele hitiţilor considerat cel mai vechi tratat internaţional. Acest tratat, denumit „tratatul sublim” instituia o alianţă între cele două state, care se obligă să trăiască în pace unul cu celălalt, să nu se atace, ci să-şi acorde ajutor împotriva unui atac din alt stat.

O contribuţie mai substanţială la dezvoltarea regulilor şi instituţiilor de drept internaţional au adus Grecia şi Roma antică.

Astfel în secolele VI – IV î. Hr, în relaţiile externe ale cetăţilor-state greceşti au apărut şi s-au dezvoltat o serie de reguli de drept internaţional, şi mai ales cele referitoare la soli, negocieri, tratate religioase, tratate de pace, de alianţe militare, de neagresiune şi ajutor reciproc, tratate comerciale, precum şi reguli cu privire la rezolvarea paşnică a diferendelor (statele greceşti antice foloseau frecvent arbitrajul şi mediaţiunea), la asociaţii de stat de tip federal (amficţionii), la statutul şi apărarea străinilor, la declararea şi ducerea războiului.

Roma antica a dezvoltat regulile şi instituţiile dreptului internaţional, (impunând) imprimând totodată unora dintre acestea anumite caracteristici. În practica Romei antice, rezolvarea diferendelor, declararea războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianţă, extrădarea, etc. se desfăşurau după un anumit ritual, aplicându-se norme cuprinse într-un cod religios (jus fetiale). Romanii încheiau tratate de prietenie, de neutralitate, de alianţă (foedera) cu cei pe care îi socoteau egali, în timp ce, cu alte entităţi încheiau tratate ce cuprindeau anumite forme de dependenţă similare protectoratului şi vasalităţii de mai târziu1).

Ei nu încheiau însă tratate de pace, războaiele se terminau prin armistiţii intervenite pe perioade scurte sau prin distrugerea inamicului şi capitularea sa necondiţionată. Regulile şi obiceiurile de purtare a războiului erau dure, constând în distrugerea oraşelor, transformarea populaţiei şi a prizonierilor în sclavi etc.

Tratatele la romani, ca şi la grecii antici trebuiau respectate cu bună credinţă (pacta sunt servauda) persoana solilor era inviolabilă, străinilor li se acorda protecţie, iar odată cu extinderea relaţiilor statului roman dincolo de Italia se formează jus gentium, care reglementa atât probleme de drept internaţional, cât şi mai ales raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi străini. Filozofii şi jurisconsulţii romani erau preocupaţi şi de definirea noţiunii de „jus gentium” considerat de Cicero ca drept natural, guvernând omenirea. Ulpian distinge între „jus naturale et gentium” şi „jus civile”, primul era folosit de toate popoarele în problemele privind războiul, sclavajul, alianţele, inviolabilitatea solilor, etc., iar cel de-al doilea guverna relaţiile dintre cetăţenii romani.

În evul mediu, dezvoltarea dreptului internaţional este influenţată de condiţiile şi cerinţele specifice raporturilor dintre statele feudale în diferite etape de dezvoltare a acestora. La începutul feudalismului, dreptul internaţional cunoaşte mai degrabă, o stagnare decât o dezvoltare, datorată fărâmiţării feudale ,ca urmare a destrămării Imperiului Roman de Apus (476) şi a creării unor formaţiuni statale ca de exemplu: Imperiul Bizantin, statele feudale germane din apusul Europei, cele slave în răsărit, statele româneşti pe teritoriul fostei Dacii, etc.

      În condiţiile accentuării fărâmiţării feudale şi a înmulţirii războaielor, biserica catolică face o serie de încercări pentru a limita efectele dăunătoare ale războiului, reuşind să impună aşa-numitele „armistiţii ale lui Dumnezeu” care stabileau anumite zile în care războiul era oprit. În acest sens, Consiliul de la Sateran din 1139 a interzis folosirea arbaletelor, chiar şi a arcurilor, precum şi transformarea în sclavi a prizonierilor creştini.

În Europa, începerea procesului de centralizare statală în secolele XII – XIII şi desăvârşirea lui în secolul al XV – lea prin formarea unor state centralizate în Europa (Spania, Franţa, Portugalia, Austria, Rusia, ţările scandinave) şi dezvoltarea relaţiilor dintre ele, s-au creat condiţii pentru ca dreptul internaţional să ia amploare, să-şi extindă sfera sa de aplicare, să apară principii şi instituţii noi.

În această perioadă se dezvoltă mult practica încheierii de tratate de comerţ, foarte frecvente în relaţiile dintre oraşele italiene libere şi dintre oraşele din Olanda, Spania, cu Imperiul Bizantin etc. Aceste tratate prevedeau crearea de privilegii economice şi comerciale, interzicerea pirateriei şi altele. În dreptul diplomatic se permanentizează instituţia ambasadorilor, apare şi se dezvoltă instituţia consulilor. De asemenea, se recurge des la mijloace de rezolvare paşnică a diferendelor şi îndeosebi la arbitraj şi mediere, recurgând pentru arbitrare  sau mediere la Papa de la Roma, la împăraţi sau juraţi celebri ai timpului1). Totuşi mijloacele paşnice constituiau excepţia, forţa fiind principalul mijloc de soluţionare a diferendelor.

Intensificarea comerţului maritim duce la codificarea prin legi interne, a unor obiceiuri internaţionale în domeniu. Una din aceste codificări o constituie „Legile Orelanului” (secolul XII) referitoare la regulile de navigaţie în porturile europene; cealaltă „Causalata del mare” (secolul XIV) reprezintă o codificare a normelor dreptului cutumiar, în care se enunţă pentru prima dată principiul libertăţii de navigaţie în timp de război pentru vasele neutre. Din practica statelor feudale române constituite în Transilvania, Ţara Românească şi Moldova menţionăm, între altele, reprezentanţele permanente înfiinţate pe lângă Poartă, practica negocierii şi încheierii de tratate în mod special cu caracter politic2). 

Cu timpul, în dezvoltarea dreptului internaţional intervin şi practici negative. Astfel, ca urmare a descoperirilor geografice şi a începutului expansiunii coloniale se creează variate regimuri de dependenţă. Uneori în încheierea tratatelor se recurge la forţă la constrângere3) , iar pirateria devine o practică oficială în comerţul pe mare.

Moment de semnificaţie specială pentru dezvoltarea dreptului internaţional îl reprezintă tratele de pace din 1648 de la Westfalia prin care s-a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor, constituind piatra unghiulară a dreptului internaţional. Negocierile păcii westfalice reunesc statele europene fără deosebire de regim politic ori credinţă religioasă. Sfântul Imperiu Roman este înlocuit cu o serie de state germane având supremaţie teritorială, se afirmă astfel principiul suveranităţii teritoriale şi independenţei statelor naţionale.

In această perioadă are loc şi formarea ştiinţei dreptului internaţional ca o ştiinţă juridică de sine stătătoare.

       O contribuţie importantă în această privinţa aduc teologii catolici spanioli, care au alcătuit „Şcoala de la Salamanca”. Întemeietorul şcolii este Francisco de Vittoria (1480-1546) care a fost urmat de Francisco Suarez (1548-1617), şi alţii. Ei considerau „jus gentius” ca un drept natural şi au exprimat reglementarea raporturilor dintre statele suverane, problemele războiului şi altele. Prin operele lor exprimă legitimitatea stabilirii dominaţiei spaniole asupra indigenilor din noul continent. De asemenea, juristul italian A. Gentilis (1552-1608) a publicat o lucrare de drept diplomatic şi lucrări despre dreptul războiului. Acesta, tratând probleme din punct de vedere juridic, a contribuit la desprinderea dreptului internaţional de morală şi religie.

Opera sa oferea prima expunere asupra dreptului internaţional în vigoare în acea perioadă. Hugo Grotins, jurist olandez (1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional prin operele sale şi îndeosebi „mare liberium” (Mare liberă) şi „De jure beli ac pacis” (despre dreptul războiului şi păcii)1) realizează prima expunere de ansamblu şi într-o anumită ordine a dreptului internaţional.

În perioada ascensiunii burgheziei şi creării sistemului capitalist expansiunea geografică şi creşterea gradului de internaţionalizare a relaţiilor dintre state şi îndeosebi a celor economice, evoluţia socială şi organizarea statală creează condiţii pentru ca dreptul internaţional să înregistreze noi dezvoltări. Astfel, referindu-ne la câteva dintre evenimente, menţionăm că Revoluţia franceză din 1789 a afirmat suveranitatea naţională, ca expresie a formării naţiunii şi Declaraţia de independenţă a S.U.A. din 1776 reprezentând prima afirmare a dreptului popoarelor de a-şi decide singure soarta, având astfel o semnificaţie deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional.

În această perioadă se înmulţesc conferinţele şi congresele internaţionale având ca obiect principii şi instituţii ale dreptului internaţional, începe opera de codificare a acestuia. Între acestea, menţionăm Congresul de la Viena2) (1815) care a hotărât reconstrucţia Europei şi a realizat codificarea parţială a dreptului diplomatic, proclamarea libertăţii de navigaţiei pe fluviile internaţionale, interzicerea comerţului cu sclavi, recunoaşterea neutralităţii perpetue a Elveţiei, Congresul de la Paris din 1856 înfăptuieşte codificarea parţială a regulilor războiului maritim, reglementează regimul Dunării ca fluviu internaţional, hotărăşte neutralizarea Mării Negre (Tratatul de la Londra din 1871 înlătură restricţiile de la care fusese supusă Rusia)3) etc.