Este bine ştiut că fără respectarea patrimoniului privat sau de stat, nu poate fi concepută existenţa şi bunul mers al unei comunităţi, al unui stat de drept, încă din antichitate s-a urmărit şi s-a încercat protejarea patrimoniului comun sau privat, pedepsindu-se conform obiceiurilor vremii violarea patrimoniului comun sau privat. S-a constatat astfel  încă din cele mai vechi timpuri că autorii diferitelor furturi atât din patrimoniul comun cât şi din cel  privat au nevoie de terţe persoane care să îi ajute la ascunderea bunurilor furate, la valorificarea acestora sau chiar la modificarea substanţei bunurilor furate  pentru a le face pierdută urma, îngreunând în acest mod recuperarea bunurilor respective şi reintroducerea lor in patrimoniul din care au fost scoase, în timp conturându-se astfel o infracţiune strâns legată de cea de furt, denumită infracţiunea de tăinuire.

         Noţiunea de patrimoniu îşi are originea în latinescul patrimonium, ceea ce ne face să observăm că ocrotirea acestuia a ocupat un loc important în preocupările, juriştilor încă din cele mai vechi timpuri. 

        În legislaţia actuală noţiunea de patrimoniu nu are o definiţie legală, însă normele juridice fac referire foarte des la acest termen.

         În dreptul civil prin patrimoniu se înţelege totalitatea drepturilor şi obligaţiilor, pe care le are o persoană şi care au o valoare economică, adică, totalitatea drepturilor şi datoriilor actuale şi viitoare ale unei persoane . Aşadar patrimoniul este un concept juridic ce exprimă un ansamblu de drepturi şi obligaţii ale unei persoane ca o totalitate independentă de bunurile pe care la cuprinde la un moment dat patrimoniul, fie că îl privim ca o entitate strâns legată de persoana subiectului fie ca o universalitate de drepturi, există în mod obligatoriu la orice subiect de drept. Se înţelege că din cuprinsul patrimoniului fac parte bunurile corporale şi incorporabile, bunurile consumptibile sau fungibile, mobile sau imobile, principale şi accesorii etc. Adică tot ce reprezintă puteri, facultăţi, aptitudini ale subiectului privite din punct de vedere al valorii lor economice şi a raporturilor care se nasc prin exercitarea acestor puteri, facultăţi, aptitudini .

        În accepţiunea dreptului penal noţiunea de patrimoniu are un înţeles mai restrâns, reprezentând totalitatea bunurilor mobile sau imobile pe care le posedă la un moment dat o persoană sau o instituţie, noţiune ce o vom dezvolta în capitolele următoare ale acestei lucrări.

         În actualul Cod Penal românesc, infracţiunile contra patrimoniului  sunt cuprinse în titlul III, infracţiunea de tăinuire fiind prevăzută la art.221.

         Prin această aşezare în titlul III, în partea specială a Codului penal, a infracţiunilor contra patrimoniului, imediat după infracţiunile  contra persoanei, subliniază importanţa care se acordă acestor gen de infracţiuni, statul român acordând o importanţă deosebită protejării patrimoniului, şi incriminând in acelaşi titlu şi fapta de tăinuire întrucât această infracţiune prin natura ei aduce atingere patrimoniului. 

          Tăinuirea este inclusă în categoria faptelor contra patrimoniului întrucât prin comiterea ei se face să se piardă urma bunurilor provenite prin săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală, îngreunând în acest mod recuperarea acelor bunuri şi introducerea lor în patrimoniul din care au fost scoase ilicit. Totodată prin incriminarea tăinuirii se protejează şi activitatea de înfăptuire a justiţiei .

        Umanitatea văzută din perspectiva parcurgerii mai multor etape cronologice, a fost apreciată, ca având rezultate remarcabile din prisma a două aspecte: capacitatea acesteia de a progresa multidimensional, de a acumula cunoştinţe, experienţă, de a transmite aceste cunoştinţe şi experienţe, şi respectiv capacitatea de a reduce efectele negative datorate progresului tehnologic, economic şi psihosocial.

        În cursul diferitelor perioade istorice odată cu apariţia persoanelor care aduceau atingere patrimoniului, drepturilor sau intereselor altor persoane, a apărut şi necesitatea pedepsirii acestor persoane pentru a le determina intr-un fel sau altul să se îndrepte, să nu mai săvârşească asemenea fapte, pedepsele reprezentând o compensaţie pentru părţile vătămate.

           Cea mai veche lege în acest sens  are la bază legea talionului şi este Codul regelui Hammurabi din Babilon (1972-1749 Î.Hr.), care pedepsea foarte sever furtul sau pe cel care ascundea hoţul sau bunurile furate, adică incrimina infracţiunea de tăinuire.

            Aceeaşi incriminare a infracţiunii de tăinuire, o regăsim în Grecia antică în legile lui Lycurg, în Roma antică în Legea celor XII Table. O referire la infracţiunea de furt, găsim chiar şi în cele zece legi divine ale lui Moise.

        În perioada sclavagistă fapte ca furtul, tâlhăria sau jaful erau aspru pedepsite . Sclavii, în acea perioadă erau consideraţi simple bunuri, deci parte din patrimoniul unei persoane, cei care ascundeau sclavii fugiţi de pe domeniile stăpânilor sau facilitau în orice mod fuga acestora erau aspru pedepsiţi considerându-se că aduceau atingere patrimoniului privat, reliefându-se încă de pe atunci o formă primitivă de incriminare şi pedepsire a infracţiunii de tăinuire, cu toate că nu era definită şi înţeleasă la fel ca în zilele noastre. 

         Raportându-se la acea perioadă, acest ajutor se apreciază ca fiind o faptă contra patrimoniului şi astfel se contura sub forma furtului, dar nu se poate exclude ideea că era totuşi o formă de favorizare .

            În acel context, furturile mărunte se pedepseau cu biciuirea, însă la al treilea furt pedeapsa era capitală. Pedeapsa cu moartea se aplica chiar de la primul furt dacă fapta era gravă. Aceste pedepse deosebit de grave, oglindesc frecvenţa furturilor şi insecuritatea socială din acea perioadă, conducătorii fiind obligaţi să ia masuri atât de inumane împotriva hoţilor pentru a controla cât de cât fenomenul.

           Sistemul de drept modern, deşi a eliminat unele exagerări cu privire la pedepsele aplicate anterior, au menţinut un regim destul de sever pentru pedepsire anumitor infracţiuni, totodată extinzând cadrul incriminărilor şi la alte fapte specifice relaţiilor de muncă, economice, sociale interpersonale din societatea modernă .

            Primele reglementări considerate foarte detaliate, au apărut în dreptul românesc odată cu pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab, codicele penale ale lui Alexandru Sturza, în Moldova şi a lui Ştirbei Barbu în Muntenia. Codul Penal român din 1864, cu toate că a fost copiat în mare măsură după Codul Penal francez, conţine numeroase incriminări inspirate din Codul Penal prusac, privitoare la apărarea tuturor valorilor sociale. 

         Dreptul penal român încearcă să se alinieze reglementărilor europene de drept penal, urmărindu-se prin aceasta apărarea a unei largi sfere de valori sociale.

          Codul penal român din 1936 cuprindea incriminarea infracţiunilor ca: furtul, tâlhăria, pirateria, abuzul de încredere, mutarea semnelor de hotar, jocul de noroc, specula contra economiei, restrângând toate infracţiunile contra patrimoniului şi grupându-le după obiectul juridic .

           Cele mai importante schimbări legislative,  au avut loc între anii 1944 – 1989, în toate domeniile dreptului. Codul Penal având ca sursa ideologia sovietică, fiind introdus pentru prima dată în dreptul românesc termenul de „avut obştesc”, apărând astfel prima ocrotire discriminatorie a avutului statului.

            Odată cu adoptarea acestui Cod Penal se incriminează ca infracţiune tăinuirea, aşa cum o cunoaştem azi, acest lucru fiind rezultatul dezvoltării fenomenului infracţional de însuşire şi valorificare a bunurilor provenite prin comiterea de diverse infracţiuni. Incriminarea infracţiunii de tăinuire, vine în sprijinul organelor competente, fiind un instrument util în combaterea infracţiunilor de tot felul. 

          Importante modificări în legislaţia penală româna au apărut odată cu adoptarea Constituţiei din 1991, când se renunţă la apărarea discriminatorie a avutului statului, abrogându-se integral Titlul IV din Codul Penal, proprietatea fiind definită ca publică şi privată, ocrotirea statului fiind aceeaşi pentru ambele forme de proprietate, infracţiunile contra patrimoniului fiind incriminate în Titlul III din Codul Penal, sub titlul „Infracţiuni contra patrimoniului”, (art. 208 – 222) . Caracteristic infracţiunilor incluse în acest titlu este că prin săvârşirea lor se vatămă relaţii sociale de aceeaşi natură, adică relaţiile care se constituie şi se dezvoltă în jurul unor valori importante pentru societate.

          Cu toate că în aparenţă, tăinuirea, nu reprezintă o infracţiune contra patrimoniului, acesta conferă altor infracţiuni, ca de exemplu: furtul sau tâlhăria, un caracter organizatoric în săvârşirea acestora. Nu se exclude nici faptul că persoana care săvârşeşte infracţiunea de tăinuire face parte dint-o organizaţie criminală, ea fiind ultima verigă în procesul valorificării bunurilor provenite în urma comiterii de infracţiuni contra patrimoniului , astfel explicându-se legătura infracţiunii de tăinuire cu celelalte infracţiuni contra patrimoniului.

            În actualul Cod Penal infracţiunea de tăinuire este definită la Titlul III, art221 astfel:

      „Primirea, dobândirea sau transformarea unui bun, ori înlesnirea valorificării acestuia, cunoscând că bunul provine din săvârşirea unei fapte prevăzută de legea penală, dacă prin aceasta s-a urmărit obţinerea pentru sine ori pentru altul a unui folos material, se pedepsesc cu închisoarea de la 3 luni la 7 ani, fără ca sancţiunea aplicată să poată depăşi pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea din care provine bunul tăinuit.

            Tăinuirea săvârşită de soţ sau de o rudă apropiată nu se pedepseşte .”

            Într-o privire de ansamblu, toate sistemele de drept modeme cuprind reglementări ample ale infracţiunilor care aduc atingere proprietăţii şi cele care împiedică înfăptuirea justiţiei, ca o consecinţă firească a importanţei pe care o capătă relaţiile sociale privitoare la proprietate şi cele referitoare la înfăptuirea justiţiei în vederea dezvoltării societăţii şi stimularea interesului individului la progresul societăţii.

            În orice stat democratic, evoluţia societăţii umane, în complexitatea acesteia, a demonstrat că necesitatea protejării unor relaţii sociale - care au

început a fi stânjenite - a impus o politică legislativă prin care fiecare organ investit cu atribuţii legislative a redactat şi emis legi ordinare sau a modificat conţinutul celor existente, în sensul că faptele catalogate ca ilicite să fie incriminate, conferind în această direcţie o garanţie ca relaţiile sociale ameninţate să reintre pe parcursul interacţionării lor normale.

       Societăţile civile europene au înţeles importanţa relaţiilor patrimoniale, bazate pe interese reciproce, şi le-au reglementat, în complexitatea lor, sub toate aspectele: civil - aspectele de fond şi formă; procedural civil- mecanismul de valorificare a unor drepturi şi interese legitime; penal - atunci când aceste relaţii denaturează în prejudicii considerabile adresate fie patrimoniului, fie persoanei, caracterizate prin pericol social deosebit.